Coborand iar si iar dintr-un tren

Eram amandoi intr-un bistro. Pe pereti, peste tot, era plin de fotografii alb-negru, cele mai multe facute in toiul unei ierni. Mi-a atras privirea o gara. Semana mult cu gara din oraselul bunicilor mei. Apoi o fetita fotografiata intr-un tren. Singura. Avea vreo 9 ani. Un ochi urias o privise pret de o clipa prin usa batanta care separa coridorul compartimentelor de cel al usilor pentru coborare. Privea printr-o fereastra de la inaltimea ei de putin peste un metru. Nu stim incotro. Pur si simplu privea la adapostul unei caciulite trase peste urechi. Parca as fi fost eu…

O iarna cu zapada pana la genunchi, cu viscol si fete impietrite in grimase pe care le vor mai descifra poate doar anii scursi din vietile urmasilor celor din fotografii. Franturi de intamplari banale pe care ai crede ca imortalitatea le va rata in absenta unui bun fotograf. Iata ca nu! Cu privirea atintita in oglinda ori in ochii arzatori ai altui om, trecutul se insufleteste dramatic. Un puzzle se reface ambitios, adesea in ciuda vointei noastre, povestind destinul celor de dinaintea noastra. Un fel usor sinistru de a rescrie un scenariu ce deja fusese trait.

V-ati gandit vreodata ca acesta ar putea fi unul dintre marile daruri ale vietii? Sa-ti porti parintii, bunicii, strabunicii, fratii, surorile, viii si mortii, batranii ori pruncii, sa-i porti pe toti in tonalitatea vocii, in licarirea din privire, in felul in care strivesti o ganganie ori in cel in care alergi dupa fluturi sau stele cazatoare… Sa fii o parte din bunica aceea care-ti vorbea despre intelegerea dintre oameni, ori din unchiul acela nervos, vesnic irascibil, sau poate esti un fragment din dorinta unui copil dus prea devreme care s-a tinut cu mainile strans de viata pana cand in pumnii lui a mai ramas doar un firicel ce s-a topit.

Cred ca viata fiecaruia dintre noi e ofranda adusa memoriei celor ce-au existat inainte.

Frapanta imaginea fetitei din fotografie. Pret de cateva clipe mi-am dorit sa cumpar chipul acela inramat. Apoi gandurile au navalit peste mine. M-am revazut atunci, la 9-10 ani ori mai putin, mergand cu trenul spre bunicii mei. Am retrait lungimea acelui drum, uneori prea lung, alteori foarte scurt, carand sacosele acelea grele, prea grele. Incredibil cum gara din fotografie seamana atat de mult cu cea a bunicii mele. Si, mai mult, e o poza facuta intr-un sat din Maramures. Mi-a trecut prin minte ca e zona in care v-ati nascut…

Esti dator, mai ales copil fiind, sa ii tii in viata pe ceilalti. Se hranesc din tine de parca tu esti o seva special creata pentru ei. Uneori ma intreb daca nu cumva m-am inselat crezand ca pot fi un sac fara fund, un fel de izvor al vietii, care poate sa-ti asigure multe, insa, din pacate, nu si tineretea vesnica. Nu-i nimic. Cand devii adult mai dai la o parte din iluzia copilariei si ajungi sa crezi ca e suficient si daca i-ai ajutat sa traiasca. Nu ochii, nu urechile, nici bratele nu alina. Sufletele da. Nu stim ce-s ele, dar le purtam cu noi.

Intotdeauna ma trimiteau la bunici cu niste bagaje prea mari pentru mine. Eram copila aceea din fotografie, trista, privind un pic in gol. Masuram din priviri trecerea timpului. Trecea o gara, dupa care urma cimitirul. Imi faceam loc cu bratele printre picioarele celorlalti calatori ca sa pot vedea prin fereastra vagonului daca ea, mamamare, era acolo la mormantul strabunicii mele. Asa stiam daca ma va astepta cineva la poarta sau nu. Coboram din tren si imi faceam un traseu de omulet fragil. Merg cinci case si apoi ma odihnesc. Puneam sacosele jos si ma gandeam cale de cate alte case pot duce kilogramele de pe umerii mei.

Daca nu stii sa te porti cu viata, cu viata ta, e de la sine inteles, ea te trateaza cu mult mai mult cinism decat ai fi fost tu capabil fata de semenii tai. Greutatea bagajelor sa imi fi distrus coloana vertebrala? Ori poate povara de pe umerii mei, din mintea mea? Au fost mai grele kilogramele de zahar, faina, ulei? Sau poate ura tatalui meu care m-a obligat sa traiesc intalnirile cu bunicii mei ca pe niste siruri de nasteri si morti? Sau ma insel si am dus cu mine spaima bunicii mele de-a ramane singura, ca atunci cand era copil? Ori, ingropata strasnic, teama ca-i voi pierde si pe ei, cei care mi-au mai ramas, dupa ce oameni tineri, dragi mie, plecasera in nefiinta?

Iubirea din fotografia familiei mele, asa cum s-a lasat ea imortalizata pe chipul meu, a ales sa fie ca o cursa nesfarsita, infricosatoare, cu obstacole uriase. Inuman sa ceri cuiva sa o traiasca in acest fel.

Sa porti greutatea generatiilor de dinainte-ti coborand iar si iar dintr-un tren si numarandu-ti pasii pana cand la orizont o sa iti fluture din mana fiinta in care ai toata increderea… Sa platesti orice pret, oricat de mare, doar ca sa ajungi acolo, la poarta la care tu ai nevoie de cineva si cineva are nevoie de tine. Sa inveti sa te desparti mut. Fara lacrimi, fara strangeri in brate, fara durere afisata, ci stransa intre dinti pana cand se va fi spulberat in cenusa trecutului tau. Sa urci din nou in trenul care te va alatura adevaratei tale familii, acolo unde trebuie sa inveti sa fii fericit, chiar si fara sa afli vreodata ce-or fi vrut sa inteleaga oamenii prin ea. Prin fericire.

Si, poate macar si pentru atat, sa inveti s-o pretuiesti tarziu in viata, iesind din intuneric si intelegand ca fericirea nu exista in viitor, ci a fost clipa aceea de mai inainte pe care ai fost capabil s-o ratezi crezand ca e datoare sa fie eterna.

Pentru mine a iubi este un fel tulburator de a ma pune la dispozitia celorlalti. Sunt oameni care-si doneaza banii pentru a usura sau salva vieti. Altii doneaza un rinichi, sange sau alte parti din corpurile lor. Ii stiti si pe cei mult mai cunoscuti care-si doneaza intregul prezent ajutandu-i sa traiasca pe cei neputinciosi, alinandu-i pe cei bolnavi, ingrijindu-i pe cei singuri. Eu, fara voia mea, ba poate chiar impotriva ei, mi-am donat unica mea proprietate, singura mea camera ascunsa, spre a fi depozitata in ea, candva, iubirea celorlalti.

Dar oare stim cum iubesc oamenii pana atunci cand reusesc sa o faca cu adevarat? Ne putem imagina cum arata drumul acela unic, personal, inimitabil de la frica la iubire?

PS: Dac-as deborda de optimism in privinta iubirii prea curand, n-as mai fi eu. N-as mai fi mama, pierderile ei, suferinta bunicii mele, drama unchiului meu, neputinta tatalui meu. N-as mai fi oglinda surorii mele decedate, nici dorinta de viata a fratelui mamei mele. Despartirea de toate acestea ar putea parea o cale deschisa catre optimism. In realitate, o cotitura brutala ar echivala cu prabusirea.

Viata ar putea fi vazuta ca o negociere permanenta intre trecut si prezent. Rezultatul negocierii e viitorul.