Lynne Layton e o psihanalista formata in psihologia sinelui (Kohut), are doctorat in literatura comparata si e interesata de relatia intre social si psihologic. Mie imi place mult cum scrie si mai ales ma intereseaza cum poate fi conceptualizata, pe urmele teoriei critice cu radacini in Scoala de la Frankfurt, ideea ca reactiile si emotiile noastre sunt formate social. O sa ma duc la o conferinta in octombrie unde vine si ea si o sa fiu curios sa o cunosc si sa vad ce zice in legatura cu ce lucrez eu.
Aveam nevoie de un furtun pentru gradina si am luat un prieten cu mine sa ma duc la shopping la un magazin de second hand. Cum am parasit locul, prietena mea, care face parte din upper-middle class, s-a uitat in urma dezgustat si a zis:
Locul asta ma deprima.
[Cred ca ganditi voi o experienta asemanatoare in Bucuresti: adica daca te duci sa cumperi de la Piata Obor in loc sa te duci pe Dorobanti? Ma rog, cam asta imi imaginez eu ca experienta…]
Am incercat sa vad ce vrea sa spuna, ce emotie deprimarea (heebie jeebie) asta descrie pentru ea, dar cum am intrebat-o – si mi-a devenit clar ca emotia asta are de-a face nu numai cu dispretul fata de bunurile mai ieftine din magazin, dar si pentru cumparatorii cu statut mai jos – rusinea s-a instalat si a refuzat sa mai comenteze. Incidentul mi-a adus in minte lucrarile lui Pierre Bourdieu despre gust, statut social si distinctie, si mi-a sugerat ca emotiile astea joaca un rol important in a edifica gusturile care sustin ierarhiile de clasa. Eu personal m-am simtit foarte confortabil in magazin, iar asta are de a face cu originile mele sociale. Eu vin din ce Bourdieu ar identifica ca o mica burghezie in urcare, marcata de un ascetism „bland” combinat cu cautarea unei oferte bune, care in cazul meu are de-a face cu experienta de imigrant evreu. Cu ajutorul educatiei, am trecut in ce se poate numi o noua mica burghezie. Cum discutam legaturile intre shopping si emotii cu prietenul meu, mi-am adus aminte de sentimentul de disconfort si rusine pe care il am cand intru in magazine upper-class, cum e Neiman Marcus.
[Interesant, si pe mine ma ia cu nabadai in magazine upper-class, care ma fac sa ma simt nelalocul meu. Cateodata, recunosc, am un sentiment de spaima cand ma duc sa imi iau ceva ieftin de la un magazin de second hand, care vine pe identificarea si spaima ca sunt ca ceilalti cumparatori, adica in partea de jos a societatii. Cumva, locurile in care ma simt ok sunt cele care imi sunt familiare, cred, asadar cu fantezia asta liberala pe care o impartasim cu totii ca suntem middle-class.]
Cum am gasit cateva idei in Bourdieu ca emotiile asigura gusturile care diferentiaza o clasa de cealalta, vreau sa investighez dimensiunea psihanalitica ne-explorata a argumentelor lui.
In cartea lui Distinction, Bourdieu discuta pe larg gusturile unor factiuni diferite din clase diferite, asa cum apar in mintea constienta a subiectilor lui. Metoda lui empirica este autodescrierea, iar el defineste fiecare factiune de clasa prin volumul ei relativ si amestecul de capitaluri sociale, educationale si economice, precum si prin traiectoria personala a membrilor (de la o factiune de clasa la alta). Accentul este pe cum fiecare factiune se distinge de alta si cum toate factiunile, dar nu si cea de jos, se straduiesc sa se distanteze fata de cum traiesc cei din straturile de jos. Lucrarea lui Bourdieu nu e psihanalitica, desi el pare deschis catre ideea de investigatie psihanalitica:
Sociologia este rareori mai inrudita cu psihanaliza sociala decat atunci cand se confrunta cu un obiect cum e gustul, una din cele mai vitale mize din domeniul productiei culturale si disputata in interiorul clasei dominante.
Ce poate sa insemne „psihanaliza sociala”? Semnificatia cartii lui pentru psihanaliza sta in faptul ca ideile de baza sociologice pe care Bourdieu le identifica opereaza mai larg la nivel inconstient. De exemplu, ideea lui de habitus – schemele si dispozitiile pe care factiunile sociale le folosesc pentru a face judecati etice si de gust care le disting de alte factiuni – este ceva care ia forma prin performarea lor repetata, relational legate de experiente vizuale si tactile care raman inconstiente:
Schema de habitus – forma primara de clasificare – isi datoreaza eficacitatea speciala faptului ca ele functioneaza mai jos de nivelul constiintei si limbajului, dincolo de explorarea introspectiva sau controlul vointei. Orientand practicile in mod practic, ele incorporeaza ceea ce se poate numi in mod gresit valori in sensul automat ori prin cele mai neimportante tehnici ale corpului – moduri de a merge sau de a sufla nasul, moduri de a manca sau vorbi – si angajeaza cele mai importante principii de constructie si evaluare a lumii sociale, cele care exprima cel mai direct diviziunea muncii (intre clase, varste sau sexe) sau diviziunea muncii de dominatie, in diviziunea dintre corpuri si relatiile corporale care imprumuta mai multe caracteristici, ca si cum le-am da aparenta de naturalitate, din diviziunea sexuala a muncii si diviziunea muncii sexuale.
 |
| Pierre Bourdieu |
[Cred ca pe mine ma deprima sa traduc din Bourdieu. Ma mut de la claritatea si frazele scurte ale lui Layton la lungimea si densitatea lui Bourdieu]
[Dar Bourdieu are dreptate. Cand traduc acum, traduc pentru colegii mei din Bucuresti, care sunt majoritatea lor foarte bine educati, cunosc limbi straine si au acces la slujbe bune. Eu sunt finantat sa scriu la teza mea de doctorat cand scriu pentru Gradiva. Dupa ce scriu, ma duc sa sorb linistit si sa vorbesc despre psihanaliza intr-o cafenea alternativa, Crazy Wisdom, cu un prieten. Asta e habitusul in care ne miscam, si el constituie asteptarile si reactiile noastre inconstiente.]
[Bine, mai traduc din Bourdieu un pic.]
Daca stilul de viata al unui grup poate fi citit din stilul pe care il adopta in imbracaminte sau decoratiuni interioare, asta nu se intampla numai pentru ca aceste proprietati sunt obiectivizarea necesitatilor economice si culturale care determina selectia lor, dar si pentru ca relatiile sociale care sunt obiectivizate in obiecte familiare, in saracia sau bogatia lor, „distinctia” sau „vulgaritatea”, „frumusetea” sau „uratenia”, sunt ca niste amprente prin experientele corporale care pot fi la fel de profund inconstiente ca atingerea tacuta a carpetelor bej, sau lipiciozitatea subtire a linoleumului tipator, in bucati, mirosul dur al decolorantului sau parfumuri la fel de greu de perceput ca un mirosul neplacut.
[Cand Bourdieu devine expresiv, imi sugereaza multe amintiri. De pilda, carpetele astea bej pentru mine au devenit un cosmar. Prima data cand am locuit intr-un complex de apartamente mi-a fost greu sa imi dau seama de ce carpetele astea bej ii speriau pe multi din prietenii mei, dar am inceput sa inteleg dupa mai multi ani de stat prin complexele astea, ca sunt asociate cu viata de nomad, fara siguranta unei case cu podea de lemn care ofera un alt tip de senzualitate si confort. Carpetele astea bej le asociez cu saracia a lui a nu avea o casa, si au miros specific, al unui parfum ieftin.
Dragi prieteni din Salon, daca aveti amintiri senzoriale de tipul asta, m-as bucura sa le aud.]
Layton citeaza mai departe din Bourdieu, care vorbeste despre amintirea unui copil dintr-o poveste de D. H. Lawrence care aude prin casa si chiar in dormitorul plin de jucarii scumpe o soapta care nu inceteaza:
Trebuie sa fie mai multi bani.
Dupa cum sugereaza Bourdieu, lumea relationala a copilului este terenul unei internalizari conflictuale a unui antagonism de clasa, o internalizare care cauzeaza mizeria nevrotica. Pentru a captura acest aspect dinamic, am conceptualizat in alta parte ideea de inconstient normativ, adica acea parte a inconstientului care e produsa de ierarhii sociale de diferite tipuri si care, la randul lor, reproduc si asigura un anumit status quo.
[Acum urmeaza partea cea mai interesanta din Layton:]
Daca am pune ideea de distinctii a lui Bourdieu in termeni de inconstient dinamic, s-ar putea spune ca identitatile de clasa sunt formate prin splitarea defensiva a partilor din sine care sunt asociate cu o alta clasa, fie ea inferioara sau superioara. Ne distantam de apropierea celor de jos din necesitate, dar aceasta splitare creeaza o anxietate care ne bantuie si impotriva careia trebuie sa ne aparam cu vigilenta (Butler are o idee similara legata de gen). Intr-un mod diferit, ne distantam de asemenea de cei care au ceea ce noi nu speram vreodata sa avem (de upper-class, adica).
Anxietatea care se naste din distingerea noastra fata de cei de jos sau cei de sus este exact ceea ce Bourdieu numeste motorul reproducerii sociale, dar emotiile nu il intereseaza in primul rand si de fapt se pierde in confuzia datelor empirice.
Si desi Bourdieu nu exploreaza emotiile, este clar ca emotiile sunt centrale in investigarea reproducerii status quo-ului, poate chiar mai centrale decat gustul: intr-adevar, este exact tipul de rusine si anxietate pe care l-am simtit in locurile ca Neiman Marcus, care ii tin pe cei ca mine IN AFARA lui Neiman Marcus, oricat de mult mi-ar placea marfa lor. In ocaziile rare cand ma duc acolo, incerc sa ma fac mica si de nevazut, speriata ca as putea sa fiu in orice moment prea zgomotoasa, ca iau prea mult spatiu sau ca fac o gafa sociala asemanatoare care o sa ma desconspire ca nu-i apartin. Mai confortabila in familiaritatea mea, anxietatea mea inconstienta este negata de gandul constient ca ceea ce imi place e cel mai bun, dar anxietatea care ma face sa ma lipesc de magazinele mele legitimeaza pe cei din upper-class sa aiba, sa fie mai bine, sa ma domine. Pot sa fac panarama de ce imi apare mie ca extravaganta lor, sau mai degraba sa o dispretuiesc moral, ambele strategii ale celui mai putin puternic, dar o sa imi desfasor setul meu de valori si stiluri de viata, habitusul meu, pentru ca sa justific ca intorc spatele sferei lor si tot timpul cu invidia posibila nu fata de bunurile lor, cat fata de locul pe care il au ei in ierarhie.
Layton a adunat raspunsuri intr-un chestionar pe care l-a impartit, si iata ce spune unul dintre subiecti:
Cateodata cand ma duc la un magazin cum e SAKS
[astia au tot timpul pagina a doua la New York Times: au o gramada de bani]
si nu pot sa cumpar lucruri, ma simt mai bine daca imi zic ca hainele nu sunt nici macar aproape de pretul lor real si ca ma simt puternica prin faptul ca NU le cumpar hainele (fie ca imi plac sau nu). Asta e forma mea de protest.
Eu si si cu respondentul meu simtim spaima sau rusinea cand suntem in magazin: ce structureaza inconstientul este tabu-ul de a intra in posesia culturii sau a cunoasterii.
Layton imparte chestionarul unor colegi si prieteni si ii intreba despre reactiile lor emotionale in diferite magazine si unde se simt speriati sau rusinati. De multe ori, in raspunsuri, ea observa ca fata de locurile upper-class oamenii simt rusine, in timp ce fata de magazinele ieftine, second hand, reactiile aproximeaza deprimarea. Ea zice:
Gandindu-ma la diferitele reactii care vin in principal de la liberali
[Liberalii sunt in povestea asta nu liberalii din Romania, care sunt mai apropiati de republicanii si conservatorii din US, cat cei care voteaza democrat si sunt mai degraba un soi de social-democrati]
mi-am adus aminte de analiza Patriciei Williams care reflecta de ce clasele de jos de albi nu au incredere in liberali.
[White lower classes ii voteaza in mare parte pe republicani si reprezinta o dilema importanta pentru analistii politici care inteleg de ce nu ii voteaza pe cei care le sprijina interesele politic, adica pe democrati]
Williams scrie ca, desi liberalii lupta pentru cei saraci, ei se arata foarte clar in multe moduri ca ei nu vor sa fie in nici un fel aproape de cei saraci. Ei nu au altceva decat dispret pentru habitusul celor saraci, iar cei saraci o stiu. Totusi, este semnificativ pentru o psihanaliza sociala sa recunoasca ca dispretul are diferite structuri emotionale pentru cele doua factiuni de clasa.
[Asta ma duce cu gandul la Criticatac, nu stiu de ce, sau la de ce Ion Iliescu a fost votat de cei mai saraci, in timp ce social-democratii ca Nastase sau Geoana – nu]
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Concluzie:
Teoreticienii psihanalizei sociale stiu ca schimbarea sociala nu vine prin sugestia ca oamenii ar trebui sa spuna „nu”; ei stiu ca fantezia si emotiile care conduc fantezia tind in general fie sa mentina, fie sa schimbe situatia. Ce este important in lucrarea lui Bourdieu este perspectiva psihanalitica ca internalizarea claselor sociale, care se manifesta in gusturile si fanteziile oamenilor despre ce reprezinta gustul pentru ei, este responsabila pentru reproducerea sociala. Eu sugerez ca pentru a elabora o psihanaliza sociala trebuie sa investigam cum lucreaza inconstientul normativ in mod dinamic; mai precis, sa investigam acel aspect al inconstientului care vine din suprimarea sau din splitarea sentimentelor, fanteziilor sau atributelor pe care cei care ne ofera dragoste insista, inconstient sau constient, ca nu fac parte dintr-un mod normal de a fi o fiinta umana.
Am un prieten a carui prima parte a vietii a fost dominata de un tata care voia sa il vada medic si care a fost in mod repetat intrebat, atunci cand nu arata vreun progres academic, ori cand nu era serios:
Deci, ce vrei sa fii, camionagiu?
De la Freud stim ca anxietatea sugereaza pericol, iar Sullivan a scris despre operatiile de securitate care devin parte a personalitatii si care ne ajuta sa evitam orice ne poate pune in situatia de a pierde dragoste. Notiunea de inconstient normativ socializeaza aceasta idee: relatiile de clasa produc splitari in ceea ce este si nu este identitatea de clasa a subiectului (prin „clasa” inteleg aici o identitate mediata de gen, sexualitate, rasa, etnicitate si alte variabile), iar anxietatea sugereaza pericolul de a fi anormal si de a pierde dragostea.
Dar noi nu suntem, cei mai multi, constienti de aceasta anxietate, pentru ca nu iesim din habitusul nostru. Ceea ce argumentez eu este ca aderenta la ordine este transmisa prin experiente relational conflictuale si care sunt altfel tinute in loc de emotii cum sunt umilinta, rusinea, anxietatea si dragostea.
Exemplul cu camionagiul imi evoca eseul Patriciei Williams, care se incheie cu ideea importanta ca este foarte greu sa fie transformata (undo) ura invatata in contextul dragostei. Ce ar insemna, s-ar putea ea intreba, pentru prietenul meu sa simta ca exista umanitate in camionagiu? La fel de important, conceptualizarea proceselor normative inconstiente sugereaza ca el il va uri nu numai pe camionagiu, dar toate acele lucruri in sine pe care tatal le va asocia cu camionagiul. Intr-adevar, motivul pentru care el il dispretuieste pe camionagiu este ca el nu se poate apropia foarte tare de acea parte din sine din frica de pedeapsa.
Emotiile care subintind internalizarea relatiilor de clasa, dupa cum vedem, presupun o mare doza de anxietate de a fi contaminat de saracie, de a fi prea aproape de nevoile de baza. Frica de contagiune a prietenei mele, care vine din upper class sau din partea de jos a lui middle class, aceasta deprimare (heebie jeebie), sugereaza o repudiere a nevoii, dar si mai mult de atat. O teza majoritara in psihanaliza spune ca noi suntem cu totii nascuti dependenti si in nevoie si ca avem sentimente amestecate despre asta. Dar ce aud eu in chestionarele mele e un pic altceva, si anume ca acesta cultura ofera un continut anume nevoii: a te apropia prea mult are de face cu sentimentul de a fi inadecvat, de a fi umilit, gasit nu tocmai in regula.
Nice, Bogdan. Chiar ma gandeam, apropos de obiceiuri si estetica, la o chestie pe care o faceam la tzara pe la 8 ani. Strangeam abtibilde de la gume si le lipeam pe faiantza din bucatarie. M-am socat de curand cand le-am vazut, cum puteam sa fiu atat de kitsch, sa lipesc rosii si lamai pe faianta. Dar imi amintesc foarte bine ce insemna atunci, pentru bunicii mei asta era estetic si tineam f mult sa le fac o bucurie desi nu eram tocmai convinsa ca e frumos…Daca pt ei era frumos era si pt mine, din iubire.
Acum e un trend sa cumperi de la second, sa te folosesti de ce arunca altii, sa traiesti ca un sarac, anticapitalist. Ar fi interesant sa scrii si despre asta.
Interesant articol si ma bucur ca discutam acest subiect al psihanalizei sociale via teoria critica. Marturisesc ca trebuie sa ma gandesc putin si chiar sa il recitesc, inca nu imi e foarte limpede. Mi-as dori in primul rand o detaliere a conceptului de inconstient normativ.
Imi amintesc ca in familia mea mocheta a inlocuit prin anii '80 traditionalul covor asa-zis persan. A fost un semn explicit de modernizare, o declaratie chiar, aceasta trecere de la motivele ca si manuale (pentru ca erau de fapt lucrate in tesatorii mecanizate, iar covoarele cu adevarat manuale erau mult mai scumpe si mai rare) la geometria mult mai stricta si foarte repetitiva a mochetelor. (Nu bej-hotel erau de obicei, ci culori mai inchise, ca "sa nu se murdareasca"). Tocmai aceasta "declaratie industriala" din fiecare familie reprezenta semnul progresului. Tot in directia asta si tot in acei ani a mers si mutarea la un apartament cu linoleum pe jos, "foarte practic", de la unul cu parchet de lemn adevarat – considerat atunci foarte greu de intretinut si vetust si revalorizat azi in forta. Toate acestea au venit ca un reflex tarziu al anilor '50 si mai ales '60 de la noi, cand la moda era sa te muti de la casa la bloc si cand in magazine au aparut obiecte dintr-un material nemaivazut pana atunci, foarte versatil si parca si ieftin, insa: plasticul. Ma rog, semnele sunt mult mai multe – asa de pilda si aparitia rochiilor cu imprimeuri si motive inflorate repetitive, semn al democratizarii, cum le vede Roland Barthes in Mitologiile sale din '57 (tot aici deplange si inlocuirea jucariilor din lemn, calde, organice, cu altele de material plastic, reci si impersonale – apropo, Bogdan, de revelatiile tactile). Toate aceste obiecte erau, fara doar si poate, valoroase tocmai pentru ca reprezentau embleme ale schimbarii si ascensiunii economice si sociale (tot astfel, dar in sens invers, sunt acum dezinvestite, intr-o intoarcere la ce e "vechi" si "autentic"). Acele obiecte si interioare erau purtatoare de prestigiu social – si chiar un upgrade la vitrina plina cu bibelouri, farfurii si pahare pictate si alte kitschuri ce statea in sufragerie, daca va amintiti – foarte la vedere, ca o expozitie, un fel de bar-acvariu degradat de gusturile rurale pervertite la oras (am fost ferit de acest flagel, dar o vreme, copil fiind, m-am intrebat intrucatva mirat de ce nu avem si noi in casa, la fel ca rudele noastre – cele mai instarite, trebuie spus!).
Acum, imi vine cam greu sa-mi dau seama cum e cu complexele descrise in articol, pentru ca m-am format intr-o societate aflata in plin avant al egalizarii conditiei sociale si al devalorizarii vechiului burghez (sigur, se pot discuta nuante sau semnificatii latente). Fac parte din generatia sau generatiile democratizarii gustului, odata cu cea sociala, despre care vorbeste Barthes. (E adevarat, provincial / urban cum sunt, in magazinele second-hand nu calc :)) Voi incerca sa inventariez locurile in care m-as simti prost, precum se scrie in articol, si voi reveni, daca voi avea rezultate…
@Al: Abtibilduri de la gume? Deci tot anii '80, cred? Parca atunci au inceput sa circule. Referitor la kitschul din iubire, imi amintesc ce spunea profesorul meu de semiotica din facultate: doar valoarea sentimentala pentru cineva poate salva un obiect kitsch.
@Dorin: Imi place sa descopar partea asta de ganditor social din tine, pentru ca te pusesem un pic la filosofi analitici. Ce frumos scrii tu!
Eu cumva am povestea cu modernizarea si gustul care evolueaza mai degraba la aparate tehnice. Era o isterie 'moderna' in casa la mine sa se avanseze de la pick-up, la casetofoane mai noi, la dvd-uri, si sfarsitul anilor 80 si anii 90 erau dominati de o frenezie din asta a sincronizarii cu noul occidental. Taica-meu si frate-meu, care sunt amandoi ingineri, erau prinsi in valul asta de adaptare la ce e mai "tare" tehnic, dar parca valul asta mi se parea mai lung. Avea un flux mai mare, mi se pare mie. Acum, trecerea de la un ipod la ipad e atat de scurta temporal (un an-doi) si parca lipseste ideea asta de durata mai lunga din modernitatea timpurie din anii '80-'90.
Eu am prins la mine in familie momentele cand covorul persan era semn de ajungere sociala. Covorul asta persan are o atingere usoara, si parca te duce cu gandul la delicateturi orientale. Are o componenta din asta exotica pe care tot o asociez cu "Rapirea din Serai" (cred ca bunica avea o varianta din asta) si trecerea de la "Rapire" la un covor persan senzual era si un semn de upgrade social- te ajungeai. Vitrinele cu chinezi si bibelouri aveau tot asa o componenta exotica, de semn social, dar si de potential de fantezie. Erau ca o calatorie mentala intr-un alt spatiu. Nu degeaba cand eram mic camera cu bibelouri- sufrageria- avea un statut aparte, si cand ma jucam in ea eram un pic in alt univers. Acolo ma jucam cu un prieten "de a ninja" si ne pacaleam ca Ceausescu are bomba nucleara intr-unul din sertarele mamei (si acum ma intreb ce fantezie colectiva puneam noi in practica cu chestia asta cu 'bomba nucleara'). Cred ca intram intr-un loc tranzitional al imaginarului unde eram in vacanta, in potential si mai putin in camera cu birou si pat unde trebuia sa fiu ancorat in actualul invatarii si somnului.
Cam asa cu abtibildurile, AI- si ele cred ca aveau potential fantasmatic si componenta de statut social. Cand eram mic, cine avea abtibilduri si din astea -poze cu fotbalisti- de la polonezi era tare, avea capital de circulatie, stia sa faca comert, si avea acces la bunuri occidentale (eu eram in parte de nord a tarii). Si acum cred ca mai am un geamantan cu bunurile valoroase din copilarie- o poza cu echipa Steaua si cateva 'gume' straine.
Acum povestea lui Layton cu inconstientul normativ sta cam asa: ea zice ca ca toti avem internalizate distinctiile astea sociale, de clasa, si ca exista o tendinta sa ne aparam de ce asociem cu inferiorul, cu saracii, cu ce am numi cateodata "prost gust." Prostul gust e format prin clivare, si dincolo de judecati de valoare, e bine, e rau, Layton zice ca distinctiile de gust implica aparari si ca vin cu un cost, vin cu suferinta de a te imagina mai bun decat altii.
Layton zice ca exista un loc privilegiat unde putem sa observam cum functioneaza normarea de clasa a inconstientului, si asta este emotia. Emotiile negative sunt privilegiate- rusinea sau deprimarea. Deprimarea in magazine second- hand este o reactie de aparare fata de de o pozitie de clasa- nu vrei sa te imaginezi ca ai sa cumperi toata viata de la second-hand si ca esti sarac. Rusinea vine cu senzatia ca nu esti atat de bogat, tanar, sanatos, sexy, pe cat magazinele upper-class ti-o sugereaza ca ideal narcisic. Ideea ei este ca mai toti suntem prinsi in chingile astea ale inconstientului normativ, si ca incercam sa negociem cum putem, individual, structurile astea sociale (mi-a placut mult referinta la Barthes si Mitologii; tin minte cum citeam din Baudrillard despre oglinzi ca semne de ajungere burgheza in casa si incercam sa analizez oglinzile maica-mii (!)).
Layton, ca o buna feminista, stie ca personalul de fapt este foarte politic si ca daca incercam sa uitam zona personala din reactiile noastre, de fapt ne de-politizam. Pentru ea tocmai reactiile astea pe care noi le avem si le mascam- reactiile emotionale puternice- au o componenta foarte tare politica si sociala.
Ea ar spune ca, de pilda, trecerea in familie la mine de la 'rapire' la 'covor persan' (care era atat de greu de batut, avea mult praf in el), vine cu un cost, vine cu o anxietate, vine cu o splitare. Ea este o experienta inerent conflictuala, si daca nu se face jelire si doliu bun, ele au costuri psihice. La fel trecerea asta foarte rapida de la un aparat la altul, in frenezia noului, poate sa aiba consecinte psihice. Dar mai larg, cred ca ce zice ea in traditie poststructuralista e ca mai toti suntem prinsi in jocurile astea de clasa, si ca puterea sociala e structurata ca un joc de clasa, si exista modalitati de limitare a conflictelor si durerii. There is a way out, and it is within our grasp!
Imi vine in cap Ioana acum si tema ei a indiferentei, si poate indiferenta fata de ideea de pozitionare sociala, retragerea intr-un afara, un afara capitalist, un afara pe care il construim fantasmatic, nu este altceva decat o fantasma a indiferentei! De asta, indiferenta ca retragere, ca un 'imi i-au jucariile si plec' e strategie personala si sociala cu costuri psihice.
AI: pai mie imi plac miscarile astea de rezistenta – hai sa consumam ce avem si sa nu sporim mai tare behemoth-ul capitalist. De asta, miscarea de 'hai sa cumparam de la ieftinica' imi place- are o sensibilitate de clasa care ma atrage. In plus, obiectele astea vechi sunt foarte cool, si au o patina a timpului stranie (ok, imi iau adidasi de la second-hand pentru ca trebuie sa ii port pe astia noi in casa sa ma acomodez- cred ca sunt lenes!). Tu cum vezi trend-ul asta?
@Dorin: cred ca Layton acum isi dezvolta teoria si ca nu numai eu, dar si ea este neclara din cand in cand. Asta este o parte interesanta in dezvoltarea unei idei, unui concept, partea asta de experienta neformulata si de asta de mare ajutor relational sunt ceilalti care te ajuta sa o formulezi.
Geniala "bomba lui Ceausescu din sertarul mamei"! Pai chiar descrii foarte frumos si captivant.
Scriind inainte acel comentariu si citindu-te pe tine, imi dau seama ca sunt epoci ce necesita o discutie (altfel de ce am fi asociat de la Layton la ele?).
Mi se pare funny ca pomenesti despre tranzitia de la carpeta cu Rapirea din serai (de pe perete?) la covorul persan dupa ce eu am pomenit despre cea (ulterioara in mintea mea) de la covorul persan la mocheta: prima exista si ea in textul meu (desi nu ca experienta personala, dar ma gandisem ca mai exista o tranzitie anterioara), insa am cenzurat-o, pentru a nu deveni prea stufos. Totusi, uite cum se leaga…
Isteria tehnica la care faci referire pentru mine se leaga cu anii '80 mai tarzii, cu moda casetofoanelor (si a "dublu cas"-urilor, maxim upgrade!) si mai ales a aparatelor video si a videocasetofoanelor. (Acum, desigur, ii putem gasi radacini in magnetofoanele saizeciste etc., dar eu n-am avut asa ceva in istoria mea personala, iar magurile cred ca erau inca o moda… pioniera). Cred ca mutarile sociale din '50-'60-'70 priveau mai mult intreaga familie si intreaga societate, pe cand aceasta, tehnologica, pare sa deplaseze, incet, accentul spre altceva… inca nu-mi dau seama spre ce. Pentru mine, aceste aparate in anii '80 sunt legate in amintire de "shop"-urile privilegiate (foarte politice, foarte securistice parca), dar mai ales de "vaporenii" din Constanta care le aduceau si le traficau… totusi, desi bisnita asta le democratiza putin, putini aveam acces…
Normarea de clasa a inconstientului despre care vorbeste Layton ma atrage si m-ar interesa sa citesc mai mult. Pana una, alta, o intrebare imi apare mereu in fundal si cred ca la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, va pretinde un raspuns: Cum se integreaza aceste vederi si concepte de psihanaliza sociala cu cele ale psihanalizei individuale? Daca Layton vorbeste despre o alienare sociala si ramane in acest plan de analiza, atunci mi se pare interesant si poate chiar seducatoare; dar am multe intrebari (sau una, dar fixa! :)) cu privire la conceptul de inconstient normativ intr-o analiza personala. Ori poate ca nici nu vorbeste despre asa ceva si doar imi imaginez eu?
Ma trecusesi la filosofia analitica?!?! Gosh, dar nu pot s-o sufar, din facultate inca, si motivat pe texte! Oricum, filosofia sociala e cea care ma intereseaza – si inca foarte mult Scoala de la Frankfurt, studiile culturale contemporane ale Scolii de la Birmingham et al
@ Bogdan: "Layton zice ca distinctiile de gust implica aparari si ca vin cu un cost, vin cu suferinta de a te imagina mai bun decat altii." Banuiesc ca suferinta vine din faptul ca individul stie inconstient ca nu e mai bun, ca a plecat de unde a plecat. Nu stiu daca e neaparat splitare, poate, daca subiectul isi traieste ambele moduri de viata, adica nu poate renunta la primul.
Dar nu cumva trairea durerii aici, in zona sociala este preferabila trairii durerii in zona personala? Un soi de proiectie a durerii din lumea interna in lumea externa, care, uite ce odioasa e si la ce ma supune?
Ma bucur ca m-am intors la voi, indiferenta e un subiect tare greu de gandit.
Ma bucur ca stau de vorba cu voi despre teoria lui Layton, pentru ca lucrez pe asta acum si ma ajuta sa ma gandesc la diferite detalii.
Dorin, te pusesem la analitici mai degraba dupa modul de raspuns in trecut, adica te intereseaza sa trasezi distinctii conceptuale importante si sa clarifici. De asta e o parte analitica din tine pe care eu o simt familiara.
De acord cu contextualizarea pe epoci, si anii diferiti au modernizari si sensuri de pozitie sociala pentru indivizi particulare.
Cred ca intrebarea ta e foarte importanta si are de a face cu aplicarea teoriei sociale in cabinet. Uite cum ar zice Layton: din practica ei psihanalitica, ea a observat un fenomen interesant. De obicei, ideea psihanalizei americane majoritare este ca pacientii au probleme de depresie, sau au conflicte puternice pentru ca nu sunt adaptati societatii. Problemele relationale vin dintr-un deficit de adaptare, si cumva terapeutul ar trebui sa il conduca pe pacient la un eu mai flexibil social.
Layton, formata poststructuralist si in scoala teoriei critice, zice ca depresiile la pacientii ei nu vin din incapacitatea de adaptare, cat din adapatarea foarte puternica la ritmul de viata al modernitatii noastre: corporatisti care se plang de ore de lucru prea lungi, sau oameni care integreaza idealul asta individualist ca ei sunt singurii responsabili pentru ce se intampla si se blameaza pentru asta in permanenta. Ea zice asa: pretul pentru conformarea cu anumite valori pe care le simti straine este depresia. Forta motivationala din spatele unor adaptari la performanta institutionala- gandeste-te cat de mult se lucreaza in Romania, mai ales daca vrei sa faci bani ca avocat, jurnalist, etc- este incapacitatea de a jeli cum trebuie obiectele iubirii din trecut, cum are fi de pilda pozitia de clasa care e lasata in urma.
Poate tu o sa zici Dorin, pai asta e acum, noi sa le plangem de mila pe corporatisti? Nu e de ajuns ca ei sunt cumva castigatorii in noua societate? Ce vrea sa spuna Layton este ca pana la urma toti suntem cumva corporatisti, in sensul in care trebuie sa ne adaptam la un ritm de viata si un ideal social diferit. Ea nu spune, spre deosebire de Freud, ca adaptarea la civilizatie vine neparat cu costuri psihice importante, pentru ca ea crede ca pot fi create brese, nise, unde eu-rile noastre nu trebuie sa refuze sa jeleasca ce s-a pierdut, unde eurile noastre pot sa aiba o sexualitate mai fluida care sa nu impuna costuri heterosexuale rigide (ori costuri rigide in sensul in care sunt doar homosexual sau gay), si unde normele pot fi discutate si interogate.
De asta, normarea inconstientului are de a face cu asteptarile de pozitionare sociala si de clasa. Ea de exemplu a intrat intr-o conversatie cu Judith Butler si dintr-o perspectiva psihanalitica clinica i-a aratat ca de multe ori individul si viata lui instrapsihica dispare in teoretizarile despre norme sociale, ori gust, ori putere care ne afecteaza din exterior. De asta, ea e interesata sa ancoreze psihanaliza sociala nu numai in ideile despre viata sociala, care sunt importante, sau in critica societatii de consum, ca in Stuart Hall, cat si in cabinet.
Ea mai zice asa: in US a existat un val serios in teoria feminista legat de relationare- si relationalismul a devenit un soi de buzzword in anii 80-90, cum e acum mentalizarea in psihanaliza clinica. Din perspectiva teoriei ei legate de gen, problema este ca femeile de obicei isi proiecteaza fricile ca barbatii nu sunt indeajuns de relationali, iar barbatii isi proiecteaza fricile ca femeile nu sunt indeajuns de asertive, sau potente. Pentru ea fricile astea sunt mediate de pozitia sociala, si devin in cazuri individuale forme de splitare, forme de a nu observa ce e splitat individual, si nu numai cultural. Ea zice ca normele astea sociale sunt internalizate, mediate si transformate individual in moduri foarte personale, si de asta o aplicare rigida de canon- barbatii nu sunt relationali, iar femeile nu sunt asertive- nu are sens de multe ori in analiza individuala.
Ioana: Ai dreptate, daca exista o constientizare a doua moduri de viata diferite, a doua parti care au pozitie sociala diferita, atunci nu exista splitare. Dar asta e un proces greu si dureros, care presupune o analiza a ceea e mai toti splitam: istorii legate de saracie, de evolutie sociala, de costuri in termeni de ierarhie.
Cred ca ce zici este sa acentuezi ideea lui Layton: durerile de pozitionare sociala nu sunt traite interior, nu prea sunt facute mediatic importante, si ele sunt impinse de multe ori in zona lui 'imi iau o haina, masina, apartament, mai bune.' Nu ma intelege gresit, e bine ca oamenii vor sa traiasca mai bine, dar problema este ca o cautare rigida a consumului acopera probleme de relationare si durerea de a trai cu parti din tine pe care nu vrei sa le vezi.
Comentariile voastre mi se par mult mai interesante decat articolul in sine. Sper ca nu te superi, Bogdan, dar frectiile astea intelectualiste cu prietenii upper… sunt snobism, dar transformat in contrar. E la moda anti-snobismul.
Ce obositor trebui sa fie sa traiesti in paradigma sociala descrisa de cucoana asta. Sa-ti cenzurezi opiniile, alegerile, pentru ca nu concorda cu upper…
Mie mi se pare ca clivajul asta social ne demonstreaza pana unde s-a ajuns cu parvenitismul, cu dorinta de a-ti uita radacinile, cu iluzia ca poti fi aristocrat chiar daca te-ai nascut in Berceni, de pilda. Un resentiment existential, din care nu putem iesi daca nu putem recunoaste ca suntem ce suntem. Un soi de indiferenta care se instaleaza intre partea care-si cunoaste si iubeste trecutul si partea care vrea mereu mai mult, care spera la lucruri nesperate.
Visul american e de vina, cred.
Ce tema de doctorat ti-ai ales, Bogdane?
Gustul pentru distinctii cred ca l-am dobandit mai degraba la cursul de semiotica din facultate, sustinut stralucit si stralucitor colocvial de regretatul Cezar Radu.
Ce spui tu despre contra-reactia lui Layton imi suna foarte mult a revizionism neofreudian, asa cum il incadra, peiorativ, Marcuse pe Fromm, in disputa lor pe marginea culturalismului american, la care ultimul era anexat (alaturi de Karen Horney si H. S. Sullivan). Mai in trecut mergand, e unul dintre reprosurile adresate in general psihanalizei americane, anume ca nu incearca atat intarirea eului in raport cu supraeul social, ci mai degraba adaptarea lui la acesta. Foarte multi speculeaza de altfel ca asta voia si Freud sa spuna cu celebra sa vorba de pe vapor "Ei nu stiu ca le aduc ciuma". Acum, cand spui ca Layton tot asta ataca, ma face sa ma gandesc ca aceasta disputa este eternela, inepuizabila si deloc datata istoric… E seducator pentru mine ce spune ea, cu pozitia de clasa jelita insuficient… dar tot ma voi stradui, dupa puteri, sa despart apele, analitic, intre o pozitie individuala si alta sociala in psihanaliza sociala…
Totusi, mie aceasta sintagma / concept de "normare a inconstientului" ori de "inconstient normativ" imi suna ca o contradictie in termeni. Te-as intreba: Ce o impiedica pe Layton sa discute in termeni de supraeu (social)? Incerc mereu sa trec peste concepte cu briciul lui Occam…
Discutam aseara cu o prietena despre ce spui tu sau Lynne despre distinctia social / individual in cabinet, iar ea a spus ceva ce mi se pare foarte intemeiat: Se prea poate, ba chiar e limpede ca normele sociale, cat si teoretizarile despre acestea ne afecteaza individual, dar cand discuti in cabinet nu discuti despre norme sociale, ci despre norme sociale transmise de cineva anume, de pilda de tatal tau (mergand pe linia clasica dupa care principalele influente venind dinspre supraeul social se formeaza in copilarie). Si atunci evident ca discuti la un nivel foarte individual, nu social. Asta se intampla in cabinet – iar ce se intampla aici nu neaga influentele sociale, doar particularizeaza, la cazul individual. Asta face analiza… personala.
De aici, in cabinet respectiv, sa ridici probleme personale la rangul unora sociale nu inseamna de fapt o generalizare-rationalizare?
De altfel, asta ajungi sa spui si tu, apud Layton intr-un final, cu acel cliseu relationare / asertivitate.
Pe de alta parte, un astfel de discurs precum cel propus de Layton poate ramane valabil pe terenul criticii sociale (si aici ma seduce), dar, altfel, e prea mare, prea voluminos, prea putin personal ca sa intre pe usa cabinetului.
Draga Ioana, iti propun sa nu-i mai luam la tinta pe americanii de peste Ocean pentru anti-snobismul lor snob. E o capcana romaneasca. Cred sincer ca avem foarte multi americani si pe la noi, pe aici, americani mioritici, eventual corporatisti… cu complexe noi si foarte intemeiate… chiar daca middle class (ce sa mai spun de upper) e slab dezvoltata. Ramane doar sa-i descoperim.
Ai dreptate, Dorine, nu-s americanii singuri clivati social din univers, unde mai pui ca ei chiar reflecteaza la fenomenele astea, prin reprezentanti, ceea ce ni-i face simpatici.
Am impresia ca Layton vorbeste despre invidie si defensa la ea. Jelirea pozitiei anterioare nu e posibila pentru ca individul isi uraste pozitia anterioara care l-a facut sa moara de invidie fata de semenii mai inzestrati.
A face doliu la pozitia anterioara preupune sa accepti pozitia anterioara, s-o retraiesti intrucatva si s-o regreti. Pai cum s-o regreti daca o urasti? Cei care se refugiaza in fuga de conditia trecuta vor sa se apere de suferinta invidiei trecute. Bion zice ca invidia e atat de destructiva uneori ca nu mai apuci sa iubesti obiectul, fiind prea ocupat sa-l invidiezi. Ca e obiect, ca e copilarie cu totul, mare diferenta nu e.
Cred ca o mergem cumva in punct-contrapunct cu Layton, Dorin, pentru ca eu o sa incerc sa imblanzesc distinctiile astea, sa le fac mai putin tari, adica binaritatea asta psihologic-social, si cred ca pe te intereseaza sa vezi cum sunt ele separate. Dar ma bucur sa vad ca teoria ei are potential de seductie, pentru ca eu sunt deja picat serios in teoria ei (daca o sa o cunosc, poate o sa devin mai sceptic.)
Interesanta ideea de supraeu social. O vad pe Layton mai degraba investita sa vada cum functioneaza la nivel individual ideea asta de norma, poate de moralitate de tip supraeu, dar ea ar spune ca cele doua, social si individual, nu pot fi transante rigid, si ca ce se manifesta individual se manifesta si social de multe ori. Ea e interesata sa vada costurile individuale ale unor norme sociale. Cred ca odata cu scoala relationala e o deplasare de la metapsihologia lui Freud spre alte concepte (proiectie, relatie de obiect, disociere), si cred ca deplasarea vine cu abandonarea unui aparat al pulsiunilor considerat prea individualist. Dupa cum ai vazut in Mitchell, relationalii incearca sa mearga dincolo de o teorie a eului strict individuala, si vad relatiile, matricea, si legaturile intre indivizi. De aici o deplasare spre interpersoanal si social, si poate spre un revizionism neofreudian, in termenii istoriei teoriei critice.
Sociologic, poti sa explici asta ca o orientare mai generala in stiintele umane, odata cu diversele post-uri.
E interesant cum tu, ca bun cunoscator a teoriei critice, vezi o contradictie intre inconstient si normare. De ce? Pentru ca inconstientul e haotic si pulsional arhaic? Nu inteleg de ce…
De acord cu prietena ta. Poate o sa traduc o sedinta pe care o face ea si o sa vezi ca nu speculeaza asupra unui inconstient normativ in analiza, cat e interesata de sursele suferintei individuale. Dar sursele astea nu trebuie vazute doar individual, si face sens terapeutic sa le vezi social, si nu doar individual. Asta nu inseamna ca ea interpreteaza, stii: "Pai pentru ca traiesti intr-o societate capitalista tu suferi." Nu face asta. Dar ea vede ca suferinta nu e doar individuala, si ca poate intelegerea acestui lucru ofera noi posibilitati terapeutice. Sunt de acord, exista pericol de rationalizare sau generalizare. Dar problema e dupa ea, ca psihanalistii nu se intreaba niciodata asupra cauzelor mai ample de suferinta, si o inteleg doar individual.
Imi place scepticismul tau cu discursul voluminos si cu intrarea lui in cabinet. In cabinet pacientul este vocea care aduce problemele si nu terapeutul. Dar asta nu inseamna ca nu se poate reflecta si chiar inventa metodologic pe relatia intre pacient si terapeut (Neil Altman, care e un psihanalist care lucreaza cu working-class, are niste texte interesante despre cum pozitia sociala functioneaza in analiza).
Ioana: tema mea este John Stuart Mill si genul, daca iti vine sa crezi. Ma uit la emotiile lui, la rusine, depresie, si frica si incerc ca vad ce impact are asupra teoriei lui politice. Ii folosesc pe Winnicott si Kohut sa vad ce tip de parenting a primit, si cum functioneaza normarea sociala prin gen, in principal, in cazul lui. Ma iau la tranta cu analize feministe care folosesc psihanaliza, si acolo folosesc eu feministele relationale sa arat lucruri noi despre Mill.
Visul american produce rani serioase, daca nu e analizat bine. De asta, mi se pare, de bine de rau, ca mai toti suntem in fantezia asta a americii, cu dorinta de a fi in trecut, si de a iubi trecutul, si in visul la lucruri noi. Sunt doua parti care trebuie puse in conversatie, ca altfel raman indiferente, si mergem in capitalism ca in socialism, cu stergerea trecutului, sau cu blocarea in el.
Indiferenta asta schizoida ii duce pe unii sa glorifice valorile patriei si atat, iar pe altii sa glorifice viitorul glorios, si cam atat. Nu crezi?
Ok, cred ca nu am salvat cum trebuie ce am scris. Asa ca o sa scriu din nou.
O sa fiu mai scurt de data asta. Cred ca imi place dialogul asta dintre noi, Dorin, unde tu vrei o separare social-individual, si eu vreau o gandire impreuna a lor. Cred ca din dinamica asta a noastra o sa generam, poate, ceva fain…
Sunt curios de ce nu esti de acord cu un inconstient normativ. Poate ca inconstientul e pulsional si arhaic pentru tine, si de aici mai putin normativ? De ce e o contradictie?
Layton si supra-eul: cred ca nu ar avea o rezistenta din principiu la ideea de supraeu social, dar cred ca odata cu scoala relationala metapsihologia lui Freud e mai putin folosita. Pentru relationali, metapsihologia e vazuta foarte individualista, cu accent pe pulsiuni, si nu pe relatii, si de aici mai putin pe social si interpersonal. E interesant, o sa ma gandesc la asta, dar nu se mai foloseste teoria sociala a lui Freud foarte tare, si ma intreb de ce. Poate ca ideea de supraeu social pare cumva caduca, ca un un mag intr-o vitrina cu ipad-uri (!). Si e pacat.
De acord cu prietena ta. Analiza e centrata pe individ si problemele lui, si nu pe problemele terapeutului. Dar asta nu inseamna ca nu se poate reflecta diferit la suferinta adusa in cabinet, si inteleasa ca avand nu numai surse personale, cat si sociale (Neil Altman e un psihanalist care lucreaza cu foarte bogati si foarte saraci si scris despre cum pozitia sociala si resursele afecteaza terapia).
Ioana: eu lucrez pe John Stuart Mill, emotiile lui si ideea de gen. Adica ma intereseaza ce tip de parenting a primit, cum a gandit distinctia intre barbati si femei, si cum e gandita asta in psihanaliza relational feminista. Ma iau la tranta cu feministe normative, care il folosesc pe Mill (si ii folosesc sexualitatea si emotiile) fara sa inteleaga cum il plaseaza intr-un discurs unde investitia lor subiectiva nu e clarificata.
Visul american: sunt de acord cu amandoi. Visul american e un vis din asta in care suntem prinsi mai cu totii, zic eu, unde e fie viitorul maret fie un trecut glorios in fata noastra. E un vis schizoid, care presupune refuzul contactului intre trecut si capacitatea de nou. Din punctul asta de vedere visul american al egalitatii sociale e frumos, si e similar cu cel al societatii fara clase de dinainte. Dar desi visul e frumos, el vine cu costuri, pentru ca nu ne arata pierderile, unde am suferit, si unde vom suferi in continuare.
Frumos Ioana: invidia este splitata, si de aici si incapacitatea de iubire.
@ Bogdan: Banuiesc ca daca invidia ar fi splitata ar ramane o speranta pentru iubire, o parte care sa traiasca iubirea extatic, cum ziceai mai devreme. Dar perseverentii astia si-au splitat toata copilaria ca sa poata merge mai departe, mai sus, niciodata multumiti de acumularile prezentului si nu-si iubesc copilaria pur si simplu pentru ca o urasc. Daca ar iubi-o catusi de putin ar ajunge si la jelire, cred. Ura care are ca sursa invidia poate fi un motor fantastic in parvenire. ce-i drept, ea isi gaseste calea si catre subiect, prin agresivitate auto-intoarsa.
@ Dorin: Daca suntem relationalisti acceptam si ideea ca in cabinet ne aducem si propriile conflicte. Cum am putea sa ne anulam istoria personala? Faptul ca incercam sa o impunem altora, insa, devine un pericol potential. Asa mi s-a parut, de pilda, in cazul lui Corbett prezentat de Bogdan.
Si mie mi se pare ca e o problema sa generalizezi, risti sa gresesti, pe de alta parte, cum sa organizezi conceptual realitatea?
Care-ar fi diferenta intre supraeu social si inconstient normativ? E importanta probabil paradigma in care te asezi pentru a gandi, dar exista diferente specifice intre cele doua?
@ Bogdan; Marturisesc ca nu stiu nimic despre Mill. Sper sa nu mor nestiutoare…Poate ne mai lanuresti tu.
Inclin sa cred ca exista doua discutii, una despre analiza sociala si o alta despre analiza individuala. Sincer sa-ti spun, m-ar interesa sa vad analiza sociala aplicata in cabinet, dar n-am impresia ca se poate. Nu inseamna, bineinteles, ca daca analizandul are un asemenea discurs, analistul ar trebui sa-l ignore (asa cum in genere nu ignora discursul si realitatea analizandului). Dar il va raporta intotdeauna la analizand ca individ. Pe cand tinta criticii sociale ma tem ca e alta, cea a actiunii sociale, colective. Cum s-ar putea face asta intr-o analiza? Parca am vorbi mai degraba despre un club reformist, nu de o afacere privata cum e analiza personala.
Cred ca ar fi utile aici cateva exemple de aplicare a unor concepte de analiza sociala in spatiul clinic (desi, din ce spui, mi se pare ca mai degraba suntem de acord). Ne-ar lamuri mai bine.
Da, ma jeneaza intrucatva exprimarea de "inconstient normativ", din motivul pe care-l observi. In fond, e vorba despre unele continuturi refulate social, dar sintagma suna ca si cum ar exista o instanta psihica delimitata, de sine-statatoare. De aceea intreb: de ce nu pur si simplu supraeu (social, daca accepti aceasta licenta, pe care o mai folosesc, intr-un sens mai mult figurat, si multi altii)? Dar ok, am inteles explicatia ta istoric-relationala.
Ma gandesc la un exemplu din Layton legat de cum face ea teorie critica in cabinet. Sau daca o face, cum e asta metodologic posibil.
Ioana, ai vreo amintire tactila, gustativa, care iti indica cum functioneaza pozitia sociala in istoria ta? Te deprima second-hand-urile? Te lasa rece? Unde te enerveaza sa intri in magazine?
Doamne, cand comenteaza doi filosofi e ca si cum ar scrie o carte. M-am pierdut printre ideile voastre…dar o sa mai spun totusi ceva. Apropos de parvenitism..ce vis american, mie mi se pare ca e visul romanesc pur :)). In familia mea era la mare voga sa-ti fie rusine cu radacinile taranesti si sa aspiri spre burghezia inalta si nu cred ca e vreo exceptie. Insa, ca sa complic distinctiile personal-social o sa va fac o confesiune (sper ca nu stie nimeni de pe aici cine sunt, nu? 🙂 ) – mama mea, crescuta la tara, aspira inca de la 3 ani la aristocratie! Cum adica? Ea cauta de la 3 ani puritatea si frumosul, idealul, foarte probabil datorita reprimarii carnalului si "rautatii", da, chiar de la varsta aceea. Mai tarziu si-a dorit foarte mult sa traiasca printre cei mai aristocrati oameni, tot ce era mai putin decat asta ii provoca repulsie, fiindca ea asocia lumea "buna" pe care o vedea cu idealismul din mintea ei. Nu spun ca nu avea si aspiratii strict sociale de parvenire sau de depasire pe de-o parte ale ei, pe de alta parte mostenite din ambitiile parintilor, insa cum putem face diferenta??
De asta tot spun ca atunci cand cobori la individual lucrurile se complica intr-un mod foarte complicat 🙂 dar si foarte frumos.
Altceva…discutia asta imi aminteste una mai veche despre uniformele din scoala. Argumentul pro e ca fara uniforme copiii sunt foarte frustrati de lucrurile pe care altii le au si ei nu, se impart pe grupuri in functie de asta si viseaza la un viitor in care sa aiba ce n-au avut in scoala. Aici e evident cum socialul determina ambitiile personale si poate chiar destine.
@Bogdan: Uite, pentru mine lucrurile sunt mai senine. Nu intru niciodata in magazine gen Gucci, intrucat stiu ca nimic din ce se gaseste acolo nu m-ar interesa. N-as purta o geanta Gucci, de pilda, pentru ca n-am nimic de demonstrat in sensul asta. As suferi daca mi-as dori sa port geanta Gucci. Nu e cazul. Imi cunosc bine pozitia sociala si nu aspir la mai mult. Pur si simplu. La fel cum sunt foarte multumita de masina mea hyundai si nu mi-as dori un touareg.
Cand o sa pot, tot un hyundai imi iau.
Cat despre second-hand, iarasi le ocolesc. Nu pentru ca m-as simti saraca daca as intra acolo, ci pentru ca miroase neplacut. Dar asta nu inseamna ca la second nu intra uneori cucoane respectabile (ma rog, nu ca ar avea vreo legatura cu mine categoria asta…). Imi pot permite sa-mi cumpar lucruri noi. Daca n-as putea, mi-as lua de la second. E simplu.
Stinghereala descrisa de Layton e expresia unui conflict. Daca n-ai conflict, n-ai nici stinghereala…
Ma intrebi daca am vreo amintire. Ei bine, da. Taica-miu, un amarat de profesor avea trabant. Nici n-ai idee cu ce nerabdare astept sa scoata nemtii trabantul iar. Mi-as lua trabant fara sa clipesc. Mirosea asa de misto benzina cand ii alimenta rezervorul, motorul parca era o creatura vie, recunosteam zgomotul trabantului lui tata de cand intra pe strada. Ce minunata copilarie. Ajungeam la Brasov in cinci ore, arareori prindea mai mult de 80 pe ora. O bijuterie, ce mai!
E asa de usor sa fii fericit cu putin.
Chestia asta se invata de la parinti. Are de-a face cu intoleranta la frustrare, care, desigur, capata si dimensiuni sociale la un moment dat, mai ales sub influenta supraeului social, cum zice Dorin, impus de parinti si de societate, finalmente. Oamenii liberi sunt liberi si de partea asta de supraeu social. Li se falfaie
de bogatii lumii…
Sigur, toti ne dorim sa ne fie mai bine. Dar pana unde? Ce suntem dispusi sa scrificam pentru idealuri absurde?
Traiasca Trabantul si trabantistii!
AI: Cred ca mi s-a facut dor de interventiile tale. Imi place cum duci tu lucrurile care sunt poate prea abstracte la nivel experientei tale directe.
Senzatia mea este ca de multe ori cautam 'parvenitismul' la altii si il vedem mai putin in noi, pentru ca e atat de greu de jelit. Eu cred ca exista un impuls inerent pentru o conditie sociala mai buna, si problema intervine cand este abandonata o parte trecuta ca fiind 'trecuta,' depasita.
Pentru Dorin, in special: de asta confruntarea cu trecutul a fost un proiect important pentru stanga germana.
Ioana: portretul asta al tatalui tau e foarte emotionant. Exista o doza de creativitate faina pe care o ai tu fata de tatal tau, in descriere, pe care mi-o doresc si eu in relatia cu ai mei.
@Bogdan
Haha, blushing. Te-ai prins. Mi-e frica de fuga in abstract.
Da, e firesc sa-ti doresti mai mult si mai bun, odata cu ideologiile parca orice dorinta devine suspecta.
Daca privesc din perspectiva clinica relatia asta dintre individ si campul social, imi vine in minte conceptul de "portavoce" din psihanaliza legaturilor (Anca si Claudiu m-ar putea corecta). Cred ca pacientul cu suferinta lui este portavoce a suferintei socialului asa cum, atunci cand o familie solicita consultatie, unul singur eventual poate ramane in terapie – de obicei se intampla asta in terapiile de copii cand copilul se prezinta ca portavoce a patologiei familiale. De obicei este persoana cea mai sensibila, cea mai investita de catre ceilalti membri dar si avand capacitatea cea mai mare de schimbare si crestere. Toate aceste lucruri le constatasem inainte sa aflu despre acest concept si mi s-a potrivit ca o manusa lucrand de atata timp cu copii si familii. 🙂 E prima data insa cand ma gandesc la concept in felul acesta si realmente cred ca in cabinet ai si o mostra a suferintei unui colt de lume din care iti vine pacientul.
@Ioana:
Ai intrebat ce e cu portavocea. Uite aici un articol al Ancai Munteanu, o portavoce a psihanalizei legaturilor 🙂
http://www.cafegradiva.ro/2010/03/enrique-pichon-riviere-concepte.html
@ Georgiana: Multumesc, foarte interesanta ideea de purtator de mesaj patologic intr-un grup. Cel care, paradoxal, e cel mai slab, expus, dar si cel mai puternic, pentru ca e capabil sa-si asume boala. Un soi de rastignire…