Despre intalniri

La inceputul terapiei am pasit nerabdatoare sa aflu acele adevaruri secrete pe care le purtam si, eventual, sa ma dezleg de trecut. Probabil imi imaginam ca trecutul e ca un film. L-am vizionat, am varsat cateva lacrimi, dupa care mi-am vazut de ale mele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. In realitate, el e ca un film, insa ca unul care nu te mai lasa sa dormi linistit niciodata. Revine in fel si chip, subtil, astfel incat la un moment dat viata ta ar putea deveni insusi filmul vizionat, fara sa le mai poti delimita clar.

Am facut, asadar, ceea ce se putea face.

Dupa cativa ani de cautari, de fuga de pe divan pe fotoliu si-napoi, de cresteri ale numarului de sedinte urmate de scaderi importante, uneori aflate la limita renuntarii, trecutul s-a dezvaluit semnificativ. Semnele transformarilor mele interioare s-au reflectat in evenimentele din viata mea. Intr-o viziune inversata, transformarea mea a insemnat alegeri noi carora inainte le-as fi atribuit semnificatii mai putin rationale.

M-am „dezlegat” de trecut ca sa il pot privi si-asa am intrat intr-o noua etapa a terapiei. Cea in care stii cine si ce esti. Ce esti si ce simti. Cine esti si de ce. Ce simti si de ce. Poate parea suficient. As putea fi tentata sa cred ca aici urma sa ajung si iata ca am facut-o. As fi putut rasufla usurata ca am strabatut atatia ani in lung si-n lat si in sfarsit am ajuns. As fi putut, daca nu mi-as fi dat seama ca descoperirea secretelor, infruntarea trecutului si transformarile din noi nu poarta greutatea reusitei decat intr-o anume situatie. Intalnirea cu celalalt.

Scenariul meu a fost cam asa: Il intalneam pe el, capatul magnetului potrivit, apoi ma lasam atrasa in campul pe care imi imaginam ca il cream impreuna. Un soi de fericire copilareasca se instala in mine si ma conducea pe urmele unui joc ce s-a dovedit a fi vechi. Foarte vechi.

Atat de vechi incat l-am dibuit doar din franturile de senzatii la care am avut acces si carora am reusit sa le atribui sensuri abia dupa o parte importanta a terapiei.

Pe vremea cand senzatiile erau doar intr-o buna relatie cu ghidul meu inconstient, fericirea era urmata de nefericire. Ba nu. De fuga de fericire. Oricat de greu de inteles ar putea parea, oamenii fug de fericire. Asa ca drumul inapoi era de departe mai dificil si mai plin de chinuri. Departarea de sursa starii mele de bine nu a fost o misiune deloc usoara. Cu toate astea, mi-a reusit de fiecare data. Aveam o reteta unica pe care acum o pot face publica.

Odata ce intelegeam ca trebuie sa evadez din binele acela pe care il gaseam plin de pericole, imi cautam un loc al meu, numai al meu, iar pret de cateva ore imi vorbeam. Ultima data pe care mi-o amintesc stateam pe pervazul unei ferestre si vorbeam unui copac care atingea etajul 5 al cladirii in care locuiam. Plangeam, apoi ii vorbeam, apoi iar plangeam. Nimic sofisticat, ar putea parea un exercitiu de masochism in care ma convingeam ca o suferinta de cateva saptamani e de dorit uneia de o viata. Fugind acum – in prezentul scenariului – aveam marea sansa de a ma regasi vioaie cateva luni mai tarziu, cand raul deghizat in bine va fi fost trecut.

Mai tarziu, dupa ce itele analizei personale s-au mai descalcit, am inceput sa observ un fel de unu acolo unde eram doi. Ironic, zic eu, pentru ca m-am tinut tare toata viata cu convingerea ca eu sunt eu si celalalt e celalalt. De independenta mea s-a ales praful atunci cand am constatat cu uimire ca unu plus unu au facut intotdeauna unu in viata mea. Unul, e drept. Dar care dintre ei sa fie acel unu?

In cautarea raspunsului la intrebare, la rolul meu de unu am adaugat un alt unu, dupa regula aceluiasi magnetism de pe la inceputul articolului. Lupu-si schimba parul, dar naravul ba! Daca bunica n-a fost de acord sa fiu tinuta in brate, dorinta mea si-a scos rapid la iveala solicitarile arzatoare, astfel ca vechiul si noul ori trecutul si prezentul s-au intalnit din nou, repetand ceva din vechiul scenariu.

Spre norocul meu, de aceasta data unu(l) reusea sa intregeasca partea buna a tabloului meu de inceput. Mai am si acum o fotografie cu mine la vreo doi ani tinand in mana un telefon de jucarie. Putin mai devreme de aceasta varsta, cred, binele meu era masurat prin intensitatea placerii data de o marunta imbratisare. Asa ca, zeci de ani mai tarziu, in bratele unui barbat am regasit urmele acelei placeri. Pe moment n-am simtit nevoia sa fug, ci m-am simtit in siguranta, protejata. Cateva saptamani mai tarziu, totusi, intuitia unui soi de fericire s-a transformat in alarma generala.

Am ramas un pic surprinsa de forta ei, dupa care am incercat s-o inteleg ascultandu-i vocea. Era un fel de tanguire presarata cu accese de furie in care teama cea mai mare venea din gandul ca el, celalalt, m-ar putea absorbi cu totul, pierzandu-ma total.

De-aici mai departe a inceput o alta etapa a terapiei mele. Am un trecut, am beneficiat de niste transformari, intelegand repetitiile si sursele lor, insa acum sunt pusa fata in fata cu o noua experienta. Un fel de examen practic venit dupa ore bune de cursuri. Imi amintesc de liceul pe care l-am absolvit, de orele de instruire practica in care ne explicam teoretic cum se face o injectie si totul parea usurel. Apoi instructoarea ne trezea din superficialitate propunandu-ne cel mai usor exercitiu. Fiecare devenea, pe rand, pacient si asistent medical. Cand acul seringii pe care o tineai in mana urma sa treaca prin pielea celuilalt, totul devenea apasator, greu, complicat. Cand pielea era a ta, o anxietatea rapida se instala marind debitul verbal si tonalitatea cu care ii cereai colegei sa fie atenta cu viata ta.

Iesirea pe usa si ridicarea de pe divanul psihanalistului este o reintoarcere in viata, in partea ei practica, tragand dupa tine usa care lasa undeva in urma notitele de la cursuri.

Afara ma astepta un om caruia mi-era foarte greu sa ii explic ca mi-e groaznic de frica de fericire. Ba, mai mult, ar trebui sa ii traduc fericirea in termenii care o reprezinta corect, in ce ma priveste: fericirea inseamna abandonul in bratele celuilalt. Dar cui nu-i e frica de abandon? Pentru unii a fi abandonat inseamna a ramane singur. Pentru mine a fi abandonata inseamna a nu imi mai apartine. Asa cred. Nu sunt sigura nici acum ca am reusit sa cuprind toate partile acestui puzzle si nici sa ii creionez toate fetele. Lucrez in continuare in aceasta directie.

Pentru prima data de cand scriu aici o sa incerc ceva nou. Pentru ca am ajuns cu relatarile la momentul actual, ceea ce scriu e aproape in timp real, aleg sa las fiecare text deschis. Deschis spre urmatorul care va aparea. Pentru cei care trec prin terapie, e ca atunci cand ora de analiza se termina si asociatiile tale libere raman in aer. Te intorci data viitoare si reiei de unde ai ramas sau, mai des intalnit, incepi de la cu totul alt eveniment de viata.

Deocamdata din intalnirea cu celalalt m-am descoperit temandu-ma de pierderea controlului imaginata in pereche cu egalitatea dintre a fi fericit si a te abandona celuilalt.

Celalalt?

Ilustratie: Surreal Artworks Made by Xetobyte 2