Articolul meu prezinta in rezumat o prima parte a lucrarii „The Fundational Level of Psychodynamic Meaning: Implicit Process in Relation to Conflict, Defense and the Dynamic Unconscious” publicata de Grupul de Studiu al Procesului de Schimbare din Boston in 2002.
In psihanaliza traditionala, conflictul si apararea (care sunt aspecte ale pattern-urilor relationale) sunt considerate componente intrapsihice determinante pentru ceea ce se intampla la nivel interactiv. Nivelul interactiv (considerat superficial pentru ca se refereau – cred eu – la comportamentul actional vizibil) a fost vazut numai ca rezultat al acestor forte profunde (nu s-a conceput interactiune la nivel profund).
Autorii acestui articol delimiteaza relatia dintre ceea ce se numeste „nivelul superficial” al interactiunii imediate si „nivelul profund” al componentelor intrapsihice cum sunt conflictul si apararea. Ei sugereaza ca procesul interactiv este primar si el genereaza conflictele, apararile si fantasmele.
Procesele relationale au fost pe larg descrise teoretic si chiar metaforic mai degraba decat in termeni de schimbari specifice de la nivelul local al interactiunii. Aici, autorii redefinesc intrapsihicul ca experienta traita reprezentata la nivel implicit. Ei sugereaza ca conflictul si apararea deriva din nivelul implicit al interactiunii traite. Cumva ele sunt secundare interactiunii de la nivel procedural. Nivelul actiunii relationale este baza pentru intelegerea psihodinamica la care analistul va raspunde implicit si interpretativ.
Psihanaliza se confrunta din ce in ce mai mult cu aspectele interactive, intersubiective ale situatiei clinice. De cateva decade, scriitorii de clinica dintr-o varietate de perspective teoretice au descris aspectele intersubiective ale formelor implicite de cunoastere si reprezentare, din copilarie pana la maturitate. Pe scurt, teoriile psihanalitice anterioare fac o distinctie inversata intre ceea ce inseamna „de suprafata” si „profund”.
Cand vorbim despre cunoastere implicita in copilarie nu ne referim la functia cognitiva a copilului, spun ei, ci la modul in care reglarea psihologica si apoi sociala / comportamentala se efectueaza intre copil si ingrijitorii sai si este reprezentata si rememorata de catre copil. Aceste forme timpurii de reglare biologica decurg din capacitatea adaptativa de baza a fiintelor umane asa cum se intersecteaza cu originile biologice profunde ale motivatiilor, care sunt sursa a initiativelor care declanseaza schimbare. Faptul ca aceste forme timpurii de reglare biologica sunt stocate in sisteme de memorie, sunt instantanee si sunt pline de sens psihologic a fost intuit, dar nu este pe larg cunoscut. Prin reprezentarea acestor schimbari reglatorii ale diadei, fiinta umana evolueaza de la a fi o fiinta biologica la a fi o fiinta psihologica.
Procesarea implicita consta in reprezentarea psihica a tranzactiilor relationale care incep la nastere si continua toata viata. Aici inteleg eu ca fac ei trecerea de la biologic la psihic. O astfel de procesare implicita ghideaza schimbarile moment cu moment care au loc in orice interactiune, inclusiv in situatia analitica. Toate lucrurile care sunt componente ale fluxului interactiv, cum ar fi gesturi, vorbe, tacere si ritmuri constituie aceasta schimbare moment cu moment la care ne referim cand vorbim de nivelul local. Este important sa evidentiem ca prin implicit nu intelegem nonverbal. Campul nostru este o istorie lunga condusa de verbal si nonverbal. Chiar si intr-un discurs narativ, exista un sens printre randuri, care este implicit.
Ei dau prioritate formelor implicite de cunoastere si recunoastere a actiunii si interactiunii ca parte a vietii psihodinamice deoarece aceasta cunoastere relationala se afla pe taramul implicit al evenimentelor moment cu moment.
Negocierea relationala presupunand actiune si interactiune, a fost considerata ca fiind nivelul de suprafata al intentiei in teoriile psihanalitice anterioare. Relationalii B. C. P. S. G. spun ca nivelul implicit contine aspectele cele mai profunde ale experientei umane, incluzand elementele de conflict, aparare si rezistenta afectiva si ca acest nivel nu mai poate fi considerat „de suprafata” sau superficial. Sunt un pic cam prea radicali spunand ca teoriile anterioare reprezinta o viziune inversata asupra mintii: privilegierea teoriei in locul interactiunii si privilegierea simbolisticii / semanticii in locul afectivului / interactivului.
Noi descriem aici cum vedem noi conflictul si apararea, care sunt bazate afectiv, ca relevate la nivelul local al actiunii si interactiunii in dezvoltarea timpurie. Pe masura ce ne apropiem de specificul procesului interactiunii terapeutice si bazandu-ne acum pe un corp extins de cercetare developmentala, rezulta o viziune modificata asupra procesului psihanalitic. Nivelul profund, asa cum este descris in interpretarile noastre, este de fapt derivat din nivelul „de suprafata” al schimbarii moment cu moment. In acest cadru, noi sustinem ca nivelul local, unde cunoasterea relationala implicita este pusa in act, este nivelul profund al vietii psihice. Este locul unde isi au originea evenimentele psihodinamice, incluzand afectul, conflictul si apararea.
Aici, eu i-as intreba in ce fel vad apararea – pe care o cunoastem ca fiind rezultata din functionarea psihodinamica mai evoluata, a Eului, chiar si apararile cele mai primitive presupunand un grad de elaborare psihica si de constructie psihica cat de cat conturata – ca facand acum parte din aceste procese psihice sau psiho-biologice sau etologice atat de bazale, primitive, pe care le descriu ei.
Aflam mai departe ce anume nu stim si anume ca intrebarea cu privire la ce inseamna „reprezentare” a ramas nerezolvata. Traditional, o reprezentare se refera la ceva stocat intr-o forma imagistica verbala sau simbolica. Conceptului pare a-i lipsi, zic ei, o dimensiune procesuala pe care observatiile asupra bebelusilor incep sa o recupereze. Studiile pe bebelusi arata cat de mult este stocat sau reprezentat in astfel de forme de memorie care nu implica cuvinte sau imagini. In primele opt zile de viata, bebelusul stocheaza (reprezinta) o forma a unei secvente de hranire care a fost violenta cand mamele au purtat o masca de schi care a provocat neplacere si perturbari ale hranirii la bebelusi. Aceste amintiri pot fi considerate precursori, sau forme timpurii, ale cunoasterii relationale implicite.
Cunoasterea relationala implicita este o astfel de forma de reprezentare. Folosind cuvantul „cunoastere”, nu ne referim la un proces simbolic, in sens intuitiv, bazat pe istoria personala a cum sa fii cu celalalt. Priveste cunoasterea si reprezentarea ce nu sunt bazate pe limbaj, astfel incat studiile asupra varstelor preverbale releva un camp nepotrivit pentru astfel de studiu. Pe scurt, cunoasterea relationala implicita e bazata pe afect si actiune mai degraba decat pe cuvant si simbol. De asemenea, este inconstienta, dar nu refulata.
Ma intreb daca aceasta nu cumva are legatura si cu nivelul acela al mintii originare disociate de care am vazut ca vorbeste Donnel Stern.
In consecinta, cunoasterea relationala implicita poate fi adusa in constient si verbalizata, dar de obicei cu mare dificultate. Mai departe, complexitatea fenomenelor stocate ca actiuni nu va avea niciodata o perfecta sau macar foarte buna potrivire cu versiunea verbala / relatata. Ceea ce este cel mai surprinzator este sa realizam ca, comparata cu cunoasterea explicita, care se bazeaza pe limbaj, domeniul implicit este excesiv de bogat si elaborat, continand mult mai multe nuante decat limbajul, precum si instantaneitate si un sistem primar de semnificatii relationale. Prin semnificatie ei inteleg tot ceea ce bebelusul stie inainte de limbaj despre interactiunile cu ceilalti. Acest continut face parte din cunoasterea lui implicita.
Cunoasterea implicita de asemenea constituie cea mai mare parte din ceea ce stim ca adulti despre interactiunea sociala, incluzand transferul.
Urmeaza doua ilustrari cu totul diferite ale proceselor implicite, prima imaginata si a doua din studiile de dezvoltare.
Prima: un pasaj din The Master, un roman de Colm Toibin:
Ea stia ca cineva din jurul lor doreste sa auda ceea ce spunea ea si astfel alterna intre o voce ridicata si una scazuta. Dadu din cap unor oameni si vorbi pe scurt altora, dar se nu se opri pentru nimeni. In schimb, porni prin multime, facand clar, din modul in care privea, ca nimeni nu era liber sa li se alature.
Autorii comenteaza:
Ceea ce Toibin reuseste sa surprinda in aceasta descriere verbala a actiunilor femeii si expresia ei este cum se pozitioneaza ea in relatie cu altii. Aceasta este o demonstratie clara a procesului relational implicit, deopotriva in actiunile ei si cum acestea sunt interpretate de catre ceilalti. Nu e nevoie sa spuna celorlalti, sa puna in cuvinte, ca ei nu sunt liberi sa i se alature. Ea o spune cu intreaga gama a posibilitatilor expresive disponibile corporal unei fiinte umane. Nu poate fi nimic mai de valoare decat asemenea actiuni care conduc psihanalistul la a interpreta conflictele, apararile si dorintele ei.
Spun ca astfel de intenţii interpersonale sunt încorporate prin interacţiuni de la începutul vieţii. Al doilea exemplu se refera la o observaţie inregistrata video a unei tinere mame depresive si fiul ei de 18 luni. Mama sta pe canapea si fiul ei la un pas, doi de ea, band din biberon. Ea sta rigida într-un colt indepartat al canapelei privind fix in jur, fumand o ţigara cu o mana şi odihnindu-si cealalta mana de-a lungul spatarului canapelei in directia fiului ei. Copilul si-a terminat biberonul si s-a suit pe canapea balansandu-se in sus si-n jos pentru un minut sau doua. Apoi s-a oprit inainte de a sari in poala mamei. In acest moment, ramanand nemiscata, ea intoarce capul inspre el si tipa
Ti-am spus sa nu sari pe canapea!
Autorii comenteaza, avand in vedere reactivitatea atacului ei, ca se presupune ca dezaprobarea nu a avut de-a face cu statul în picioare pe canapea sau cu balansarea, ci cu joaca lui şi contactul fizic cu ea. Acest pattern este repetat peste timp pentru ca este stocat ca parte a cunoaşterii relaţionale implicite şi îi colorează mai târziu interacţiunile cu ceilalţi. Mama închide orice forme de dialog cu bebeluşul ei, iar acesta le stocheaza apoi ca pe o parte a propriilor sale incercari de a închide acele forme asemănătoare de discurs intern. Autorii spun ca aceasta idee este un pic diferită de ideea lui Fonagy că bebeluşul unei mame borderline îşi inhibă activ abilitatea de a reflecta la afectul părintelui din cauza conţinutului jenant al reprezentării urii părintelui. Viziunea lor alternativă este că ura părintelui este exprimată prin procese particulare în schimburile dintre părinte-copil, cum ar fi intreruperea repetata şi imperativa a incercărilor copilului de a exersa iniţiativa. Aceste acţiuni materne sunt implicite şi devin internalizate de către copil în forma procesului lor (nu sub forma conţinutului lor) ca „ură pentru investitiile in ataşament”, ceea ce reprezinta o rezistenţă profundă fata de a accepta postura de a primi ajutor din partea celuilalt.
Studiile de dezvoltare au arătat clar că experienţele care sunt stocate implicit nu sunt evenimente saracacioase limitate la experienţele senzorio-motorii sau la zonele impersonale ale memoriei procedurale discutate în literatura cercetărilor cognitive. În schimb, ele pot implica cunoştinţe foarte complicate incluzând răspunsuri afective, aşteptări şi gânduri. De asemenea, cunoaşterea implicită nu e neapărat mai primitivă. Nu este înlocuită când apare limbajul, nici nu este neapărat transformată în limbaj mai târziu în dezvoltare. În schimb, spaţiul implicit continuă să-si dezvolte amploarea şi să se elaboreze cu vârsta. Cunoaşterea implicită cu certitudine este cel mai extins domeniu al cunoaşterii comportamentului uman fata de cunoaşterea explicită şi la toate vârstele, nu doar în copilărie. Chiar mai important, în decursul dezvoltării, limbajul şi formele simbolice ale intenţiei sunt bazate intrinsec pe aceste forme timpurii ale experienţei relaţionale reprezentate implicit. Ei spun ca viziunea asupra dimensiunilor cunoaşterii relaţionale implicite este importantă pentru că ea schimbă viziunea asupra Inconştientului.
Există un nivel profund al experienţei, organizat în jurul intenţiei. Văzut din afară, acest nivel constă în citirea afectelor şi acţiunilor în termeni de intenţii. Aceasta continuă chiar din momentul naşterii. Există o tendinţă mentală innascuta de a analiza sau imparti comportamentul uman în intenţii şi motive moştenite de la stramosii primate. Astfel, intenţia formează o bază psihică unitară de semnificaţie implicită. Este o expresie a activităţii motivate care este prinsa implicit. Conceptul de „intenţie” nu implică gânduri autoreflexive.
Unităţile de intenţie nu includ numai dorinţa şi ideea de act, ci şi acţiunea, obiectul acţiunii şi scopul. Unii argumentează că acestea sunt inerente în concepţia unei intenţii. Noi dorim să evidenţiem acest punct de vedere pentru că studii asupra vârstelor preverbale susţin această idee. Este relevant că observaţii asupra imaginilor creierului au identificat „centri de detectare a intenţiei” în creier care devin activaţi în subiect când el observă comportamentul în celălalt care îi permite să deducă o intenţie. În plus, studii asupra sistemelor de neuroni-oglindă demonstrează acum că unul participă la stările intenţionale ale celuilalt la un nivel neuronal prin activarea neuronilor motori corespunzând acţiunilor intenţionale observate în celălalt, dar fără a imita acţiunile celuilalt. În consecinţă, această structură fundamentală decurge din nivelul local nonverbal, implicit.
Unităţile intenţionale se formeaza la vârstele preverbale unde întreaga experienţă este implicită şi nereflectată (nementalizata). Observaţii recente asupra dezvoltării sugerează că, chiar şi pentru vârstele preverbale, obiectivul principal al intelegerii comportamentul uman este de a intelege intenţia ce sta la baza actelor vizibile, coerente şi pline de sens. De exemplu, un copil în perioada preverbală priveşte un experimentator care încearcă să introducă un obiect într-un borcan, dar eşuează. Prima dată obiectul este introdus înainte ca el să fie deasupra borcanului. Apoi, este introdus după ce este trecut dincolo de borcan. Copilul nu-l vede niciodată ca fiind introdus în borcan. Mai târziu, cand copilului îi este dat borcanul şi obiectul cu intenţia de a imita ceea ce a văzut, el imediat introduce obiectul direct în borcan şi este mulţumit de el însuşi. Copilul intelege intenţia experimentatorului chiar dacă n-a văzut-o niciodată realizată cu succes. El dă prioritate intenţiei pe care a dedus-o din acţiunea văzută.
Un alt experiment de asemenea ne arată cum direcţiile cu scop sunt prioritizate. Copilul vede un experimentator încercând să împingă sferele pe fundul unei gantere, dar eşuând. Apoi, când copilului îi este dat obiectul, el imediat împinge sferele în afară şi pare a se simţi bine după ceea ce a făcut. Experimentul de control constă într-un robot care, ca şi experimentatorul, încercă să împingă mingea în afară şi de asemenea eşuează. Cumva, când copiilor le este data gantera după ce l-au văzut pe robot că eşuează, ei nu încercă s-o tragă afară. Acesti bebelusi au inteles implicit ca robotii nu au intentii. Există multe alte observaţii care confirma această prioritate generală a intenţiei în locul acţiunii. Mai mult, actul trebuie văzut ca plin de sens în scopul de a capta atenţia copilului.
Noi presupunem că traducerea comportamentului uman motivat în intenţii este o proprietate fundamentală a minţii / creierului, aceasta rezultand dintr-o bază structurală, unitatea intenţională, care e implicit prinsa şi reprezentată nonsimbolic. Astfel, intenţiile sunt unităţile psihodinamice elementare la nivel perceptiv şi interacţional şi, de aici, sunt compuse alte structuri psihice.
Toate prezentările intenţiei, fie în acţiune, în cuvinte sau în poveşti se bazează pe intenţii la nivel local, prin urmare un grad larg de continuitate în înţelegere e asumat traversând nivelele implicitului, explicitului şi narativului. Scopurile celei mai mari parti a efortului psihanalitic sunt acele intenţii de a construi şi ajusta starea relaţiei.
Gândirea nu este sinonimă cu limbajul verbal şi simbolurile. O primă sursă de confuzie în teoria anterioară constă în echivalarea funcţionării simbolice cu gândirea. Autorii spun ca psihanaliştii trebuie acum să considere posibilitatea că cel mai important nivel al sensului psihodinamic este evidenţiat, pus în act şi exprimat prin procesele non-simbolice. Probabil confuzia oferă această aserţiune constând în credinţa că sensul poate fi generat doar prin simbolizare şi astfel copilul, fiind incapabil de a reflecta la acţiunile sale, nu poate acţiona pe deplin cu sens.
Cumva, exemplul privind răspunsul mamei la contactul jucăuş al copilului ilustrează că copilul a creat într-adevăr sensuri înainte de a achiziţiona o capacitate simbolică. Sensul nu necesită a fi conectat cu un simbol. Vizionând casete video cu interacţiuni mama-copil nu mai e nici un dubiu că acţiunile mamei înseamnă ceva pentru copil şi că răspunsurile copilului reflectă sensurile declanşate în el. Aceasta nu înseamnă că copilul reflectă asupra sensurilor pe care le creează, doar că el le pune în act, lucru cu care toţi suntem familiarizaţi în lucrul clinic cu adulţii. De fapt, prima înţelegere a relaţiilor este fundamentală pentru subiectivitatea noastră.
Chiar mai importante decât sensurile cognitive, cele relevante afectiv şi încorporate relaţional care organizează propriile direcţii sunt centrale pentru psihanalisti. Mulţi psihanalişti găsesc această aserţiune problematică, nu pentru că ei nu ar lucra cu sensuri încorporate relaţional, ci pentru că teoria curei prin cuvânt nu a fost conceptualizată în acest fel. S-a presupus pana acum că fluxul şi schimbarea cuvintelor au avut loc acolo unde acţiunea terapeutică a fost conţinută, ceea ce inseamna să faci incoştientul conştient. Cu aceasta s-a făcut o asumpţie implicită ca sensul rezidă în simbolizare şi reflecţie. Observaţia asupra bebeluşilor şi lamurirea formelor implicite de sens a lămurit unele dintre problemele vechii gândiri. Interesant, aceste studii au sustinut cateva dintre teoriile centrale ale psihanalizei relaţionale.
Apărarea, conflictul şi inconştientul psihodinamic sunt toate transmise şi negociate în procesele relaţionale reprezentate implicit. Analiştii extrag şi incearca să traducă în cuvinte pattern-urile generale de gandire, simţire şi relaţie care sunt denumite procesele dinamice. Cumva, aceste procese sunt iniţial transmise şi fixate prin fenomenele implicite de la nivel local. Psihanaliştii descriu acest nivel implicit al experienţei de peste un deceniu. Ei spun ca greşeala de pana acum a fost echivalarea a ceea ce a fost observat în interacţiunile relaţionale cu superficialul, în timp ce ideea unui nivel profund a fost rezervata pentru experiente indepartate, construite verbal, ale acestor pattern-uri relationale.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Georgiana: interesanta continuarea cu grupul de la Boston.
Trebuie sa inteleg un pic ce zic ei:
"Autorii acestui articol delimiteaza relatia dintre ceea ce se numeste "nivelul superficial" al interactiunii imediate si "nivelul profund" al componentelor intrapsihice cum sunt conflictul si apararea. Ei sugereaza ca procesul interactiv este primar si el genereaza conflictele, apararile si fantasmele."
Asta inseamna ca nivelul superficial genereaza conflictele si fantasmele? Adica interactiunea genereaza neuroza, si nu invers, cum mi se pare mie ca e in Freud? Adica, conflictele sunt generate de interactiune si nu de un nivel mai adanc la psihicului?
Mai zici tu: "In primele opt zile de viata, bebelusul stocheaza (reprezinta) o forma a unei secvente de hranire care a fost violenta cand mamele au purtat o masca de schi care a provocat neplacere si perturbari ale hranirii la bebelusi. Aceste amintiri pot fi considerate precursori, sau forme timpurii, ale cunoasterii relationale implicite."
Asta e nivelul procedural pe care il cauta astia in disperare? primele secvente de relationalitate cu mama? Asta aduce cu ce zice Bollas despre cultura asta privata pe care mama si copilul o invata impreuna.
Multumesc inca o data, Georgiana. Cred ca am inteles ce vor sa zica cei de la Boston. Cumva ideea de intentie limpezeste spatiul nebulos al anilor preverbali. Mie mi-a adus aminte de Chomsky si teoria limbajului in care se sustine ca limbajul (dar de ce nu si gandirea preverbala, neformulata in cuvant) este structurat in jurul actiunii. "Cine ce face cui", cam asa ar suna tipul nostru de a gandi si pune in cuvant. Probabil ca aceasta structura isi are sursa intr-o gandire implicita de tipul intentiei.
N-am inteles ce era cu masca de schi din citatul reluat si de Bogdan? O mama absenta sau ambivalenta? Ce te faci insa cu mamele mult mai numeroase care nu alapteaza? Pun intrebarea asta de cativa ani buni…Cred ca sanul suprem a apus de mult si ca teoria ar trebui sa urmeze si sa reformuleze realitatea.
@"Asta inseamna ca nivelul superficial genereaza conflictele si fantasmele? Adica interactiunea genereaza neuroza, si nu invers, cum mi se pare mie ca e in Freud? Adica, conflictele sunt generate de interactiune si nu de un nivel mai adanc la psihicului?":
"Da" pentru "interactiunea genereaza nevroza" si "nu" pentru "nivelul superficial genereaza conflictele" deoarece interactiunea reprezinta nivelul profund, in opinia lor, si nu cel superficial, cum s-a spus pana acum.
@"Asta e nivelul procedural pe care il cauta astia in disperare? primele secvente de relationalitate cu mama? Asta aduce cu ce zice Bollas despre cultura asta privata pe care mama si copilul o invata impreuna.":
Da, acesta este proceduralul – felul cum procedezi cu celalalt.
@"Mie mi-a adus aminte de Chomsky si teoria limbajului in care se sustine ca limbajul (dar de ce nu si gandirea preverbala, neformulata in cuvant) este structurat in jurul actiunii."
Multumesc si eu ca mi-ai amintit de N. Chomsky si J. Piaget pe care i-am invatat la liceul pedagogic! 🙂
@"O mama absenta sau ambivalenta?":
Nu, e vorba pur si simplu de un experiment: bebelusul in varsta de 8 zile va fi traumatizat daca mama va avea fata acoperita in timp ce il alapteaza.
"Chiar mai importante decât sensurile cognitive, cele relevante afectiv şi încorporate relaţional care organizează propriile direcţii sunt centrale pentru psihanalisti. Mulţi psihanalişti găsesc această aserţiune problematică, nu pentru că ei nu ar lucra cu sensuri încorporate relaţional, ci pentru că teoria curei prin cuvânt nu a fost conceptualizată în acest fel. S-a presupus pana acum că fluxul şi schimbarea cuvintelor au avut loc acolo unde acţiunea terapeutică a fost conţinută, ceea ce inseamna să faci incoştientul conştient."
Ce inseamna ca teoria curei prin cuvant trebuie reconceptualizata? Adica, cum sa inteleg diferit talk therapy? Cand vorbesc nu mai sunt importante cuvintele, cat sunt importante posibilitatile relationale pe care le stabilesc? Atunci, daca simbolizarea nu este cea care vindeca, ce vindeca pentru cei din grup? Faptul ca ma relationez? Pai atunci de ce exista ceva foarte puternic in verbalizarea propriilor sentimente, care o face motorul terapiei, in intelegerea clasica?
Sa inteleg ca ne mutam cu totul de la verbalizare la nivel procedural? hmmm, nu stiu daca sunt de acord cu saritul intr-o noua barca, barca procedurala, pentru ca barca verbalizarii e si ea foarte solida.
Draga Bogdan, eu am sarit de mult in barca respectiva. Te astept si pe tine. :)) Da, exact cum ai spus as spune si eu. Adica ti-ai si raspuns perfect. Pentru relationali, ceea ce vindeca este faptul ca "invat" la nivelul implicit sa ma relationez cu psihanalistul altfel decat m-am priceput s-o fac pana acum cu lumea. Ramanem la intrebarea ta "Pai atunci de ce exista ceva foarte puternic in verbalizarea propriilor sentimente, care o face motorul terapiei, in intelegerea clasica?". Nu (mai) stiu de ce… :))) Eu mi-am (de)format gandirea psihanalitica pe paradigma relationala. Pentru ei, ceva foarte puternic nu este ceea ce se produce la nivelul verbalizarii. De fapt, asta era valabil numai la Freud, am impresia, pentru ca si postfreudienii au inceput sa vorbeasca despre alte nivele de interactiune, mai profunde, chiar odata cu scoala relatiilor de obiect care vorbeste despre modificari ale obiectelor interne nu doar de verbalizare si constientizare. Dar chiar si Freud a renuntat la un moment dat la ideea de catharsis si a inlocuit-o cu aceea de perlaborare (adica reasezare/reintegrare psihica): a lucra prin si nu doar a descarca. Ceva foarte puternic in verbalizarea sentimentelor este pentru ca vorbitul, fata de tacere, de exemplu, implica un contact mai mare (pe o suprafata mai mare, ca sa spunem asa metaforic) intre parteneri; tacerea este un contact mai slab, mai superficial; atingerea corporala este un contact si mai mare, nu? Toate acestea sunt acte. Ele sunt determinate de nivelul local care am retinut ca este reprezentarea psihica a celor mai primitive intentii.
@Georgiana+Bogdan [(=love) Iata cum regresez intr-o completa lipsa de responsabilitate]. De ce vreti voi sa va situati in barci separate? Eu m-as multumi cu metafora celui care este (iertati-mi expresia) "cu fundu-n doua luntri". Nu cumva relatia implicita si verbalizarea merg impreuna? Ele se influenteaza reciproc intr-o relatie. Singura diferenta notabila pare sa fie aceea ca relationalistii iau in calcul latura implicita, pe cand ceilalti nu, ceea ce nu-i impiedica pe cei din urma sa realizeze acelasi lucru ca si relationalistii cu pacientii lor.