De cate ori vorbesc, tind sa spun ca tot calvarul a inceput pe la sase ani. Apoi leg franturi de amintiri intre ele si mi se par nepotrivite, asa ca le las dezasamblate, asteptandu-le locul. Probabil ca fusesem ceva mai mare de-atat cand mama m-a pus in rol de adversara a ei de-a binelea. Cu tot ce presupune o buna punere in scena. Cred ca putine lucruri ma sperie mai limpede decat imaginea mentala a unei femei geloase.
In primul an de terapie maturasem cam toate informatiile de pe Internet despre terapeuta mea, suficient de discreta incat sa gasesc detalii putine, numai bune sa ma “arunce” in transferul groaznic la care nu ma gandisem niciodata. De parca as fi putut avea o mama buna transferential, in conditiile in care toti anii mei de viata fusesera dedicati luptei cu mama. Una defensiva, in care cautam modalitati sa ma apar si, cu putin noroc, poate si s-o salvez pe ea, desi habar nu aveam cum sa o fac. Ma inspaimanta gelozia aceea feroce, furia ei, forta fizica pe care o avea si care ma obliga sa ma dublez si eu de-acolo din conditia de copil care e nevoit sa supravietuiasca.
Intr-o zi i-am spus terapeutei ca eu cred c-a divortat si ca nu-i plac fetele tinere pentru ca fostul sot si-ar fi gasit o amanta mai tanara. Stiam, in acelasi timp, ca n-am nici macar o minima dovada in acest sens si, mai mult, realitatea nu imi pusese la dispozitie amanunte. Am purtat-o ani de zile acolo, in spatele divanului, ca pe o femeie care s-ar putea infuria pe mine ori m-ar putea judeca uneori atunci cand vorbeam despre dorintele mele. Am pandit fiecare sunet pe care il scotea, fiecare miscare pe care o auzeam si fiecare gest pe care il intuiam, toate menite a ma sprijini sa anticipez eventualele ei actiuni.
Cu timpul mi-a dezvaluit putin cate putin din spaimele mele sadite adanc in relatia mea cu mama, atat cat sa ma pot vedea asa cum eram. Mica, infricosata, zbatandu-ma sa imi construiesc o platosa interioara, ascunsa de ochii celorlalti, un fel de detectiv. Particular de-a binelea.
Stiam, dincolo de DSM-uri, ca mama traieste un delir. Intelegeam foarte bine ca ea nu mai poate “vedea” realitatea si ca sa ajung aici imi pusesem la bataie toate puterile mele, sperand sa o pot ancora din nou in mijlocul lumii in care cu totii traim. Nu m-am gandit absolut niciodata ca un delir poate fi si salvator intr-o anume masura. Tot anii mei de terapie m-au ajutat. Si, culmea, mama e cea care-a stiut sa spuna ce s-a intamplat cu ea.
Intr-o discutie de familie, nu fara sa fiu nevoita sa-mi iau inima in dinti si sa infrunt autoritatea paterna, am marturisit experientele mele alaturi de mama. Dupa ce toata copilaria am facut eforturi enorme sa ii cer tatalui meu sa ma protejeze de furia ei, esuand in incercari din cauza amenintarilor ei, am reusit sa ii spun adevarul, acum, cand sunt femeie in toata firea. Pe mama am asezat-o cu blandete in discutia noastra, rugand-o sa spuna daca isi aminteste acest cosmar pe care l-am trait impreuna cu ea. Eram aproape convinsa ca va nega, poate si pentru ca mai niciodata n-a recunoscut, anterior, ca aceste evenimente au existat. Mama, nu stiu daca pentru ca si-a gasit forta in interior ori pentru ca eram acolo, dispusa sa o inteleg, capabila sa simt drama ei, mama a raspuns afirmativ. Da, ma amenintase cu moartea, fugise cu cutitul dupa mine, in casa, ma torturase cu scenariile in care muream otravita impreuna cu tata, hranindu-ma cu mancarea gatita de ea.
M-a eliberat de ani intregi de chin, de durere, de furie, de neputinta. Am plans in liniste, multumita, daca despre multumire poate fi vorba.
Tata ne privea prostit, ca si cum viata i-ar fi jucat feste. N-am fost foarte intelegatoare cu el. Fusese acolo intotdeauna, dar ceva, nu stiu ce, l-a facut sa refuze evidenta, sa ascunda sub pres o realitate poate cutremuratoare, insa cea a familiei lui. S-a prefacut ca boala mamei nu exista, iar cand n-a mai putut s-o suporte, ne-a chemat pe noi, copiii, sa facem ceva cu ea, cu sotia lui.
Am indraznit sa explorez un pas mai departe in delirul mamei, intreband-o despre gelozia ei, mascat. Mi-a vorbit cu un zambet pe fata, un zambet al increderii in mine, cea care urma sa ma solidarizez cu ea si s-o protejez de sotul ei, si un zambet de satisfactie, aproape copilaresc, adresat lui, barbatul pe care l-a iubit. Mi-a spus ca el o gasea urata. Pur si simplu asta credea ea. Avea drept dovada felul lui de-a se plimba cu ea pe strada, cu un pas in fata ei, ca pentru a se dezice de relatia pe care o aveau. Nu, nu credea ca e o femeie urata. Poate doar ca e delasatoare, nu se mai aranjeaza; nici macar atunci cand el, sotul ei, o roaga sa mearga la coafor. Am intrebat-o ce-o impiedica sa isi acorde mai multa atentie si mi-a raspuns ca nu stie. Zambea in continuare.
Cumva, nu stiu cum, mi-a venit in minte o intrebare: de cand n-o mai considera el frumoasa, dupa parerea ei?
Lui ii plac femeile cu parul lung, asa mi-a zis cand ne-am cunoscut.
Am privit parul cumva scurt al mamei si in mintea mea s-au conturat intrebari si s-au aruncat cu repeziciune unele peste altele fragmente de ganduri, imagini, toate ducand catre moartea surorii mele. Mama era o femeie tanara, avea treizeci si patru de ani, aproape varsta mea de acum. Ea, sora mea, abia incepuse clasa I. Eu ma apropiam de finalul clasei a IV-a, avand-o alaturi pe cealalta sora, care isi implinea primul ei an de viata. Mi-o amintesc pe mama noastra slaba. Extrem de slaba, epuizata de zilele si noptile petrecute in spital in incercarea de a-si salva copilul. La inmormantare mama era o umbra. Cu mintea mea de copil am putut s-o vad exact asa: o umbra care ma temeam c-o sa se stinga, o sa dispara. Tata era negru la fata. Intunecat de suparare. Daca ma privesc in fotografii, eu par senina. De parca moartea nu avea voie sa ne cotropeasca pe toti, trebuia ca cineva sa ramana cat de cat viu in familia noastra.
Revin si privesc in ochii mamei, in timp ce tatalui meu ii fac semn sa nu intervina. O intreb:
…si tu cand te-ai tuns scurt?
A raspuns rapid cu
aaa, nu mai stiu asta…
Am ajutat-o cu o noua intrebare:
La moartea surorii mele aveai parul scurt?
si ea mi-a replicat sigura pe ea, semn ca intr-adevar stim ce se afla in noi, chiar si atunci cand acolo purtam un delir:
Nu. Atunci aveam parul lung. Cred ca dupa inmormantare m-am tuns.
Abia in acea clipa mi-am amintit o fotografie cu ea, cu un batic negru pe cap, in spatele sicriului fiicei ei, iar de sub panza neagra se vedea un par strans in coada, atarnand pe spate.
Acesta a fost destinul ei. Si-a sacrificat feminitatea ca pret pentru durerea pricinuita de moartea fiicei ei. O femeie care s-a simtit prea vinovata de pierderea copilului, asa incat s-a ascuns in spatele unui delir complicat in care sotul ei n-o mai considera femeie, n-o mai doreste, ravnind la alte femei. Ba chiar la propria fiica. Eu.
Patru ani de analiza personala si vreo douazeci de ani de amenintari si insulte. Imposibilitatea de a fi parte dintr-un cuplu. Ganduri despre dispretul barbatilor fata de femei, despre gelozia femeilor fata de alte femei, sexualitate adanc ingropata.
Atat a costat aceasta reconstituire.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Felicitari pentru curajul de a fi deschis discutia, insightul eliberator si blandetea cu care ti-ai inteles mama.
tulburatoare confesiune. si mai ales curajul de a impartasi. as vrea sa zic "multumesc" altfel, dar nu stiu cum.
Tulburator, intr-adevar… Iar fata cu trairi atat de dramatice, povestirea mi se pare exceptional de bine structurata si pusa in pagina! Captivanta, de o calitate aproape cinematografica.
frumos si vindecator. acum inteleg de ce toate femeile care au fost in preajma mea in perioada copilariei erau lipsite de feminitate. o mama cu 2 avorturi spontane si un an alt copil mort, o dadaca careia ii murise copilul. si asa am invatat sa stau tacuta in preajma celor care au suferit decese in familie.
multumesc, M
Va multumesc si eu pentru fiecare gand pe care il aduceti aici.
@Ioana, ma gandeam la curajul la care te-ai referit. Acum cativa ani nu numai ca n-as fi fost capabila sa deschid discutia, emotional vorbind, dar n-as fi putut s-o port in acest fel. Intelegerea mea s-a tot modificat de-a lungul analizei, firesc, cred. Apoi, fiecare reorganizare interioara, asa cum o percep eu, a determinat ceva. Un pas in plus. Un cuvant pe care inainte ma temeam sa il rostesc. O dorinta exprimata de data asta. Era nevoie sa ne eliberam toti (sot, sotie, copil – mama, tata, fiica), dar cineva trebuia sa contina acest moment.
E uimitor, aproape incredibil, cum vindecarea unuia din familie genereaza un inceput de eliberare/vindecare a celorlalti.Prima data mi s-a intamplat cu bunica mea. Acum cu mama.
Daca terapia are momente in care simti nevoia sa te inclini in fata analistului, cred ca acestea sunt unele dintre ele. E clipa aceea cand stii si tu, dar stie si el, analistul, ca travaliul/efortul/calvarul (uneori) amandurora a meritat.
Si, in lumina discutiilor voastre din Salon, dar in cuvintele mele, oare de ce e nevoie, inainte de toate, pentru ca intre doi oameni, fie ei analist si analizand, terapeut si pacient, sa se creeze aceasta legatura suficient de apropiata, dar si de spatiata incat sa vindece? Parasind teoria, evident.
Imi place f mult intrebarea, mi-am pus-o si eu. Cred ca e vorba de respect autentic pentru celalalt si grija, o forma de iubire. Daca simti ca un altul iti pretuieste si ia in serios fiinta exact asa cum este. Restul conteaza mai putin.
Incep prin a-ti spune ca desi nu comentez posturile tale intotdeauna, ma bucur pentru fiecare reduta pe care-o cuceresti. Ma bucur pentru fiecare pas inainte inspre eliberare si capacitatea de a fi tu insati. Cred ca asta e o buna motivatie de a te face analist, a trai bucuria celuilalt.
Intrebarea pe care-o pui e tare, tare grea. Incerc sa-ti dau un raspuns, din punctul subiectiv in care ma aflu.
Dupa mine fuziunea e o fantasma, o iluzie care-si gaseste din cand in cand realizarea. Ne putem uri si iubi intr-o fantasma fuzionala. Importanta e intalnirea. De aceea mergem la analist, sa ne intalnim cu o alta minte, in speranta fuziunii.
Relationalistii tin sa fie radicali si sa ne contrazica iluzia fuziunii. Ei uita in textele prezentate si in efortul de a enunta adevarul (dupa mine) separarii, ca fuziunea are loc, dar doar arareori si in mod exceptional. Sa nu uitam ca tot relationalistii au teoretizat conceptul de "moment de intalnire", care este un asemenea moment fuzional, ca o indragostire, si care creeaza premisele unei relatii fructuoase.
De ce avem nevoie e separare? Cred ca asa cum pastram iluzia fuziunii, avem si reprezentarea inconstienta a separarii.
Separarea ne securizeaza uneori, analistii traiesc acut cu constiinta separarii, daca ar fi fuzionali s-ar lasa, poate, distrusi de traumele pacientilor.
Pe de alta parte, si pacientul are nevoie de separare, daca ar cauta o relatie cu sine insusi n-ar avea parte de mers inainte. N-ar fi decat un monolog pe doua voci.
Zice bine Georgiana ca momentele de intalnire sunt atat de gratificante tocmai pentru ca vin sa impace ambele fantasme/reprezentari ale analistului/pacientului.
Una e sa simti ca te intelege cu adevarat o minte separata, si alta e sa te intelegi tu pe tine, asa cum ai mai facut-o, adica in general deficient. Aici Dorin are dreptate cand vorbeste de analistul ca reper.
Oare e ceva de inteles din ce-am scris?
Da, e de inteles. Am picat un pic pe ganduri. Explicatia ta a trezit in mine alte intrebari.
Fuziune versus separare. Depedendenta versus independenta. La o prima citire, nepsihanalitic, s-ar putea pune semn de egalitate intre ele. La o a doua, mi se pare fals. Eu am crezut intr-un soi de independenta care parea foarte reala, pe care acum o privesc si drept scut fata de ceilalti, mai ales din familie, fata de intruziunea aceea agresiva, violenta, mai ales a mamei. Dar mai vad independenta si ca pe o lupta permanenta care face dovada unei ambivalente: pe de o parte ma apar de ceilalti, de fantasmele lor, pe de alta am nevoie de ei, deci trebuie sa raman in rolul celei care e bombardat de "cererile" lor.
De-aici gandul ca si independenta, ca un concept diferit de cel de separare, poate fi la fel de nesanatoasa.
Imi vine in minte acum ca uimirea cu care am descoperit intalnirea mea dintre mine si analista mea vine tocmai din tendinta mea de-a ma descurca singura, de a ma descifra singura. Cu cat am incercat mai mult sa fiu independenta de ea, cu atat ea m-a inteles mai bine.
Nu stiu cum sa inteleg cuvintele tale:
"De ce avem nevoie e separare? Cred ca asa cum pastram iluzia fuziunii, avem si reprezentarea inconstienta a separarii."
Nu stiu pentru ca ma trimit inapoi la dependenta si independenta si ma incurc. E independenta totuna cu separarea? Independenta pare o lupta, separarea o recunoastere a celuilalt.
Din felul in care descrii tu relatia terapeutica, ea e un dans permanent intre fuziune si separare, apropiere si indepartare, intre "noi" si "eu si tu". Aici imi pare ca "noi" e un fel de al treilea. Teoretic. Practic, nu stiu daca e asa. Eu te simt pe tine, tu pe mine, fiecare pe el insusi si in acest fel ne confirmam/validam unii pe altii.
Ma opresc aici pentru ca simt ca am facut un talmes-balmes. 🙂
Multumesc pentru raspuns, Ioana.
Cu cat ma gandesc mai mult la subiectul asta realizez cate nuante poate avea. De pilda, in descrierea ta, independenta de inceput de cura, ca si independenta din copilarie pare a fi mai degraba contra-dependenta, adica o defensa la tendinta de a fi dependent de mama, analista. Dupa atatia ani de efort de intelegere, independenta s-a transformat in ceea ce e bine sa fie, adica o cale catre separare.
De ce avem nevoie de separare? Asta e realitatea, nu e nimic de facut aici. Dar,e adevarat ca nu toti avem constiinta acuta a separarii. Asta ne deosebeste, separarea poate fi foarte dureroasa, lasa loc unor incertitudini enorme, care tin chiar de identitate uneori, angoasa poate paraliza subiectul care cauta un "obiect" continator, care sa-l protejeze si sa-l apere de pericole.
Daca vrei, separarea ca recunoastere a unei realitati are ca vehicul dorinta de independenta a subiectului.
Spui ca analista te-a inteles mai bine atunci cand ai incercat sa fii mai independenta de ea? Pai probabil tocmai dorinta ta de a fi separata ii usureaza munca. Ma gandesc ca e greu de lucrat cu cei care nu au ajuns inca la dorinta de a fi independenti, care folosesc masiv in cura identificarea proiectiva, un mecanism de aparare care-l pune adeseori in dificultate pe analist.
Poate ca tot efortul tau de a intelege va avea si o alta consecinta; aceea de a dori sa-i ajuti pe cei care se afla in dificultate.
Ce crezi?
Cred c-am intrat in terapie si-am ramas asa pe tot parcursul ei, adica independenta, vesnic atenta la mine, cea de pe divan, si la terapeuta din spatele meu. Un fel de supraveghetor al fiecareia dintre noi, in acelasi timp. Acum, daca imi amintesc de anumite franturi din analiza, chiar am imaginea aceea cu o mama agresiva si un copil care trebuie sa pareze "loviturile" ei. Cumva independenta mea e rezultanta. Rolul de supraveghetor al meu si-al celuilalt de aici vine.
Nu spun ca analista m-a inteles mai bine atunci decat in alte dati, ci ca a reusit sa vada in aceasta platosa a mea imaginata de independenta lupta de care vorbeam mai sus.
Tu spui ca poate fi mai dificil cu pacientii dependenti, intruzivi (mie identificarea proiectiva mi-a lasat aceasta puternica traire a cotropirii mele de catre celalalt). Eu cred ca o structura aparent independenta, cu un control de sine exagerat poate fi la fel de greu de dus in terapie de catre analist. La dependenti te simti tras in celalalt, la independenti te simti prea in afara celuilalt, exclus cumva.
Nu stiu daca e corect (nici daca exista o astfel de corectitudine), dar asta mi-a venit in minte acum.
De-aici gandul ca a reusit foarte multe cu mine, in conditii care e posibil sa fi fost frustrante.
Ca raspuns la intrebarea ta din final, e adevarat ca dorinta mea de a fi terapeut e mai veche. Foarte veche. de pe vremea cand nu aveam habar ca exista asa ceva, asa ca o formulam cum ma pricepeam. Totusi, daca la inceputul analizei stiam clar ce vreau, inaintand in ea mi-am pus din cand in cand intrebarea de ce as vrea sa fiu psihanalist. De fiecare data raspunsul a suferit modificari. Mi-am dat voie sa ma las surprinsa de raspunsuri in continuare. 🙂
Cati de trei, ca sa fiu relationalista, in fantasma noastra despre relatia analitica: la tine treiul pare sa fie analista din tine, cea care incearca sa inteleaga si sa se inteleaga, pentru Bogdan treiul e sansa unui nou inceput, pentru altii treiul este chiar cadrul analitic, cel care impune limite. Oare care o fi treiul lui Renik, de pilda? Interpretarea?
Astept continuarea la aventura ta psihanalitica pe care cu atata generozitate ne-o expui si noua, prietenilor tai virtuali. Surprinde-ne, iti multumim si te asteptam.