Darlene Ehrenberg este o inovatoare radicala in psihanaliza, iar textul ei la care ma refer aici este din 1974 (The Intimate Edge in Therapeutic Relatedness). Ehrenberg facea psihanaliza relationala cu mult inainte ca Mitchell si Greenberg sa scrie lucrarea lor fundamentala despre relatiile obiectale in psihanaliza (1983). [Ma gandesc sa traduc si din autori care nu fac parte explicit din canonul relational, cum ar fi Carl Rogers, dar care sunt foarte relationali in gandire.]
Cateva idei despre Salon
Inainte sa ne uitam la Ehrenberg, i-as ruga pe membrii Salonului sa se uite un pic in urma si sa vada ca am trecut prin multe texte grele, teoretice si clinice. I-am investigat pe parintii relationali (S. Mitchell), am intrat in psihanaliza feminista (J. Benjamin, L. Layton) si psihanaliza queer (K. Corbett), am facut un pic de neuropsihanaliza (E. Ginot), am invatat ce este disocierea lui D. Stern, am invatat ce inseamna proceduralul (Scoala de la Boston), am discutat provocatorii relationali (O. Renik) si am facut aplicatie pe filme (Black Swan si Boogie). Eu cred ca am facut enorm pana acum si ca ne putem gandi unde mergem mai departe, cum si in ce ritm. E impresionant ca am acoperit atatea zone de psihanaliza relationala si, cum spuneam si la inceput, drumul nu e trasat si il creem singuri. Salonul e o provocare si il gandim ca pe o provocare si o inventie. In fond, ne inventam singuri relationalitatea, nu?
Programul meu merge in cautarea a ceea ce spunea Foucault ca poate fi gandit ca o noua forma de relationare, o relationare care merge dincolo de formele saracite de comunicare pe care le avem normal unii cu altii. Relationarea e o munca si un proces, in special cand ea este virtuala. Ea cu adevarat devine mai dificila virtual, pentru ca ea nu e inca formata, e in devenire si ne lasa pe noi sa ne imaginam diferite posibilitati inca negandite. Dar spatiile relationale care sunt construite au beneficiul unui explorari care este noua: nu stim unde mergem si nu stim unde ajungem. Ne construim singuri barca intr-un ocean virtual. Salonul este o forma de viata care e traversata de multiple afectivitati, care il tin in viata si il scutura din cand in cand. Poate furia, poate reprosul, poate supararea circula nediscriminat in paginile Salonului. Ceea ce putem inventa pe urmele lui Foucault este un mod de a relationa care este inca improbabil, este inca negandit. Si emotiile noastre, fie ele continute sau nu, sunt parte importanta a povestii.
Sunt sigur ca in incercarea noastra suntem in cautarea unui „al treilea”(Benjamin), al unui spatiu creativ in care noi se ne simtim mai reali, mai autentici, in viata adica. Incercam poate sa iesim din zona blocajelor de comunicare, din zona reprosurilor neproductive si sa ne asezam la o masa a deliciilor teoretice. Suntem poate cum zice Bollas, niste suplicanti in cautarea unei experiente de sine mai bune, suplicanti in cautarea propriei transformari.
Si indiferent daca ne uitam la creiere sau la filme, daca stam la nivel procedural sau cautam sa invatam din propriile reactii si sa interpretam mai putin, pentru ca, nu-i asa, interpretarea altuia e imposibila (Renik), suntem in cautarea noului, a posibilului. Noul poate fi curtat, printr-o ascultare mai atenta a propriilor reactii (Stern). Putem sa ne propunem sa ascultam disociatul, instalati in matricea noastra relationala (Mitchell), si sa fim atenti!
Cateodata am senzatia ca traiesc in fantasma de a pune in scena lumea Ciresarilor, a posibilitatilor de experienta care apar cand citesti pentru prima data un volum de povesti pentru adolescenti. E ca o barca pe care o trimiti in larg, intr-un ocean larg al posibilitatilor. Si in barca asta nu trebuie uitat, pe urmele lui Layton, ca tindem sa disociem experiente care nu sunt conforme cu asteptarile noastre de clasa, cultura, gen sau altceva. Evident, vom tinde sa privilegiem pe cei care gandesc ca noi si sa ii excludem pe altii.
[In cazul meu, modul in care am intervenit in dialogul cu „felcerul serghei” mi-a dat de gandit cat de reactiv sunt!]
Dar in barca putem sa ne apropiem incet de ce numeste Ehrenberg marginea intima a relationarii.
Cum se sta pe marginea intima?
Conceptul fundamental al lui Darlene Ehrenberg este de margine intima (the intimate edge). Marginea intima a relationarii este un punct de contact care se poate intalni in orice moment al terapiei. El are – prin calitatea lui de a produce noul – asemanari cu „al treilea analitic” gandit de Benjamin sau cu ideea de „spatiu tranzitional” a lui Winnicott. Momentul asta este important sa se produca fara fuziune si fara violarea separarii si integritatii celor doi participanti. Momentul de contact se produce in spatiul legaturii, a lui in-between, al tranzitiei, si nu este de gasit nici in participanti individual si nici in cei doi impreuna, cat in spatiul unei experiente comune create de amandoi.
Cum arata punctul asta de contact? Punctul asta de contact este variabil spatial si temporal si de obicei fluctueaza de la un moment la altul. Pentru ca este un moment optim, de contact plin, direct, punctul e greu de gasit. Pentru ca, de obicei, relatia exista fie in intruziune, fie in prea multa grija fata de celalalt, punctul scapa cumva relatiei. El este ca un moment ideal, un soi de moment plin unde cei doi isi simt propria participare la interactiune, isi simt alegerile si simt unde incepe unul si se sfarseste celalalt.
Punctul de contact este destinat, cred eu, sa contracareze senzatia de pierdere de granite in interactiunile pe care le avem in mod obisnuit. Este un moment al identificarii propriei individualitati, al contributiei noastre la diada si la relatiile pe care le avem cu ceilalti.
Punctul „marginii intime”, spune Ehrenberg, este similar momentului de continuitate-contiguitate al lui Winnicott. Este, in sensul asta, senzatia te a te simti plin, ca esti in siguranta intr-un stare de going on being. Spre deosebire de Winnicott, Ehrenberg spune ca a fi pe marginea intimitatii inseamna sa articulezi si sa faci explicita experienta contactului. Faptul ca articulezi experienta contactului schimba natura experientei pe care o ai si, contra Winnicott, marginea intima este mai mult decat experienta continuitatii.
De fapt, zice Ehrenberg, chiar cand marginea lipseste din terapie, procesul de a te misca inspre ea, de o dori, este important. Efortul de a studia calitatea experientei intre doi participanti, situatia de relationare, ca fiind diferita de situatia de a examina o experienta individual, inclusiv o atentie sporita la lipsa de contact fizic sau la impasuri sau coliziuni, poate sa devina un pod catre o intalnire mai intima.
Acum ce spune Ehrenberg este ca numai prin examinarea a doua perceptii care sunt distorsionate se poate ajunge la un contact mai bun:
O astfel de angajare permite distorsiuni in perceptia de sine si a altuia, care rezulta in proiectii false si care trebuie corectate printr-un proces de interactiune dialectic in care perceptia clara a celuilalt va forta perceptia clara de sine si viceversa. Amandoua perceptiile vor deveni mai veridice.
[Cu alte cuvinte, procesul de angajare interpersonala duce la o mai buna perceptie a celuilalt, prin eliminarea distorsiunii. Dar daca, pe urmele lui Freud si Lacan, eul vrea in esenta sa ne insele?]
Ce zice Ehrenberg este ca procesul asta de contact intim duce la o clarificare atat a spatiului intern personal, cat si a celui interpersonal. Si schimbarea se va produce de la a te simti victimizat si neajutorat la experienta noua a unor capacitati diferite si a responsabilitatii fata de alegeri multiple.
Harry Guntrip zice ca
procesul terapeutic este momentul intalnirii reale
intre doua persoane si ca
analiza din transfer este experienta inceata si dureroasa a curatarii terenului de resturile din experienta trecuta, atat din transfer, cat si din contratransfer, asa incat terapeutul si pacientul se pot intalni mental „fata in fata” si sa se cunoasca unul pe altul ca doua fiinte umane.
Ce adauga Ehrenberg este ideea de proces, iar momentul intalnirii nu este un scop, cat un punct de intalnire, un punct facilitant al terapiei.
Tehnica de lucru
Ideea lui Ehrenberg este ca in miscarea catre marginea intima, in loc de a oferi atentie continutului transferului, distorsiunilor sau fantasmelor, trebuie ca atentia sa fie pe structura distorsiunii. Nu continutul, cat structura interactiunii e decisiva.
De pilda, un pacient ajunge sa alunece intr-o fantezie care il ia din incapere si il poarta altundeva. Continutul fanteziei poate sa fie folositor, dar importanta este dorinta de a nu fi in camera. De fapt, zice Ehrenberg foarte interesant aici, analiza a ceea ce a declansat continutul fanteziei poate sa fie extrem de folositoare pentru a-l ajuta pe pacient sa inteleaga continutul propriei experiente.
Pe urmele lui Guntrip, ea crede ca exista o prapastie in experienta pacientului si ca terapeutul o stie si ca poate sa il ajute pe pacient sa o traverseze. Atentia la prapastia asta inseamna de fapt lucrul pe marginea intima a relationarii.
Cum se poate instala cineva pe marginea intimitatii?
Winnicott foloseste intr-o conversatie cu Marion Milner
[care este, apropo, autoarea cartii cu titlul cel mai incitant din psihanaliza pe care il cunosc: The Supressed Madness of Sane Men!]
ideea ca
exista o importanta extraordinara in faptul ca exista un joc al marginilor a doua perdele sau al suprafetei unui butoi care este pus in fata altui butoi.
In cazul a doi indivizi, situatia devine infinit mai complexa.
Citandu-l din nou pe Winnicott, care spunea ca dezvoltarea sinelui este
un joc sofisticat de v-ati ascunselea in care este o bucurie sa fii gasit, dar un dezastru sa nu fii,
autoarea mai zice ca jocul terapeutic este unul inconstient, de a te ascunde si de a vrea sa fii gasit.
La marginea intimitatii, jucam un joc in care vrem sa ne ascundem si sa fim gasiti si in care, daca suntem seriosi si jucam jocul bine, vom sti sa fim intr-o relatie de reciprocitate cu celalalt, si in care vom avea o atentie crescuta.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
http://polimedia.us/fain/jurnal/ce-inseamna-a-te-plasa-pe-marginea-intima-a-relationarii-cafe-gradiva-psihanaliza-si-psihoterapie/
Multumesc inca o data, Bogdane. Mie textul asta care se termina in cheia jocului imi place tocmai pentru ca ramai cu tenta asta ludica de la final. Mie mi se potriveste perspectiva asta, de pilda. Paradoxul jocului serios.
Cat despre marginea intimitatii care e fie un punct fie o linie mi-a evocat ideea de fuziune corporala care poate avea un corespondent in fuziunea mintilor. Cand doua minti, suflete fuzioneaza se produce ceva foarte asemanator orgasmului. Unul intelectual dar foarte placut. Vi s-a intamplat?
@Ioana: Nu cred ca am vizitat marginea asta intima foarte des. Cred ca ce descrie Ehrenberg aici imi scapa deocamdata destul de mult. Este un moment de fuziune, dar unul cu granite foarte bune. Senzatia mea la fuziune este ca nu am granite, ca la distrug, asemanator cu niste haine pe care le arunc de pe mine vara, ca s-a facut foarte cald. Pe marginea intima e ca si cum fuzionezi cu celalalt dar te pastrezi pe tine in mare parte. Cred ca e foarte ideala starea asta, si pentru ca e un punct ideal, sper sa ma misc in directia lui. Sau poate ca sunt perfect asa cum sunt:)
Relatia mea cu terapeuta, totusi, este ca ma poate apropia de cineva prin decojirea fantasmelor pe care le creez despre celalalt. E important pentru mine cand Jane- terapeuta mea- imi zice ce reactii are ea cu mine. De pilda, pentru mine a fost important sa aud cum o confuzez in multe privinte, ca sa pot sa inteleg anumite strategii de aparare pe care le folosesc interpersonal. Ca sa ma apar de intimitate, folosesc confuzia si sunt ca un animalut care scuipa zece lucruri deodata ca sa se pastreze misterios si intangibil. De asta, a fost bine pentru mine sa analizam confuzia, dar numai in conditiile in care Jane a putut sa faca o analiza a propriilor ei reactii. As vrea ca sharing-ul asta sa se intample mai mult, dar din pacate multi psihanalisti- chiar si mai relationali- sunt invatati sa creada ca auto-dezvaluirea e brrrr, incalcare de granite. Si sigur ca e in anumite contexte, dar in altele poate sa fie un motor al analizei.
Tu din ce scrii se pare ca ai avut experienta 'marginii intime.' Poate zici mai mult de ea.
@Bogdan: Vad ca te-am facut curios cu privire la experimentarea intimitatii la nivelul mintii. De pilda si ce facem noi uneori pe cafegradiva are nuante de acest tip. Se intampla sa rezonam la idei sau afecte sau povesti care ni-l apropie pe celalalt. Din schimbul asta cei implicati ies cu mintea mai limpede si cu bucuria de a-l fi descoperit pe celalalt, sau pe sine insusi prin celalalt de o maniera care nu lasa loc de indoieli. Un soi de moment de gratie al adevarului cu valentele unei mici revelatii la nivelul lumii interne a unuia sau celuilalt dintre parteneri.
Exemplul tau cu Jane ilustreaza foarte bine ce vreau sa zic eu in cuvinte mai putin inspirate, probabil. Faptul ca ti-a marturisit confuzia pe care i-o induci ti-a putut
provoca un insight. Probabil ca beneficiul ei poate fi inclus in categoria "marginea intimitatii" in care ea s-a autodezvaluit pentru a te ajuta sa te intelegi. Ca intr-o prietenie in care cei doi au cateva asemenea momente care ii leaga pentru o lunga perioada de timp. Un soi de garantie ca relatia vazuta ca un joc de-a v-ati ascunselea e profitabila pentru amandoi.
Grupul dela Boston numeste momentele astea de gratie "momente de intalnire".
Mi se pare foarte interesant sa ne recuperam istoria in domeniul psihanalizei relationale de astazi. Multumesc mult, Bogdan, pentru asta! 🙂
Mi se pare o idee foarte buna sa ne prezinti din alti autori psihoterapeuti (decat cei psihanalisti) care fac parte din curentul relational.
Mi-a placut mult rezumatul Salonului si am sa revin cu idei mai detaliate in week-end!
Si eu cred ca acest concept al lui Darlene Ehrenberg sta la baza a ceea ce scriu cei de la Boston astazi; de aceea mi-ar placea sa gasesc si sa citesc mai mult despre ideile ei (poate exista si alte puncte de contact – apropo de concept 🙂 – intre teoriile lor). Urmatorul articol al meu va fi tot din literatura grupului respectiv si deocamdata coltul meu de Salon se va pastra in aceasta zona.
Citez din Bogdan: "[Cu alte cuvinte, procesul de angajare interpersonala duce la o mai buna perceptie a celuilalt, prin eliminarea distorsiunii. Dar daca, pe urmele lui Freud si Lacan, eul vrea in esenta sa ne insele?]" Ma intreb daca nu cumva ideea asta a ei despre o mai buna perceptie a celuilalt nu are cumva legatura cu "angajarea intr-o din ce in ce mai buna potrivire" (bostonii) sau cu "recunoasterea celuilalt" (Jessica). Ce vrei sa spui tu cu "eul vrea in esenta sa ne insele", dupa Freud si Lacan?
@G+B: In loc de la revedere incerc un raspuns la "eul vrea in esenta sa insele" dupa Freud si Lacan. Pai inselarea asta tine mai degraba de lumea interna si mai putin de cea externa. Adica individul (eul) nu-si accepta propriile dorinte,etc… si se apara de ele intr-un fel sau altul. Distorsionarea (inselarea) celuilalt vine mai tarziu, printr-un sine fals, ma gandesc, ca o adaptare la realitatea celuilalt.
Ideea ar fi sa ne adaptam in cunostinta de cauza la celalalt, nu inainte de a-l cunoaste.
Am o intrebare pentru cine se pricepe de aici. De ce femeilor isterice le e scarba sau repulsie de sex?
Da, idea asta a lui Ehrenberg de margine intima e foarte interesanta, si are promisiunea crearii unui spatiu de contact mai bun, mai real, mai autentic. Evident, spatiul asta e creat relational si depinde de ambii parteneri. El este o miscare catre ceva, catre o legatura unde iluziile care se depoziteaza pe transfer si contra-transfer sunt puse pe masa, sunt vazute, actualizate, si cumva curatate. Daca iluziile sunt curatate, Ehrenberg zice ca posibilitatea de a fi umbla de marginea intima e creatoare. Nu numai ca ne apropiem de marginea celuilalt, dar ne apropiem de marginea noastra, de sentimentul nostru de real, de contact autentic.
Acum, eu nu stiu bine Lacan si am lecturi intamplatoare, dar senzatia mea din ce stiu de la stadiul oglinzii este ca eul se formeaza printr-un mecanism de neintelegere, de iluzie. Eul este esential o iluzie, pentru ca trebuie sa navigheze pulsiunile care vin din inconstient si incearca sa le faca neimportante, sau sa le treaca cu vederea. Eul este o aparare fata de pulsionalul inconstientului, si eul minte in permanenta la Lacan. Eul este un mincinos patalogic care ne face viata mai usoara, ne promite un conflict-free zone, o iluzie. Eul este o agentie de PR care ne serveste iluziile care ne fac sa functionam.
Evident, iti dai seama, Georgiana, ca oamenii astia (Benjamin, si grupul, si Ehrenberg) vad curatarea de iluzii ca ducand la un punct de contact autentic. Pentru Lacan, daca eul este esential o iluzie, la ce duce sa cureti eul de iluzii? La disparitia eului? Nu cred ca exista un punct de contact autentic in Lacan in sensul asta al relationalilor americani, care vor o functionare mai buna in relationare. Pentru Lacan, poate asta este o alta iluzie, cu propriile ei consecinte.
Oricum, te rog, citeste ce scrie aici cu usor scepticism, pentru ca nu stiu bine Lacan.
@Ioana: Ne spui la revedere? Unde pleci?