Suicidul “în direct”, între demonstrativitate și funcție ordalică

O nouă tipologie de ştire s-a strecurat tot mai accentuat în discursul din ultima vreme al mass-media: suicidul “în direct”. Ultimul eveniment aparţinând acestei categorii îl prezintă pe un bărbat pensionar de 60 de ani care şi-a dat foc în faţa Administraţiei Prezidenţiale din Bucureşti. În aceeaşi zi, la o altă intrare a Palatului Cotroceni, un bărbat a ameninţat cu sinuciderea, cocoţat pe un stâlp de electricitate. În cazul celui din urmă, sursele menţionează că tânărul ar fi suferit nişte afecţiuni psihice pentru care fusese internat de mai multe ori în instituţiile de specialitate din capitală. În urmă cu aproximativ o lună, cazul unei femei care şi-a anunţat sinuciderea pe profilul său de Facebook a atras atenţia opiniei publice care, din nou, a mediatizat cazul în faţa miilor de spectatori. Toate aceste situaţii de ameninţare cu sinuciderea sau chiar tentativă de suicid culminând cu evenimentul de la sfârşitul anului trecut când Adrian Sobaru, tatăl unui copil autist, s-a aruncat de la balconul sălii de plen a Palatului Parlamentului, reprezintă un fenomen tot mai des întâlnit într-o Românie aflată în plină criză (nu doar economică). Motivaţia politică din spatele acestor acte comise de unii dintre cetăţeni şi difuzată abuziv de presă nu e deloc de neglijat, însă mi se pare că factorii psihologici implicaţi în astfel de decizii extreme de protest constituie un aspect neglijat de cei mai mulţi dintre consumatori.

Suicidul şi funcţia lui heteroagresivă

Suicidul reprezintă, în primul rând, un act autoagresiv prin care o persoană alege în mod deliberat să-şi curme propria viaţă. Alături însă de funcţia autoagresivă, suicidul îndeplineşte şi o funcţie heteroagresivă prin care actul este proiectat către o altă persoană / grup de persoane având o semnificaţie deosebită pentru înfăptuitorul actului. Această funcţie ar putea fi tradusă cel mai bine prin sintagma “mie moartea, ţie doliul”. Aici, suicidul se manifestă ca o ameninţare, ca un şantaj emoţional prin care se doreşte pedepsirea celui investit de către autoagresor. În acest caz, de cele mai multe ori actul suicidar nu este unul finalizat, ci el rămâne, cel mult, la stadiul de tentativă de suicid.

O altă funcţie a actului suicidar este cea ordalică în care actul apare ca o probă, ca o mărturie ultimă în faţa unei situaţii considerate imposibil de depăşit pentru cel care prezintă suicidaţie. Această funcţie este cea care ar explica poate cel mai bine măsurile extreme la care au recurs cei prezentaţi mai sus. Iar când funcţia ordalică se combină cu o doză de demonstrativitate din partea potenţialului sinucigaş, avem tabloul perfect pentru vizualizarea “in direct”, prin ochiul camerei de filmat, a suicidului. În cazul domnului Sobaru, “rezolvarea” a venit destul de repede: copilul său diagnosticat cu autism va primi dintr-o donaţie, până la vârsta de 18 ani, o anume sumă lunară. Cazul doamnei care a ameninţat pe Facebook cu sinuciderea s-a finalizat, şi acesta, în mod fericit: persoanele apropiate, dar şi comentatorii anonimi de pe profilul femeii, au “reuşit” s-o “convingă” să renunţe la gest. Bărbatul de pe stâlpul de electricitate a fost dat jos de către un echipaj al pompierilor după 7 ore de negocieri, iar pensionarul care se autoincendiase a fost dus la spital, starea lui actuală fiind stabilă. Final fericit pentru toată lumea, nu la fel de fericit însă pentru cel care, urmărind la televizor sau în ziare evoluţia acestor cazuri, a interiorizat aceste modele ca fiind demne de un personaj eroic.

Reprezintă suicidul un act de eroism?

Ceea ce m-a intrigat cel mai mult documentându-mă asupra acestui articol a fost o afirmaţie pe care am citit-o pe pagina de Facebook special creată pentru cazul Sobaru, pagină care a adunat peste 1 000 de fani (a devenit o mică vedetă?!?). Un comentator declara că Adrian Sobaru este unul dintre eroii lui personali. Întrebarea a venit inevitabil: ce anume din comportamentul acestor oameni îi califică drept eroi în ochii celorlalţi? Ar putea fi vorba de o tentativă de suicid asimilată de spectator ca un sacrificiu pentru binele social. Ar putea fi vorba, de asemenea, de un act de curaj din partea victimei cu care cel care ia parte, indirect, la eveniment, se identifică. Faptul că persoanele care recurg la aceste gesturi extreme suferă de labilitate psihică pare să nu-i descalifice de le titlul de eroi naţionali. Ceea ce mi se pare însă mai ingrijorător nu este aura pe care publicul spectator a atribuit-o semenilor care au ales varianta suicidului, cât modul în care spectatorul găseşte că acest tip de comportament constituie o poliţă de asigurare pentru rezolvarea tuturor problemelor.

Dacă, fie chiar prin acest gest extrem, el a reuşit să se facă auzit şi să fie ajutat, eu de ce nu aş face la fel?

– un posibil tipar de gândire al unei persoane pentru care tentativa de suicid constituie un act de bravură. Astfel, rezolvarea unei probleme prin propriile resurse e înlocuită de ideea rezolvării ei prin comportamente extreme.

Mă pot face ascultat doar dacă acţionez într-un mod în care să şocheze.

Odată implantată această idee, ea acţionează asemenea unui virus în mintea în care s-a născut şi, mai devreme sau mai târziu, o simplă idee poate avea consecinţe grave asupra psihicului întregii societăţi. Poate asupra acestui aspect ar trebui să mediteze mai mult jurnalistul interesat de rating înainte să propage o ştire ale cărei efecte pot deveni dezastruoase pentru publicul-ţintă…