Participanţi: Bianca Băilă, von blaremberg, Răzvan Boar, Signe Chiper-Lillemark, Andreea Cicoş, Diana Vidraşcu, Lucian Popovici
Intervenţie: desenele copiilor despre vise
Curator: Diana Marincu
Durata: 17.06 – 1.07. 2011
Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal a demarat programul „Young Curators” în 2007, gândit ca un context nou şi intens pentru iniţiative curatoriale care intră într-un dialog direct cu stabilitatea şi normativitatea specifice unui muzeu de artă. Acest cadru pe care îl oferă muzeul se află într-un contrast evident cu incertitudinile sociale şi economice ale vremurilor actuale.
Am fost invitată să particip la această platformă de organizatorii secţiunii şi curatoarele Galeriei de Artă Contemporană, Liviana Dan şi Anca Mihuleţ. Răspunsul meu s-a materializat printr-o expoziţie colectivă numită Never as Tired as When I’m Waking Up, o construcţie delicată sub forma unui traseu narativ despre ezitare şi asumare, vise şi realitate, energie şi deznădejde.
Nu este o expoziţie care să pună în valoare artişti sau opere finite, este mai degrabă o conturare a unei stări pe care lucrările prezentate o alcătuiesc în ansamblu. Artiştii nu joacă rolul obişnuit de creatori, iar obiectele nu sunt aici pentru a fi contemplate, ci pentru a le fi testate într-un fel valenţele magice. Fiecare lucrare problematizează momentul suspendat al amânării, al încremenirii înaintea unei decizii. Participanţii răspund presiunii sociale de a deveni cineva, de a se arăta şi de a se face utili prin suspendarea momentului acţiunii.
Bianca Băilă inventează posibile vise ale „marilor artişti”, dintr-o perspectivă psihanalitică, menită să fisureze miturile personale şi metanaraţiunile istoriei artei. Va prezenta aici instalaţia Visul lui Pollock de pe vremea când mama sa înălbea batiste, o privire ironică asupra lucrurilor ce nu ni se spun, secretelor dintr-o zonă neexplorată a biografiei artistului. Jackson Pollock este scos din muzeu şi aşezat pe canapeaua psihanalistului în încercarea de a simula o relaţie doctor-pacient, în care pacientul e mereu cel vulnerabil şi docil. Explorând intimitatea lui, se ajunge inevitabil la copilărie şi sutele de suzete care se ivesc din pereţi sunt consecinţele vizibile ale acestor şedinţe terapeutice. I’m Good, I’m Gone este un răspuns la tema expoziţiei printr-o intruziune în spaţiile de artă sau o parazitare a galeriilor şi a muzeelor. Infiltrarea printre instalaţiile de artă contemporană şi înscenarea unor acţiuni care le includ este cea mai bună metodă de a „intra” în muzeu şi de a suspenda povara identitară. Spaţiul străin, în cazul acesta Berlinul, este cel mai potrivit pentru a reflecta la poziţia de artist, negând-o sau, dimpotrivă, tânjind la ea. Imaginile se leagă de lucrarea care apare în două dintre fotografii, o machetă a instalaţiei Room with My Soul Left Out, Room That Does Not Care, parte a expoziţiei Dream Passage de Bruce Naumann.
 |
| Visul lui Pollock de pe vremea când mama sa înălbea batiste, instalaţie, 2009 |
 |
|
I’m Good, I’m Gone, fotografie şi obiect, 2011
|
Diana Vidraşcu fotografiază personaje surprinse în timp ce se îndreaptă înspre o ţintă invizibilă, în faţa unor obstacole sau chiar înainte de a păşi. Privite din spate, se pierd într-un spaţiu anonim, străin, chiar oniric, care poate purta cu el o „poveste” vizuală nespusă complet. Seria de fotografii I Will Have Never Met You este încă în lucru, iar aici a ales să expună Love is a Murderer. „Muza” fotografiei este Bianca Băilă, care astfel apare în două ipostaze în expoziţie, de artistă şi de model. Spaţiul fantastic, verde fosforescent, este un spaţiu de tranzit, un coridor, un interval, în care suspansul cinematografic crează tensiunea identităţii personajului. Poate fi un spaţiu conceptual, inexistent în realitate, o ficţiune care prevesteşte un pericol real. Iar Bianca pare să se afle într-un vis care în orice clipă se poate sfârşi cu ea în rolul victimei, dar la fel de plauzibil al atacatorului.
 |
| Love is a Murderer, fotografie |
 |
| Vedere din expoziţie |
Răzvan Boar pictează imagini care l-au găsit pe el, nu invers. Dintr-un impuls inconştient se naşte o arhivă personală de imagini care ajung să îl bântuie, să îl sâcâie fără încetare. Pentru Never as Tired as When I’m Waking Up el alege să „astupe” trecutul cu o pernă, să îl ascundă definitiv, într-o relaţie din ce în ce mai tensionată cu pictura şi cu el însuşi. E timpul reevaluărilor, al autocriticii şi al invenţiei identităţii. Pictura One este obturată de o formă ce seamănă cu o pernă, un obstacol în calea privirii. Se extinde înspre spectator ca o malformaţie ciudată a Picturii însăşi.
 |
| One, pictură-obiect, 2011 |
 |
| Vedere din expoziţie |
Signe Chiper-Lillemark recită în video-ul Being Danish poezii folclorice, anonime, mărcile copilăriei rămase impregnate undeva în fiinţa ei. Interpretate acum, pot deveni nişte incantaţii spectaculoase sau pur şi simplu nişte cuvinte inofensive. Sunt primele lucruri cu care luăm contact în copilărie şi care într-un fel sau altul ne influenţează.
 |
| Being Danish, video, 2010 |
 |
| Vedere din expoziţie |
Lucian Popovici meditează asupra universului personal printr-un demers raţional, ştiinţific aproape, legat de excludere şi acceptare, respingere şi integrare în video-ul Future Anything. Graniţele devin fluide şi nimic nu mai este fixat definitiv. Nici măcar identitatea personală.
Provocarea lui Lucian este de a înţelege şi interioriza mecanismele prin care identitatea ca formă de putere se conturează. Afirmarea şi negarea apartenenţei sunt suspendate într-o formulă de ştergere a barierelor şi de absorbire într-un univers „prietenos”.
 |
| Future Anything, video, 2011 |
 |
| Vedere din expoziţie |
von blaremberg îşi apropriază fotografii şi obiecte găsite pentru a le devia sensul spre o zonă a bizarului freudian, la limita între raţional şi inconştient, în care trecutul personal îşi arată puterea aproape magică, hipnotică.
Apărut ca un zombie al artei româneşti, von blaremberg îşi propune să fie un administrator al postumităţii privirilor. El nu e altceva decât un birocrat al reziduurilor istoriei depuse în imagini.
În Cold War istoria se depune pe fundul unui sertar sub formă de Abziehbild. Fetiţa care nu a uitat nimic, niciodată pluteşte etern, peste orice semnificaţii. Încremenită în plonjeu, ea continuă să poarte un mesaj demult uitat. (von blaremberg)
 |
| Fetiţa care nu a uitat nimic, niciodată, obiect apropriat, 2011 |
 |
| Cold War, „obiect regăsit” în 2010 |
 |
| Vedere din expoziţie |
Andreea Cicoş inventariază şi arhivează dintotdeauna obiecte-talisman, transformate acum în „arme” de autoapărare sau indicii de citire a viitorului. Adunate în Cutia cu minuni, ele nu sunt mărturia nostalgică a unei perioade trecute, ci obiecte pe care dacă le porţi cu tine, eşti în siguranţă. De obicei, toţi copiii adună astfel de obiecte pentru ca la un moment dat să constate că e inutil. Totuşi, faptul că Andreea a continuat mi s-a părut cel mai inocent gest. Toate aceste talismane nu sunt altceva decât încrederea în faptul că la un moment dat experienţa asta s-ar putea dovedi „salvatoare”.
 |
| Vedere din expoziţie |
Contrapunctul tensiunii acumulate în demersurile artiştilor este seria de vise alcătuite de copii. Visele şi planurile lor de viitor sunt imaginate dintr-un moment în care orice pare posibil. Viziunea lor nu este în nici un fel condiţionată de neajunsuri materiale, clişee de gîndire, imagini stereotip. Viitorul este imaginat aşa:
casele vor fi liniştite şi vor folosi energie de la soare,
când voi fi mare voi juca în filme cu Jack Norris,
mai încolo va fi oraşul de gelatină,
oamenii vor sta cîteodată în cap şi lipiţi unul de altul.
 |
|
Vedere din expoziţie
|
Diana Marincu
