Sunt acele zile pe care le-ai vrea golite de orice conținut. Acele zile de caldă lâncezeală în care gândurilor să le fie permis să zboare fără opreliști, fără cenzuri, fără vreo direcție și scop precise. Nu urmărești nimic, nu cauți nicio reconstituire sau vreun abuz emoțional de mult uitat. Ești singur, tu cu tine, și te găsești fericit în oricare dintre scenariile în care te-ai re-crea. Te oprești exact în acel punct al autoanalizei în care timpul se suspendă, iar căruciorul regresiei împins pe segmentul ontogenetic spre înapoi nu mai provoacă niciun fel de suferință. E vorba despre acea frântură de amintire ce nu poate fi creionată în cuvinte, ci doar în imagini și senzații.
Te vezi pe tine copil, în casa părintească, într-un sfârșit ploios de vară. În bucătărie se coc vinete, nările îți sunt inundate de mirosul puternic de zacuscă din această cămară parcă intrauterină în care îți sorbeai laptele cuminte în oricare dintre diminețile școlii primare. Nu e nimeni în încăpere, nici măcar tu nu ești, dar prezența lor în mintea ta e vie și intensă. Poți zăbovi în acest ungher al amintirii oricât, pentru că nimeni nu te alungă, nimeni nu te împinge de la spate, nimeni nu dorește să crești. De multe ori mi-am imaginat că acesta este Raiul – o amintire plăcută retrăită la nesfârșit -, că veșnicia ar însemna un timp pe care să ți-l dorești suspendat, o eternă clipă, o nesfârșită senzație. În acest timp încremenit, florile nu s-ar veșteji iar pomii nu și-ar dezgoli veșmântul nicicând. Ar putea fi Raiul echivalentul stagnării? Apoi mi-a venit în minte faptul că încremenirea în timp și spațiu înseamnă… moarte. Că idealizam un loc pe care-l consideram idilic tocmai pentru că acolo nu se petrecea nimic niciodată. Nu exista ciclicitate, nu exista creștere, nu exista dezvoltare. Feroce eternă reîntoarcere către Începuturi. Cu toate aceste concluzii în minte, am apucat căruciorul de mânere și am început să-l împing spre înainte, mai mult din constrângere decât din dorință. M-aș mai fi uitat înapoi, aș mai fi vrut să rămân blocată în vreuna dintre verigile de început ale lanțului ontogenetic când totul părea limpede și curat, însă gândul că la o singură întoarcere suspinândă către trecut m-aș putea transforma într-un stâlp de sare precum soția lui Lot din relatarea biblică, mă târa înainte, către prezent. Un prezent destul de dificil de gestionat, dar având certitudinea progresului.
Sunt acele zile pe care le-aș vrea golite de orice conținut. Să pot zăbovi o clipă eternă pe axa timpului acolo unde realitatea e mai plăcută decât oricare fantasmă. În loc de asta, aleg însă plimbarea. Împing gârbovită căruciorul asemenea unui Sisif predestinat, dar povara devine ușoară, greutatea se diminuează și purtarea ei devine o plăcere lipsită de implicații masochiste. Apoi amintirile încep să prindă contur, personajele să capete noi semnificații, florile să se vestejească iar frunzele copacilor să-și schimbe veșmântul. Sunt acele zile de sfârșit de vară și început de toamnă. Zile de împliniri și regăsiri.
minunat scris! absolut fermecator, ca orice scris adevarat! e scrisul ca o plutire pe ape linistite. e scrisul la care-ti vine mereu sa te intorci fiindca-ti face bine fara sa te intoxice. mai vreau!
ara septilici