După ce am părăsit biblioteca, m-am pomenit din nou în anticameră. De astă-dată mă uit spre uşa din stânga. Cărţulia o băgasem în buzunar. Mă duc la uşă; e deschisă şi ea: în fund, o bucătărie mare, deasupra plitei un coş puternic. În mijlocul încăperii se află două mese lungi, alături laviţe. De pereţi sunt atârnate poliţe cu tigăi de alamă şi aramă, precum şi alte recipiente. În faţa plitei stă o femeie mare şi grasă — desigur, bucătăreasa, cu un şorţ în carouri. O salut, puţin mirat. Şi ea pare stânjenită.
„Aş putea să mă aşez aici puţin? Afară e rece şi trebuie să aştept ceva.“
„Vă rog, luaţi loc.“
Şterge masa din faţa mea. Fiindcă nu ştiu ce altceva să fac, mi-l scot pe Thomas şi încep să citesc. Bucătăreasa e curioasă şi mă priveşte pe furiş. Din când în când trece prin faţa mea.
„Permiteţi-mi, sunteţi cumva un domn cleric?“
„Nu. De ce credeţi asta?“
„O, mă gândeam doar aşa, fiindcă citiţi o cărţulie neagră. Mai am şi eu una la fel de la răposata mea mamă.“
„Aşa, şi ce carte este?“
„Se cheamă Imitaţiunea lui Cristos. E o carte frumoasă. Seara spun adesea rugăciuni din ea.“
„Aţi ghicit corect, şi asta pe care o citesc este tot Imitaţiunea lui Cristos.“
„Nu cred, un domn aşa ca dumneavoastră doar nu citeşte o cărţulie ca asta dacă nu e preot.“
„De ce să n-o citesc? Îmi face şi mie bine să citesc ceva adevărat.“
„Răposata mea mamă o avea chiar pe patul de moarte şi mi-a dat-o puţin înainte de a se prăpădi.“
În timp ce vorbea, frunzăream distrat cartea. Privirea mi-a căzut pe următorul pasaj din capitolul al XIX-lea:
„Hotărârile celor drepţi se bizuie mai mult pe harul lui Dumnezeu decât pe propria lor înţelepciune, şi în orice întreprind îşi pun în harul Domnului, întotdeauna, toată încrederea.“
Mă gândesc, ei bine, asta e metoda intuitivă pe care o recomandă Thomas.
Mă întorc spre bucătăreasă:
„Mama dumneavoastră a fost o femeie înţeleaptă, a făcut bine să vă lase moştenire această carte.“
„Da, desigur, mi-a adus mângâiere în ceasuri grele, şi oricând poţi găsi un sfat în ea.“
Sunt din nou cufundat în gânduri: cred că se poate merge şi după propriul miros. Şi asta ar fi metodă intuitivă. Dar forma frumoasă în care o face Cristos, trebuie să aibă fireşte o valoare specială. Aş vrea să-l imit pe Cristos… Mă cuprinde o nelinişte interioară — ce urmează să se întâmple? Un vâjâit şi un şuier curios răsună — şi deodată în încăpere vuieşte ceva ca un stol de păsări mari — cu bătăi fremătătoare de aripi — văd siluete de oameni trecând ca umbrele pe lângă mine şi aud dintr-un mare vălmăşag de glasuri cuvintele:
„Lăsaţi-ne să ne închinăm la templu.“
„Încotro vă grăbiţi?“
strig. Un bărbat bărbos, cu păr zbârlit şi ochi luminând posomorât, se opreşte şi se întoarce spre mine:
„Călătorim spre Ierusalim ca să ne rugăm la Mormântul Sfânt.“
„Luaţi-mă cu voi.“
„Tu nu poţi să mergi cu noi. Ai un corp. Noi însă suntem morţi.“
„Cine eşti tu?“
„Mă numesc Iezechiel şi sunt anabaptist.“
„Cine sunt cei cu care călătoreşti?“
„Sunt fraţii mei de credinţă.“
„De ce călătoriţi?“
„Nu ne putem opri, ci trebuie să mergem în pelerinaj la toate locurile sfinte.“
„Ce vă mână într-acolo?“
„Nu ştiu. Dar se pare că încă n-avem pace, deşi am murit în dreapta credinţă.“
„De ce n-aveţi pace, dacă aţi murit în dreapta credinţă?“
„Mi se pare mereu că n-am trăit viaţa până la sfârşit.“
„Curios — cum aşa?“
„Mi se pare că am uitat ceva important care ar fi trebuit şi el trăit.“
„Şi ce-ar fi asta?“
„Ştii tu cumva?“
La aceste cuvinte, m-apucă de mână avid şi neliniştitor, ochii îi strălucesc ca aprinşi de o ardoare lăuntrică.
„Dă-mi drumul, demone, tu n-ai trăit animalul din tine.“
În faţa mea, bucătăreasa cu o figură îngrozită m-a prins de braţe şi mă ţine strâns:
„Pentru numele lui Dumnezeu“,
strigă ea,
„ajutor, ce e cu dumneavoastră? Vă e rău?“
Mă uit mirat la ea şi caut să-mi amintesc unde sunt de fapt. Dar deja se năpustesc înăuntru oameni străini — e aici şi domnul bibliotecar — mai întâi uimit peste măsură şi consternat, apoi zâmbind maliţios:
„Oh, mi-am închipuit asta! Repede, poliţia!“
Înainte de a mă putea dezmetici, sunt împins într-o maşină de nişte oameni care se îmbulzesc. Îl ţin încă strâns în mâini pe Thomas şi îmi răsare în minte întrebarea:
„Ce zice el acum de această nouă situaţie?“
Deschid cărţulia şi ochii îmi cad pe cel de al 13-lea capitol, unde se spune:
„Cât timp vom fi în viaţă pe acest pământ, nu vom putea fi scutiţi de amărăciuni şi de ispite. […] Nimeni, într-adevăr, nu este atât de desăvârşit şi de sfânt încât să nu sufere din când în când cercetarea ispitei, iar scutit cu desăvârşire de ispite nu poate fi nimeni.“
Înţelepte Thomas, tu ai întotdeauna răspunsul potrivit! Ceea ce smintitul de anabaptist n-a ştiut, altminteri s-ar fi putut sfârşi în linişte. Ar fi putut citi şi în Cicero:
„Rerum omnium satietas vitae facit satietatem — satietas vitae tempus maturum mortis affert.“ [„Omul…, săturându-se de toate lucrurile se satură şi de viaţă… când se ajunge aici, înseamnă că omul, sătul de viaţă, a ajuns la timpul potrivit să moară.“]
Această cunoaştere m-a dus evident la conflictul cu societatea: în dreapta stă un poliţist şi în stânga stă un poliţist.
„Ei“,
le zic,
„acum daţi-mi drumul.“
„Ştim noi asta“,
a spus unul zâmbind.
„Staţi liniştit acum“,
mi-a zis sever şi celălalt. Aşadar: drumul duce, evident, la casa de nebuni. Ceea ce e desigur costisitor. Dar se pare că şi acest drum trebuie parcurs. El nu e aşa de neobişnuit, căci mii de semeni ai noştri îl fac.
Am ajuns — o poartă mare, o sală — un infirmier-şef, binevoitor-zelos — iar acum şi doi domni medici. Unul este un domn profesor mic şi gras.
Pr.:
„Ce carte aveţi aici?“
„Este Thomas de Kempis, Imitaţiunea lui Cristos.“
Pr.:
„Aşadar, o formă de demenţă religioasă, foarte clar, paranoia religioasă… — Dragul meu, vedeţi că imitaţia lui Christos duce azi la casa de nebuni.“
„Asta e neîndoielnic, domnule profesor.“
Pr.:
„Tipul are haz — evident, agitat maniacal. Auziţi voci?“
„Ba bine că nu! Azi a fost o întreagă ceată de anabaptişti care au trecut vâjâind prin bucătărie.“
Pr.:
„Ei, asta e. Sunteţi urmărit de voci?“
„O, nu, ferească Dumnezeu, eu le caut.“
Pr.:
„Aha, iată iar un caz care demonstrează clar că halucinaţii caută nemijlocit vocile. Ceea ce ţine de istoricul bolii. Domnule doctor, vreţi să notaţi asta imediat?“
„Permiteţi, domnule profesor, observaţia: asta nu e nicidecum ceva patologic, ci e mai degrabă o metodă intuitivă.“
Pr.:
„Excelent, individul creează şi cuvinte noi. Păi… s-ar zice că diagnosticul este suficient lămurit. Deci vă doresc însănătoşire deplină şi fiţi foarte liniştit.“
„Dar, domnule profesor, eu nu sunt bolnav, mă simt foarte bine.“
Pr.:
„Vedeţi, dragul meu, dumneavoastră nu dispuneţi încă de înţelegerea bolii. Prognoza este fireşte proastă, în cel mai bun caz, vindecare parţială.“
Infirmierul-şef:
„Pacientul poate păstra cartea?“
Pr.:
„Ei, da, pare o carte pioasă, inofensivă.“
Acum îmi sunt înregistrate hainele — apoi vine baia — şi sunt dus în secţie. Ajung într-o încăpere mare de spital, unde trebuie să stau la pat. Vecinul meu din stânga zace nemişcat cu faţa împietrită, cel din dreapta pare să aibă un creier care scade în volum şi greutate. Mă bucur de linişte deplină. Problema nebuniei e adâncă. Nebunia divină — o formă sporită de iraţionalitate a vieţii revărsate în noi — oricum, nebunie care e neîncadrabilă în societatea de astăzi — dar cum? Dacă am încadra forma socială în nebunie? Aici lucrurile devin confuze şi nu se întrevede niciun sfârşit.
