Discursul eliberator sau despre metaforizarea terorii în „Floarea de menghină”

Asumarea unei ars scribendi în care travaliul terorii – de la terorismul suferinţei intrapsihice şi până la terorismul social – predomină în actul poetic, privit ca act sublimator, este un proces îndelung, intens şi dificil, uneori până la limita absurd-imposibilului.

Dificil îndeosebi pentru acela care, prin experienţa sa reală ca persoană unică într-un sistem / regim totalitar, a simţit „sabia lui Damocles” – Floarea de menghină (Editura Cartea Românească, 2008), în poetica Svetlanei Cârstean – deasupra capului, într-un mod mai mult sau mai puţin direct sau conştient. Captivă între legalitatea de drept, afişată prin discursuri pervers-manipulatorii impunătoare (o legalitate esenţialmente falsă, fictivă) şi teroarea de fapt, orice persoană se găseşte într-o situaţie de dublă-constrângere (double-bind), deci o situaţie traumatică permanentă. În condiţiile unui mediu / regim concentraţionar, supravieţuirea unei fiinţe / comunităţi umane (raporturile între persoane, între familii, între generaţii, raporturile cu munca şi banii, cu tradiţiile, cu sărbătorile şi cu sacrul) este marcată de traumatismul rupturii brutale cu ordinea existentă (ruptură provocată prin forţă şi violenţă) şi de traumatismul dublei-constrângeri. Orice ar face o persoană captivă într-o asemenea situaţie, nu poate niciodată să câştige. Prizonierul dublei constrângeri este scindat, clivat primar, dezvoltă în mod necesar simptome specifice schizofreniei.

După Gregory Bateson (Pour une écologie de l’esprit), elementele indispensabile pentru ca să existe o dublă-constrângere sunt: două sau mai multe persoane, dintre care una este „victima”; o înlănţuire de secvenţe ale experienţei fără soluţie, secvenţe care se repetă, având ca ţintă o „victimă”; un ordin negativ, care se poate manifesta sub două forme:

nu face acest lucru, căci te voi pedepsi / dacă nu-l faci, te voi pedepsi;

un ordin secundar care-l contrazice pe primul la un nivel abstract şi care este transmis prin mijloace non-verbale: atitudini, gesturi, ton, semne care vehiculează în mod implicit un mesaj ascuns. Este de asemenea necesar ca „victima” să nu poată scăpa situaţiei insuportabile, ceea ce presupune ca persoana victimă să aibă o relaţie intensă cu celălalt membru al relaţiei, emiţătorul; emiţătorul să trimită două tipuri de mesaje, unul dintre ele contrazicându-l pe celălalt; victima să fie incapabilă să comenteze atât mesajele pe care le primeşte, cât şi contradicţiile acestor mesaje, deci ea să nu fie în măsură de a recunoaşte mesajul căruia trebuie să-i răspundă. Dubla-constrângere nu se limitează, în mod obligatoriu, la relaţia primară cu mama, dar orice dublă constrângere declanşează o constelaţie de tip traumatic, provocând metamorfoza persoanei „prizoniere”. O ruptură (sau mai multe) în trauma contextuală introduce un grad de confuzie în regulile ce reprezintă contextul. Rezultatul este faptul că persoana-victimă are mereu impresia că greşeşte. De altfel, persoana devine victimă din chiar această cauză, şi anume pentru că are mereu impresia că greşeşte. Ea trăieşte în mod continuu experienţa negării de sine.

Pe aceste registre regăsim dialectica persoană (victimă) – regim totalitar (persecutor) în Floarea de menghină:

Dimineaţa era de toamnă. Careul ne aduna pe toţi în curtea din spate. Tovarăşa Popescu, directoarea noastră, făcea inspecţia, ca-n fiecare zi. Cele care nu aveau panglica albă pusă frumos, în aşa fel încât fruntea să fie liberă, cele care îşi îmbrăcau picioarele în ciorapi negri, lucioşi, bine strânşi pe pulpe, băieţii cărora le lipseau numerele cusute impecabil pe piept sau pe mânecă. Aceştia erau acuzaţi, certaţi, discutaţi în careul de dimineaţă, care avea întotdeauna aspectul unui şir lung lipsit de culoare. Numai în cea mai mare tăcere tovarăşa Popescu putea să ne observe amănunţit, cu privirea nevăzută, ascunsă după ochelarii cu lentile mari, fumurii. Ştiam demult însă cum arată ochii ei micşoraţi de cearcăne adânci care atârnau ca nişte podoabe preţioase şi de aceea prea grele. Nu de cearcănele ei ne era frică, aflaserăm o mulţime de poveşti despre ele. Ci de lentilele puse ca o pavăză ameninţătoare. Până nu-i auzeam vocea anunţând, cu aceeaşi intonaţie, eroii şi condamnaţii acelei dimineţi, nu puteam şti nimic despre soarta noastră.

Privind din perspectivă psihanalitică, într-un regim totalitar dublu-constrângător se pune în extremă conceptul şi sensul de ”tată”, printr-o mişcare internă şi socială anihilantă, prin însăşi uciderea tatălui omnipotent, ucidere ce marchează organizarea unui grup, raporturile cu tatăl ca tată al familiei, psihanalistul ca substitut al tatălui, şeful Statului – substitut al tatălui la un alt nivel, dar mai ales

„nevroza mulţimii ca amplificator al nevrozei individuale, consubstanţială chiar stării viului” (Freud, Totem şi tabu).

Ne permit oare toate acestea să analizăm şi să înţelegem ceea ce se întâmplă în România, chiar şi în sfera culturală, în literatură, în psihanaliză, după căderea regimului Ceauşescu? Poate oare uciderea lui Ceauşescu să reprezinte o expresie contemporană a crimei comise în comun altădată („tatăl hoardei primitive”), crimă în urma căreia mulţimea s-ar fi reunit (organizat) într-un grup? Procesul lui Ceauşescu – ca şi procesul victimelor – călăilor de la Piteşti, ca şi procesele de la Moscova – a fost un proces tipic pentru un sistem totalitar comunist. O teroare în care menghina sistemului tiranic era ucigătoare. Omul era redus la animal-muncitor, supus, silit la orice acţiune umilitoare, libertatea nu putea fi decât mocnită, nespusă, nemanifestată, înăbuşită, strânsă, ucisă în menghina interioară sau socială:

Cu picioarele bine proptite în podea, timp de ore întregi, muncitorul îşi desăvârşeşte lucrul. Pauzele nu-i mai folosesc la nimic. Le lasă în urmă, le uită, sare peste ele şi parcă niciodată n-o să se mai oprească. Trece amiaza, soarele apune, în scurt timp dispare. În jurul lui un foşnet continuu îl ţine treaz. Menghina se zbate neîncetat dînd din aripile ei înfierbîntate. Suferinţa ei nu te preocupă. Ţi-e foarte cald, dar trebuie să munceşti pînă la capăt. Nu se ştie pînă cînd. Totul vuieşte: maşina de găurit, strungul se-ntrec fără încetare. Bună dimineaţa, muncitorule! Ai să stai aşa pînă în clipa în care vei cădea, chiar înainte să prinzi de veste. Trupul tău se va rostogoli şi ochii îngreunaţi, fără culoare, vor mai avea doar răgazul să vadă cum menghina, smulsă din bancul ei de lucru, se năruie peste tine… Să nu încerci inutil să te fereşti din calea ei, ci s-o primeşti ca pe un dar, cu braţele deschise. Lumina va străluci scurt în privirea ta şi lovitura va veni ca o alinare fără seamăn.

Svetlana Cârstean nu scrie din registrul acestei supravieţuiri imposibile, terorizante, anihilante, ci din infantilul şi adolescentinul unui Eu care nu este traumatizat definitiv, deformat, psihotizat, schizofrenogenizat de constrângerile continue ale mediului, cât mai degrabă confuzionat, năucit, debusolat, în căutare de sensuri, în căutare de sine, prins „pe locul dintre ziua de ieri şi ziua de mâine”:

Între ziua de ieri şi cea de mîine e un spaţiu îngust / ca între dulap şi perete. / Stau cu spatele / la soarele de ieri, / la frica de ieri, / şi cu faţa la ceva ce încă nu vrea să se deschidă.

Un eu prins într-un corp mecanizat, un automatism manevrat de ceilalţi, un instrument („unealtă”) în braţele înfierate ale unui socius devorator, persecutor, strivitor, în care registrul de viaţă este terifiant, coşmaresc:

trupul – carcasă goală/ un galantar golit de cu seară; 

Era un vis urât./ Şi eu eram urâtă.

În viaţa psihică a individului luat izolat, Celălalt (părintele, educatorul, maestrul, conducătorul, statul, instanţa, autoritatea supraomenească etc.) intervine foarte frecvent ca model, ca obiect interior, ca suport, ca ideal, dar şi ca adversar, ca duşman, ca distrugător, cel care foloseşte / manipulează pârghiile şi instrumentele de opresiune. La Svetlana Cârstean există, în toate poemele (îndeosebi în ultimele două cicluri ale volumului), o re-compunere a identităţii de sine prin celălalt, sau chiar ceilalţii semnificativi, necesitatea reconfigurării permanente a unor imago-uri constant bune, care să asigure supravieţuirea sub „gheara” comunistă, metafora obsedantă a florii de menghină fiind una dintre figurile care ascund angoasa persecutorie, agonia primitivă, anihilarea, dez-umanizarea, distrugerea valorilor profund umane, a oricărei spiritualităţi:

Bancul de lucru, ce loc plăcut şi plin de tot felul de surprize! Pe lemnul învechit, cu vopseaua verde sărită din loc în loc, înfloreau menghinele, acestea tot verzi. Menghină, floare de banc!; 

Aroma piliturii îmbibate de ulei îi ameţeşte simţurile. Muncitorul nu mai vrea să plece acasă. Nu mai poate. Nu-l siliţi să plece dacă nu vrea! Rămâne în singurătatea atelierului său. Aerul dinăuntru, călduţ, aproape umed, ţese o haină străvezie care se depune uşor pe trupul lui. Îl învinge în scurt timp adormindu-l.

O poetică a stărilor afective primare, detaliant-descriptivă şi developantă într-o imagerie a terorii, în care inocenţa discursului, sensibilitatea echilibrată de ironie, derizoriu şi sarcasm, puritatea şi libertatea de dincolo de suferinţă, maturitatea afectiv-relaţională (chiar hipermaturizarea vitală, prin travaliul permanent al negativului, travaliul pulsiunii distructive, prin însuşi actul scrierii), intimitatea biografică parcursă în cheia recunoaşterii propriei istorii, propriului timp, sunt câteva dintre amprentele scriiturii Svetlanei Cârstean. O recunoaştem nu numai în autoportretele în peniţă identitară şi identificatoare

(…eu eram floarea…, o floare care locuind în menghină se străduieşte să fie şi mai frumoasă, numai şi numai ca menghina să nu pară atât de urâtă; 

Am fost un băieţel singur căruia într-o zi i s-au împletit codiţe şi i s-au pus fundiţe albastre şi bentiţa de elastic pe cap. (…) Am fost un băieţel căruia într-o zi au început să-i crească sânii), 

cât mai ales prin tablourile de familie sau în cadrele şi atmosfera unde se regăsesc ceilalţi din ea însăşi:

Eu cu cine voi merge şi cu cine voi sta ? / Cu mama, cu tata, cu mămica, cu tăticu, / Cu Cezar, / cu Răzvan / cu Corina, / cu Teo, / cu Adina, / cu Cristi, / cu Mihaela, / cu Bârzoieş, / cu Roxana, / cu Adi Cartaleanu, / cu Chiribuţă.; 

Mama mea se lipeşte de mine. Corpul mi se zbârceşte într-o clipă. Îmbătrânesc brusc atunci când îi văd pielea fadă, fără miros. (…) Mă uit la mama mea. Cine sunt eu?

Recompunerea permanentă de sine, re-legarea psihică (între conţinuturi, teritorii / insule de self, între obiecte interne, între reminiscenţe, între afecte şi reprezentări, între realităţi) face ca „floarea de menghină” să fie asimilată, treptat, propriei imagini de sine, propriei identităţi, propriei vieţi:

Eu, cel care am inventat cu atâta bucurie şi entuziasm floarea de menghină, lucrând cu spor în atelierul meu, eu, nefericitul inventator, vreau să mărturisesc acum suferinţa şi umilirea mea. Aşa cum de la început le-am presimţit. Căci gândul, mintea şi sufletul meu nu-şi mai pot găsi locul decât între petalele ei în nenumărate culori, între aripile ei mai mult zbuciumate decât îmblânzite. Din strânsoarea lor nu mă mai pot desface şi mă văd stând între ele ca o altă floare presată, neputincioasă. Pândesc ca un hoţ, ca un vinovat fără salvare, clipele ei de odihnă, de bunătate, ca să mă strecor şi să scap pentru totdeauna. Altfel, eu, care am sădit-o şi am îngrijit-o, am aşteptat cu nerăbdare să crească şi să dea roade, voi rămâne pe veci prizonier al aripilor ei, ca o sămânţă neînsemnată, aruncată în umbra ţesuturilor ei delicate.

Dar aici este tocmai capcana: floarea de menghină înseamnă şi propria claustrare, „închisoarea”, auto-tortura (cum neîntâmplător este folosit calamburul tort-ură şi metaforele marelui tort şi Marelui Cofetar în poeme), prinderea în „nebunia privată” (A. Green), în dubla-constrângere acum deja autoimpusă, până la anularea oricărei capacităţi de a gândi („capul în menghină”), totul funcţionând pe un registru al identificării cu persecutorul:

Şi-am ajuns pe spatele acesta lucios / de pe care alunec / ca de pe mâzgă / însă nu cad”; „… eu, care am sădit-o şi am îngrijit-o, am aşteptat cu nerăbdare să crească şi să dea roade, voi rămâne pe veci prizonier al aripilor ei, ca o sămânţă neînsemnată, aruncată în umbra ţesuturilor ei delicate; 

Datorită mie, de-a lungul holurilor plicticoase, pe pervazuri, vor sta în ghivece flori de menghină. (…) Toţi vor afla noul şi adevăratul chip al patriei.

Floarea de menghină devine un al doilea corp, un al doilea eu, un al doilea strat / înveliş psihic, indiferent de senzorialitatea psihizată: se strecoară sub piele, în insterstiţii, în celule, în tot. Iar fatalitatea nu se opreşte aici: te urmează, în mod persecutor, şi „dincolo”, după moarte, ca o pedeapsă supremă post-mortem:

Să-ţi spun eu cum e. / Acolo fiecare stă împreună cu prietenul lui cel mai / apropiat. / Cizmarul cu un calapod. / Doctorul cu gentuţa lui burduşită cu stetoscoape, / bisturie, seringi şi parafe. / Secretara cu maşina ei de scris. / Grădinarul cu sapa lui.

Pedeapsa e mare şi cizmarului rău i se va lua calapodul. / Strungarului rău i se va lua strungul. / Grădinarului rău i se va lua sapa. / Şi tuturor echipamentul de protecţie.

În 1991, în Nouvelle Revue d’ethnopsychiatrie, nr. 181, Tobie Nathan publica un articol despre funcţiile terapeutice ale afilierii prin mijlocirea traumatismului, articol intitulat „L’Art de renaître” („Arta de a renaşte”). El denumeşte „tehnică traumatică” un

dispozitiv extern subiectului şi susceptibil să provoace transformări radicale ale fiinţei sale.

După Nathan, un asemenea dispozitiv creat deliberat este capabil să metamorfozeze o persoană prin distrugerea, unul câte unul, a „învelişurilor” (deci nu a conţinuturilor psihice, ci a conţinătorilor), ştiind că

învelişul unui fapt psihic este organizarea logică în care acest fapt psihic dobândeşte un sens.

Prin urmare, între înveliş şi faptul psihic există raporturi necesare de intricare logică – orice fapt psihic trăit de o persoană nu are sens decât dacă este ataşat unui sistem de referinţe. Faptul psihic, sensul şi sistemul de referinţe fac parte din identitatea persoanei. Orice modificare a referenţialului (atribuirea unui sens nou unui fapt psihic deja existent) produce o deformare a identităţii persoanei, transformare care generează în cele din urmă recursul la un alt grup de referinţă. Logica afectiv-identificatorie după care are loc această transformare este dezvăluită de Svetlana Cârstean în destinul florii de menghină, anume propensiunea spre luptă a propriei fiinţe cu orice constrângere, indiferent dacă ea este din realitatea sa interioară sau din lumea exterioară:

Floare de menghină, / te desfac în bucăţi, petală cu petală, / fără teamă, / mă uit la tine ca altădată la propriul meu sex, / ca la propria mea frică, / ca altădată / la bubele mele dragi care începeau să prindă o coajă / subţire şi apoi din ce în ce mai groasă. / Floare de menghină, / numai coaja asta / se mai vede din tine. / Unde e strălucirea şi puterea ta de altădată? / Unde-i puterea coapselor tale / albite de-atâta efort? / Unde-i fierbinţeala lor rece, / precum întreg corpul tău metalic, frumos dăltuit? // (…) Cine pe cine, floare de menghină? // Topite sunt toate în topitoria fabricii mele. / Lava se scurge, încă fierbinte-n subsoluri, apoi în / pământ, unde se răceşte nevăzută şi dispare. Nimeni / nu va mai şti de ea. Nici măcar voi care aţi iubit-o / atât. // Pe mine m-aţi iubit, nu-i aşa? // Iar coapsele mele se întind încet în pat, mai puţin / albe, mai puţin fierbinţi decât la început. // Şi dacă această tristeţe vă molipseşte, înseamnă că e / a voastră de mult.

Despre depresivitate şi întoarcerea în solitudine, o repliere pe sine însuşi – unul dintre destinele posibile supravieţuitorului sistemului-menghină – scrie şi Hannah Arendt, ca o apărare narcisică, o regresie necesar-vitalizantă proprie fiinţei umane, pe care o numeşte apărarea de bun-simţ (apărarea izvorâtă din simţul comun); este vorba de faptul că simţul comun refuză să creadă în existenţa ororii. Reacţie sceptică datorată unui refuz inconştient al absurdului. Dar la Svetlana Cârstean, solitudinea are o amprentă uşor melancolică, este un pact interior cu „nimicul”, pe care însă îl poate pune în scenă sau în somn / vis:

Fusta stă singură / pe sârmă. / O suflă vântul, / o aruncă încolo şi-ncoace, / iar ea se lasă în voia lui. / E jocul lor. / Şi pe dedesubt, / pe dedesubtul fustei, / nimic, / doar aerul împins din spate, / curenţii subţiri, / care se înghesuie unii în alţii, / ca fetele tinere de tot, / zvelte şi / zâmbăreţe, / la intrarea unui cinematograf, / unde rulează un film cu DiCaprio. / Suflă vântul prin carcasele goale; 

Somnul tău spune totul despre tine. Acolo vizitezi străzile pe care nu poţi să mergi ziua. Acolo mângâi şi te laşi mângâiată de bărbaţi pe care nu i-ai văzut niciodată sau pe care i-ai văzut, dar nu ai îndrăznit să-i mângâi. Acolo ţipi sau pur si simplu spui ce nu ai spus la lumina soarelui, acolo te mişti încet căci ai tot timpul din lume. Acolo spui acum bună dimineaţa, şi nu aici.

O „carte a singurătăţii” scrie, in essentia, Svetlana Cârstean, o carte în care fiecare poem este o pledoarie grav-înaltă pentru libertatea spirituală, ontică a omului, indiferent de forma ei în-scrisă (sau nu) în social, în cultură.

(…cine a fost mai întâi, floarea sau menghina? Sau cine pe cine a chemat mai întâi, cine pe cine a văzut mai întâi, cine de cine a avut nevoie?).

Nicio menghină nu poate chema, nu poate ucide ceea ce nu poate fi chemat spre a fi ucis.