O sedinta de terapie

O visasem. Venisem cu acest gand, prim gand pentru inceputul sedintei. Si totusi, asteptand ora exacta, asteptand minutul in care sa pot bate la usa, am continuat sa citesc cartea pe care o incepusem cu o seara inainte.

Accept ca exista zile cand ma las in voia dorintelor a caror stapana poate fi oricine altcineva, insa nu eu cea constienta, lucida, cea care ma controleaza de atata amar de vreme. Mi s-a parut c-a venit firesc acest drum al meu catre rafturile cu carti, poate pentru ca nu cu mult timp in urma citisem o alta carte a autoarei. Nu m-am gandit inainte, insa acum, scriind, imi amintesc ca i-am ocolit cartile din biblioteca mea. Nu stiu daca doar pe ale ei sau si pe ale unei alte scriitoare cu prenume identic. La fel cum nu mai stiu cand si in ce imprejurare i-am cumparat aceasta carte si nici de ce am adus-o cu mine aici. Aici unde traiesc acum, in realitate, dar si aici in acest spatiu nesfarsit si alb. Coala de hartie virtuala. Curge, curge infinit acest fisier, de parca ti-ar face o promisiune a existentei infinite. Un joc subtil al realitatilor.

Citeam, deci. Citeam usor crispata sau poate sa fi fost doar consecinta faptului ca ma cutremurau pe rand cuvintele-trairi, apoi cuvintele-stare, apoi cuvintele nerostite, imaginate. Apoi am incremenit. De parca pana atunci nu intelesesem ca se cauta un om mort, sperand sa fie viu, ori poate tocmai invers, un om viu, sperand sa fie mort, de parca as fi uitat complet firul repetitiei, am incremenit vazand cum se creau cuvintele-cifra. Le-am tot recitit. Am incercat sa le indepartez, dar ele s-au apropiat pagubos. Poate pentru ca fusesera deja alaturate atunci cand aceasta carte s-a scris. Mi-am indreptat privirea in jurul meu ca si cum as fi cautat o pereche de ochi careia sa-i spun:

Vezi cumva si tu ce vad si eu? E o vedenie? Ce cauta cartea asta in mainile mele?

Oamenii isi vedeau de drum grabiti. Mi-am aruncat o ultima privire pe fila aceea de viata si-am urcat cu cartea in mana treptele. Recunosc ca pret de un etaj am vrut sa intru cu cartea deschisa si s-o prezint intrigata femeii pe care inca nu stiam cu ce urma sa o investesc. Un fel de

Priviti si dumneavoastra! Ce naiba mai e si asta?

Am intrat cu cartea bine pusa la locul ei, in geanta, si m-am asezat disciplinata pe divan.

V-am visat. Mi s-a intamplat ceva ciudat acum cand veneam spre dumneavoastra. O sa vorbesc despre ambele, vis si intamplare, sa vedem cum se vor lega ele.

Si-am inceput cu visul, cred.

Stiam – stiam, nu vazusem – ca am primit un mesaj scris pe telefon care anula sedinta de psihanaliza din ziua respectiva. Ca intotdeauna, urma sa trimit un mesaj de confirmare a primirii. Il trimit, dar fara sa stiu de ce, hotarasc sa o sun. Ii vad numele pe ecranul telefonului. Nu-mi raspunde. Sun din nou si vorbesc cu o tanara despre care imi spun, mirata totusi, ca probabil e vreo secretara. Mi se cer date, coduri de identificare, timp in care eu sunt tot mai sigura ca am nimerit la o fabrica de… mobila. In acelasi timp pe ecran vad numele analistei. Ma suna. Inchid in viteza domnisoarei amabile si ma grabesc sa preiau apelul celalalt.

M-ati sunat…

Da, ii zic, insa nu stiu de ce. Si asa cum procedez in fiecare sedinta, reiau istoria acestui eveniment pas cu pas, pana cand o aud spunand:

Calm…

si lasand cuvantul asa, suspendat, frant la mijloc. Apoi continua:

Calmeaza-te!

Ma intreb mirata de cand apropierea asta, de cand ma tutuieste. Incepe sa rada jucaus si rosteste din nou:

Calmeaza-ma!

Acum nici ca mai intelegeam ceva. Cine pe cine sa calmeze? Si-mi spune mai departe:

Cum m-ai adus aici? Cum m-ai facut sa spun asa ceva?

Relatez acest vis, vorbesc pe marginea lui. Detectez urme vagi de reprosuri adresate pozitiei psihanalistului care tace, tot timpul tace, nu prea raspunde la intrebari. Nici nu mai e nevoie sa faca un gest anume, sa taca apasator si prelung ori sa imi intoarca intrebarea, deja sunt ca un soldatel disciplinat. Imi caut singura radacinile intrebarii mele, pornind pe drumul alunecos, nesigur al raspunsurilor care mi-au lipsit intotdeauna.

Imi trece prin minte ca in ultima vreme visez des barbati si femei. Multi. Cand de prin adolescenta mea, cand oameni in toata firea, cunoscuti ori straini, cupluri peste tot. Solide deja ori in curs de formare. Ii spun si ei, fara sa inteleg exact ce semnifica acest vis repetitiv. Asociez ideea de cuplu ce apare in vis cu perioada ovulatiei in care ma aflu.

Apoi ajung la randurile din carte. Un barbat, sotul ei, un barbat despre care spune ca a murit la 21 aprilie. Il astepta cu o intensitate pe care aproape ca nu stiu caror afecte s-o atasez. O asteptare intensa pana la durere. Durere fizica. Durere psihica. Durere peste tot. Durerea aceea care te chirceste, te vlaguieste si-apoi, naiba stie de unde, renasti. Alte forte, proaspete, aceeasi asteptare. O iei de la capat. Nu mori. Traiesti acolo infruntand nebunia aceasta a asteptarii. Cred ca asta mi-ar fi trecut prin minte dac-as fi avut la dispozitie cuvinte cu care sa descriu ceea ce simtisem in mare viteza.

Murise la 21 aprilie. O data subliniata, de parca ar fi stiut ca peste multi ani o cititoare s-ar fi putut holba la aceste cuvinte sperand ca vede gresit, citeste gresit, intelege gresit. Cu cateva litere mazgalite din penita mi-a sters orice posibilitate a dubiului. Era exact 21 aprilie. Ziua mea de nastere.

Intinsa pe divan marturisesc ca mai citisem ceva.

Daca el se va intoarce, eu voi muri.

Cateva clipe mi se pare ca nu-nteleg. Doar il asteptase, aceasta asteptare devenise centrul universului ei. De ce sa moara? Apoi imi vine in minte un rand in care vorbeste despre frica. Nu mai retin cuvintele, insa am aceasta imagine a sensului cuvantului. Frica. Si prima asociatie ma duce la ideea ca toate aceste ganduri si stari le traieste cand se trezeste din somn.

Sunt confuza. Cand se trezeste ea? Sau eu? Pentru ca eu sunt cea care am niste simptome stranii de vreo zece zile. Mi se intampla si inainte sa adorm, dar si-n timpul noptii, cand vreun vis ma aduce la realitate. Simt de parca mi-ar fi frig. Un soi de frison ori un fel de zgribuleala, cu parul ridicat sau pielea zbarlita. Si acest frison circula de sus pana jos, apoi urca iar pana spre gat si iar coboara pana la picioare. Circula nestanjenit si, mai ales, de neoprit. Eu raman muta, uimita, neputincioasa in fata lui. Isi face de cap in timp ce eu parca sunt paralizata.

Cred ca e vorba de frica. Parca totusi si cand ti-e frica simti cum ti se zbarleste pielea pe tine. Mai simt la fel si cand vad un film, o scena care ma impresioneaza ori un om de care mi-e mila pe strada. De regula ma gandesc ca e o emotie, insa nu stiu neaparat si s-o numesc. 

Vorbesc apoi despre amintiri. Mi se pare ca sunt iar in preajma unei amintiri, insa una de cand eram foarte, foarte mica, de vreme ce din nou ea iese la iveala prin corp. Exclusiv prin corp. Terapeuta e de acord cu mine. Nu pot sa nu simt o iritare: alta amintire? Mai sunt multe?

Ajung la o prietena si cuvintele ei pe care eu le gasesc nedrepte. Acum, cand scriu, nu-mi mai amintesc detalii. Le-am pierdut. Insa atitudinea prietenei am perceput-o drept foarte violenta.

Eu incerc o recapitulare scurta a sedintei. Ea, terapeuta mea, reface traseul cu o memorie uluitoare. Femei si barbati, ovulatie, reprosul adresat ei, cum ca sta si priveste, nu spune nimic, nu face nimic, la fel ca bunica mea, moartea unui barbat, frica, prietena mea violenta.

Unchiul meu, unchiul meu cel tanar, care a murit putin peste treizeci de ani, e imaginea care se ataseaza ideii de barbat mort. Am crescut cu el in casa de cand aveam trei luni. Ne-am jucat si, poate, l-am iubit. Fiul preferat al bunicii mele. Uneori s-a vorbit despre el ca despre un barbat agresiv, care ar fi incercat sa isi bata tatal.

Cunoasteti expresia “am inghetat de frica”? Sau senzatia, daca o stiti, pe care o ai atunci cand esti atins de cineva strain ori care te ia prin surprindere, cand simti ca ingheti?

Nu, nu o cunosc. Insa mintea imi zboara la o scena repetitiva din viata mea. De cate ori ma aflu pe scaunul din dreapta al unei masini, iar la volan e un barbat, de regula, simt un soi de incordare si o nevoie de a-mi tine piciorul stang la distanta de schimbatorul de viteze. Stiu si de ce ma feresc. Nu suport ideea ca as putea fi atinsa – nici macar din greseala – pe picior. Atunci cand, involuntar, schimband vitezele, li s-a mai intamplat unora sa ma atinga vag, piciorul meu sarea ca ars, de parca nici nu ar fi avut vreo minima legatura cu partea rationala a mintii mele. Aproape ca ma facea de ras cu reactia lui.

Un schimbator de viteze, deci…

Tac incurcata si un pic enervata. Mi se pare superficiala sugestia. Dar mai degraba detectez in mine un fel de blocaj care s-ar putea traduce astfel: ma aruncati atat de brutal direct acolo? Reusesc sa bomban ceva despre Freud, dar nu fara a spune ca acel sofer cu mana pe schimbatorul de viteze este un barbat care se masturbeaza. Insist totusi ca gasesc prea freudiana asocierea.

Si-atunci de ce un schimbator de viteze?

mi se raspunde in replica. Recunosc ca nu stiu, asa cum recunosc si ca e asociatia mea, si ca e ceva ce se repeta des in viata mea, deci nu pot sa o ignor complet. Apoi, e drept ca eu am vorbit despre un barbat si masturbare, nu altcineva.

Un barbat care se masturbeaza si apoi ma atinge. O femeie care priveste si nu face nimic. Nu spune nimic. Nu actioneaza in nici un fel. Un bebelus incremenit in corpul lui. Paralizat de frica. Ori poate inghetat de frica? Frica de a nu putea vorbi, striga, rosti atunci cand te ingrozesc atingerile celuilalt. Si, in afara terapiei si ulterior sedintei, ma intreb: intalnirea dintre placere si groaza? Totusi incepusem sedinta vorbind despre ovulatie, femei si barbati, cupluri care se formeaza…

Acestea sunt randurile din cartea Margueritei Duras, Durerea, care m-au adus pana aici. Si da, e adevarat, ideea ca ea ar muri daca el s-ar intoarce se afla pe cu totul alta pagina, mult inaintea pasajului legat de ziua de 21 aprilie si moartea lui.

Daca s-ar intoarce am merge la mare, asta i-ar face cea mai mare placere. Sunt convinsa ca oricum voi muri. Chiar daca vine, voi muri. Daca ar suna: “Cine e? – Eu (…)”, tot ce-as putea sa fac ar fi sa deschid si apoi sa mor.

In continuare tot pe divan, langa telefon. Astazi, da, Berlinul va fi cucerit. Ni se va face acest anunt zilnic, dar astazi va fi cu adevarat sfarsitul. (…) Cand a batut de zece, dintr-odata, acasa, frica a revenit. Frica de tot. M-am trezit afara. Ridicasem brusc capul si apartamentul se schimbase, lumina lampii, si ea, devenise dintr-odata galbena. Si dintr-odata certitudinea, certitudinea in rafale: e mort. Mort. Mort. La douazeci si unu aprilie, a murit la douazeci si unu aprilie. Ma ridicasem si ma dusesem in mijlocul camerei. Se intamplase intr-o secunda. Bataia din tample disparuse. Nu mai e asta. Fata mi se descompune, se transforma. Ma descompun, ma transform. Nu e nimeni in camera in care ma aflu. Nu-mi mai simt inima. Groaza urca incet ca o inundatie, ma inec. Nu mai astept, atat imi este de frica. S-a sfarsit, s-a sfarsit? Unde esti? Cum sa aflu? Nu stiu unde se afla. Nu mai stiu nici unde ma aflu eu. Nu mai stiu unde ne aflam. Cum se numeste locul asta de-aici? Ce-i locul asta? Ce este cu toata povestea asta? Despre ce-i vorba? (…) Nu mai simt durere. Sunt pe punctul de a intelege ca nu mai exista nimic comun intre barbatul acesta si mine. Astept pe altcineva. Eu nu mai exist. Si-atunci, daca nu mai exist, de ce sa-l mai astept pe el? Deci sa astept pe altcineva, daca – mi face placere sa astept?