Faceţi o critică a freudismului
atît din punctul de vedere al cronologiei celor două Testamente (religia
Fiului nu urmează religiei Tatălui, ci invers, urmează un tipar enohic
mai vechi ca Biblia ebraică), cît şi al complexului œdipian. Consideraţi
freudismul o modă care a trecut?
Eu nu prea cred în explicaţiile
psihologice. Freud a avut, desigur, dreptate pe alocuri, dar nu în toate
privinţele şi mai ales nu în teoriile prea generale. Iar toate aceste
discuţii între şcolile freudiene… Toate cred că au adevărul în
propriul buzunar. De fapt, nu contează cîte chei ai, important e unde
ajungi şi ce deschizi cu ele. Mie nu-mi place în general viziunea asta,
de a fi sigur că poţi deschide totul cu o singură cheie. Mi se pare ceva
bizar – şi nu doar în privinţa freudismului sau în ceea ce-l priveşte
pe Jung, ci în cazul oricărei teorii generale care crede că deţine
adevărul în ştiinţele umaniste sau în cele sociale. Noi, în ştiinţe,
avem o superstiţie: că totul rămîne la fel, că avem legi eterne, că nu
se schimbă nimic. Ne putem imagina că există măcar 300-400 de oameni
care rîd de noi (cum am rîs şi noi de alţii – de Newton, de pildă) cînd
ne imaginăm că am găsit cheia universală, răspunsul final. Acest lucru e
imposibil în ştiinţele umaniste. Freudismul nu e o aberaţie, ci o
exageraţie. Oamenii încearcă să găsească în mai multe locuri acelaşi
lucru. Nu mi se pare interesant. Cine face asta, chiar dacă ar avea
dreptate, îşi face singur o nedreptate. Cum să spui că iudaismul e
religia Tatălui, cînd în creştinism oamenii se roagă spunînd „Tatăl
nostru care eşti în ceruri“? Nu există fiu fără tată. Dar Freud nu era
un cunoscător prea adînc al creştinismului. Ce face el e un reducţionim,
o generalizare tipic freudiană. Nici din punct de vedere logic nu e
prea corect, elegant spus. Altminteri însă, cartea mea nu e una
împotriva lui Freud.
psihologice. Freud a avut, desigur, dreptate pe alocuri, dar nu în toate
privinţele şi mai ales nu în teoriile prea generale. Iar toate aceste
discuţii între şcolile freudiene… Toate cred că au adevărul în
propriul buzunar. De fapt, nu contează cîte chei ai, important e unde
ajungi şi ce deschizi cu ele. Mie nu-mi place în general viziunea asta,
de a fi sigur că poţi deschide totul cu o singură cheie. Mi se pare ceva
bizar – şi nu doar în privinţa freudismului sau în ceea ce-l priveşte
pe Jung, ci în cazul oricărei teorii generale care crede că deţine
adevărul în ştiinţele umaniste sau în cele sociale. Noi, în ştiinţe,
avem o superstiţie: că totul rămîne la fel, că avem legi eterne, că nu
se schimbă nimic. Ne putem imagina că există măcar 300-400 de oameni
care rîd de noi (cum am rîs şi noi de alţii – de Newton, de pildă) cînd
ne imaginăm că am găsit cheia universală, răspunsul final. Acest lucru e
imposibil în ştiinţele umaniste. Freudismul nu e o aberaţie, ci o
exageraţie. Oamenii încearcă să găsească în mai multe locuri acelaşi
lucru. Nu mi se pare interesant. Cine face asta, chiar dacă ar avea
dreptate, îşi face singur o nedreptate. Cum să spui că iudaismul e
religia Tatălui, cînd în creştinism oamenii se roagă spunînd „Tatăl
nostru care eşti în ceruri“? Nu există fiu fără tată. Dar Freud nu era
un cunoscător prea adînc al creştinismului. Ce face el e un reducţionim,
o generalizare tipic freudiană. Nici din punct de vedere logic nu e
prea corect, elegant spus. Altminteri însă, cartea mea nu e una
împotriva lui Freud.
E un început frumos; deşi el îl cunoaşte bine pe Freud, nu ia decît o parte din el. Pentru mine, Ricœur e interesant şi pentru că a explicat satisfăcător de ce Freud nu e o cheie totală pentru interpretare. Totul se poate, dar cu precauţie, cu modestie şi fără să forţăm uşa.
Fragment din interviul cu Moshe Idel „Altădată oamenii şi-ar fi dat viaţa pentru sublim” realizat de Simona Sora (apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 59, aprilie 2011)
