Sâmbătă, 28 mai, a murit într-un spital din Los Angeles, în urma unei complicaţii chirurgicale, marele psihanalist Leo Rangell. Avea 97 de ani.
Fiul cel mare din cei patru copii ai unei familii de emigranţi ruso-poloneze, Leo Rangell s-a născut la New York la 1 octombrie 1913. A câştigat o bursă la Columbia University şi a studiat medicina la University of Chicago, pe care a absolvit-o în 1937. A profesat psihiatria şi neurologia în New York, pentru ca în timpul războiului să activeze ca psihiatru în Army Air Forces. După război, a studiat la Los Angeles Psychoanalytic Institute, dizertaţia sa despre un bărbat fobic fiind publicată în International Journal of Psychoanalysis.
A scris peste 450 de articole, precum şi 9 cărţi, temele sale predilecte fiind anxietatea, deciziile determinate inconştient şi rolul prieteniei în sănătatea mentală. Printre cărţile sale mai cunoscute se numără The Mind of Watergate (1980), despre patologia publică generatoare de corupţie – denumită de autor “Sindromul Nixon”, My Life in Theory (2004) şi The Road to Unity in Psychoanalytic Theory (2007), prin care îşi aduce contribuţia de căpetenie, respectiv o privire cuprinzătoare asupra valurilor mai vechi şi mai noi din psihanaliză.
A fost ales de două ori preşedintele Asociaţiei Americane de Psihanaliză, precum şi al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, IPA – tot de două ori, între 1969-1973. A fost numit din 1997 preşedinte onorific al IPA, demnitate pe care a mai deţinut-o doar Anna Freud.
Practician de peste 6 decenii, din anii ’40, Leo Rangell a psihanalizat până doar cu puţin înaintea decesului său. A fost şi un blogger nonagenar activ, semnând articole în celebra publicaţie-blog online Huffington Post (ultimul său articol, Cool, datează din 16 ianuarie în acest an).
Implicat în numeroase controverse, rămâne celebră cea cu André Green de la Congresul IPA din 1975 de la Londra, din sesiunea plenară de deschidere, despre “Changes in Psychoanalytic Theory and Practice”. În esenţă, Rangell a susţinut ideea unei teorii psihanalitice continue şi cumulative, în timp ce Green a reclamat faptul că pacienţii contemporani, cu o patologie diferită şi mai gravă decât în vremea lui Freud, necesită schimbări importante ale teoriei. Discutantul celor două teze a fost Anna Freud. Disputa celor doi a fost evaluată ulterior ca un punct crucial în istoria psihanalizei, centrismul lui Leo Rangell şi al Annei Freud neputând împiedica însă epoca de schimbări şi de orientări concurente din sânul psihanalizei anunţată de André Green. Rămâne poate o întrebare, pe care Rangell însuşi a formulat-o: Ce ar fi devenit psihanaliza azi dacă una dintre cele două părţi ar fi învins în 1975?
Surse: http://www.tri-cityherald.com/2011/05/31/1511669/leo-rangell-distinguished-psychoanalyst.html, http://internationalpsychoanalysis.net/2010/04/24/leo-rangell-on-internationalpsychoanalysis-net/, http://internationalpsychoanalysis.net/2010/12/09/leo-rangel-and-andre-green-debate-at-1975-ipa-meeting-part-i/, http://internationalpsychoanalysis.net/2011/02/20/historic-debate-leo-rangell-and-andre-green-at-1975-ipa-meeting-part-iii/
