Continuam sa citim, sa rezumam si sa comentam articolul Non-Interpretive Mechanisms in Psychoanalytic Therapy publicat de Boston Change Process Study Group in 1998. Articolul continua cu o terminologie descriptiva pentru ceea ce numesc ei ceva mai mult decat interpretarea si spun ca acest ceva mai mult actioneaza ca un vehicul al schimbarii in terapia psihanalitica. Miscarea de-a lungul procesului psihanalitic are ca rezultat aparitia din cand in cand a cate unui moment de intalnire care modifica mediul intersubiectiv dintre psihanalist si pacient, precum si cunoasterea relationala implicita a acestuia din urma. Miscarea diadei de-a lungul procesului terapeutic este compusa dintr-o serie de momente prezente care sunt unitatile subiective ce creeaza mici schimbari de directie in timp ce procesul inainteaza. 

Negocierea si definirea contextului intersubiectiv se produce in paralel cu
examinarea explicita a vietii pacientului si cu examinarea transferului. Este un
proces condus in afara constientei in cea mai mare parte de timp. Cu toate
acestea, aceasta se intampla cu fiecare manevra terapeutica.

Noi concepem miscarea de-a lungul procesului terapeutic ca pe un proces care e
divizat subiectiv in momente de calitati si functii diferite pe care le numim
momente prezente. Printre clinicieni, notiunea de momente prezente este evidenta intuitivă si s-a dovedit nepretuita in discutiile noastre. Durata unui moment prezent este de obicei scurta pentru ca, fiind o unitate subiectiva, este durata necesara pentru a prinde sensul a ceea ce se intampla acum, aici, intre noi.
Prin urmare, aceasta dureaza de la microsecunde la mai multe secunde. Este
construit in jurul intentiilor sau dorintelor si punerea lor in act traseaza o
linie dramatica de tensiune ca miscare catre scopurile lor.

Activitatile ciclice ale copilului: somn, activitate, foame, joc etc. au o repetitie si o ritmicitate care creeaza momente prezente. In terapie, de asemenea, momentele prezente repeta variatiile temei miscarilor obisnuite intr-un mod unic pentru fiecare diada terapeutica care se misca de-a lungul unui proces terapeutic. Momentele prezente pot desigur sa fie determinate de natura tehnicii terapeutice, de personalitatile participantilor si de patologia in cauza.

Cadrul obisnuit (contextul intersubiectiv cunoscut, familiar al relatiei terapeut – pacient) a fost modificat sau risca a fi modificat.

Aceste secvente recurente ne vorbesc despre cunoasterea negandita a pacientului (Cristopher Bollas, The Shadow of the Object: Psychoanalysis of the Unthought Known, New York: Columbia Univ. Press) sau despre inconstientul prereflexiv al lui Robert Stolorow si G. Atwood (Context of Being, Hillsdale, NJ: Analytic Press, 1992). Aceste continuturi neformulate nu sunt constiente dar sunt diferite de ceea ce este refulat. Ca sa sumarizam, momentele de acum inlantuite construiesc miscarea de-a lungul procesului terapeutic. Dar ambele sunt unitati: momentele prezente si directia acestei miscari de-a lungul procesului terapeutic ce are loc in interiorul unui cadru ce este familiar si caracteristic fiecarei diade.

In conceptia noastra, momentele de acum sunt o forma speciala de momente
prezente, unele ce se aprind subiectiv si afectiv.

Clinic si subiectiv, modul in care terapeutul si pacientul stiu ca au intrat
intr-un moment de acum si ca acesta e distinct de momentele prezente este ca
aceste momente sunt nefamiliare, neasteptate in exact forma si sincronizarea
lor, tulburatoare sau ciudata. Ei sunt adesea confuzi in ceea ce se intampla sau
ceea ce fac. Aceste momente sunt impregnate cu un viitor necunoscut ce poate fi
simtit ca pe un impas sau ca pe o oportunitate. Prezentul devine foarte incarcat
de subiectivitate ca un „moment al adevarului”. Aceste momente de acum sunt adesea acompaniate de asteptari sau anxietate deoarece necesitatea
schimbarii preseaza, totusi nu este imediat disponibil ca plan prioritar de
actiune sau explicatie. Aplicarea miscarilor tehnice obisnuite nu este
suficienta.

• Prima este faza de gestatie resimtita ca un sentiment al iminentei; este o faza ciudata cand se realizeaza ca s-a intrat intr-un spatiu intersubiectiv necunoscut si neasteptat.
• A doua este faza de decizie cand „momentul de acum” este sesizat sau nu.
• Daca este sesizat, va conduce catre un „moment de intalnire”, daca totul merge bine sau la un „moment de acum” ratat daca nu.

Desi istoria provenientei lui poate fi de negasit, el este pregatit de aparitii
anterioare trecatoare sau slabe, cumva ca motivul in muzica ce se pregateste in
liniste si progresiv pentru transformarea lui in tema majora. Instantaneitatea
si forma exacta a aparitiei lui raman imprevizible.

Aceste evenimente sunt forme de momente de acum ascunse sau potentiale
care sunt parte a procesului de pregatire. Ei probabil vor ajunge la o stare de
pregatire de a intra intr-un dialog mutual si a deveni momente de acum
asa cum am descris.

• Daca un pacient in psihanaliza intreaba Ma iubiti?
• Cand pacientul a reusit sa-l faca pe terapeut sa faca ceva neobisnuit pentru cadrul terapeutic ca atunci cand pacientul spune ceva foarte amuzant si amandoi izbucnesc in hohote de ras.
• Cand din intamplare pacientul si terapeutul se intalnesc neasteptat intr-un context diferit cum ar fi la coada la teatru si o miscare intersubiectiva interactiva noua apare sau esueaza a aparea.
• Cand ceva de moment, bun sau rau, s-a produs in viata reala a pacientului care in mod obisnuit necesita a fi cunoscut si a i se rspunde cumva.

Conceptual, momentele de acum sunt praguri pentru o proprietate emergenta a
interactiunii, numita „moment de intalnire”. Cel mai intrigant moment de acum
apare cand pacientul face ceva ce este dificil de categorisit, ceva care
solicita un tip de raspuns diferit si nou cu o nota personala care impartaseste
starea subiectiva a analistului (afect, fantasma, experienta reala etc.) pe care
o are cu pacientul. Daca asta se intampla, ei vor intra intr-un autentic „moment
de intalnire”. In timpul momentului de intalnire, un nou contact intersubiectiv
va fi stabilit, acum in sensul in care o modificare a „relatiei implicite
impartasita” este creeata.

Un nou moment ce este sesizat terapeutic si realizat mutual este un moment de
intalnire. Ca si in situatia parinte-copil, un moment de intalnire este cu
deosebire specific; fiecare partener contribuie activ cu ceva unic si autentic
al lui insusi ca individ (nu unic pentru teoria sau tehnica terapeutilor) in
construirea momentului de intalnire. Cand terapeutul (mai ales), dar si pacientul
realizeaza ca este un nou moment, explorat si experimentat, el poate deveni un
moment de intalnire. Terapeutul trebuie sa foloseasca un aspect specific al
individualitatii sale care transmite o nota personala. Cei doi se intalnesc ca
persoane…

Am imaginea dvs. stand in spatele meu si privindu-ma dintr-o pozitie superioara.

Acum ma intreb daca ma priviti.

Pare ca si cum ati incerca sa imi puneti ochii pe dvs.

Da.

Este un lucru amestecat.

Nu-i nimic in neregula cu dorintele,

Asa este.

Lucrul exista, e nevoie de doi pentru a-l gestiona,

Cu siguranta, in primul rand,

Asta este ceea ce gadeam… E dragut sa te gandesti la asta acum… si acum sunt in
stare sa simt oarecare compasiune.

Pentru dvs.?

Da,

raspunse Molly.

Ma bucur,

It kind of feels as if you’re trying to pull my eyes to you,

Momentele de acum pot conduce direct care o interpretare. Si interpretarile pot
conduce catre momente de intalnire. O interpretare traditionala de succes
permite pacientului sa se vada pe el insusi, viata sa si trecutul sau in mod
diferit. Aceasta se realizeaza, desigur, prin insotirea cu afect. Daca
interpretarea este facuta intr-un mod in care transmite participarea afectiva a
analistului, momentul de intalnire poate avea loc de asemenea.

Presupunem ca analistul face o interpretare excelenta cu o sincronizare
rafinata. Ea va avea efect asupra pacientului, care poate fi o tacere, sau un
„aha” sau cel mai frecvent ceva de genul „da, este intr-adevar exact asa”.
Daca analistul esueaza in a transmite participarea sa afectiva (chiar si cu
un raspuns ca simplul „Da, a fost asa, pentru dvs.”, dar spus cu o amprenta
provenita din propria sa experienta de viata), pacientul ar putea asuma sau
imagina ca analistul doar aplica tehnica si apoi va fi fost un esec in a permite
unei noi experiente importante sa modifice contextul intersubiectiv cunoscut. In
consecinta, interpretarea va fi mai putin de efect.

Psihanalistii cei mai talentati stiu asta si fac acel ceva mai mult chiar considerandu-l parte a interpretarii. Dar nu este parte a interpretarii. Si aceasta este exact problema teoretica cu care ne confruntam. Daca scopul a ceea ce este considerat o interpretare devine de asemenea larg si prost definit, problemele teoretice devin confundate intr-un mod imposibil. O distinctie trebuie facuta aici. Un moment de acum poate, si adesea o face, sa apara in jurul materialului transferential vehiculat si poate fi rezolvat printr-o interpretare traditionala. Daca aceasta interpretare este data intr-o maniera autentica care este diferenta fata de un moment de intalnire? Este diferit pentru acest motiv: in timpul unei interpretari traditionale ce implica material transferential, terapeutul ca persoana, ca existent in propria lui minte, nu este pus in joc. Nici relatia implicita impartasita nu este pusa in lumina pentru reexaminare. Mai degraba, sunt puse in joc intelegerea terapeutica si raspunsul produs in rolul analitic. Ce inseamna autentic in acest context este dificil de definit.

Evaluand relativa lipsa a transferului si contratransferului, si relativa
prezenta a doua persoane experimantandu-se una pe cealalta in afara rolurilor
lor indicate profesional, nu este, desigur, usor, dar noi suntem foarte
constienti de astfel de momente, cu conditia ca acest concept sa fie foarte
acceptat. Ne vom intoarce la acest punct mai jos.

Ca si in secventa de dezvoltare, afirmam ca, in situatia terapeutica, momentele
de intalnire lasa in urma lor un „spatiu deschis” in care o schimbare in
contextul intersubiectiv creeaza un nou echilibru, o disjunctie insotita de o
modificare sau rearanjare a proceselor defensive. Creativitatea individuala,
autonomia ce rezulta in interiorul configuratiei individuale a spatiului deschis
devine posibila ca si cunoasterea relationala implicita a pacientului ce a fost
eliberata de constrangerile impuse de mediu.

Intr-una din analizele mele proprii… Mi-a venit odata sa spun, „Pun pariu ca voi
avea o mai mare contributie la analiza decat aveti dvs.” Aproape ca am cazut de
pe canapea cand analistul mi-a replicat „N-as fi deloc surprins”. Trebuie, de
asemenea, cu regret sa va marturisesc ca acest schimb nu a fost analizat mai
departe, nu in acea analiza, in orice caz. (Merton Gill, Psychoanalysis in
Transition, Hillsdale, NJ: Analytic Press, 1994, pp. 105-106)

Momentele de acum esuate pot fi reparate prin ramanerea in ele sau intoarcerea
la ele. Reparatia, in sine, poate fi pozitiva. De asemenea, repararea unui
moment esuat, prin definitie conduce diada intr-unul sau mai multe momente noi
de acum.

Marcarea lor cu o formula este extrem de importanta, nu numai pentru ca usureaza reactualizarea si reutilizarea lor, dar de asemenea adauga un alt nivel creatiei interpersonale comune. Marcarea poate servi de asemenea scopului de a gestiona un moment de acum doar partial la acel moment al primei lui aparitii fara riscul de a pierde sau esua acel moment. In acest fel terapia isi poate lua timpul de care are nevoie.

Uneori, un moment de acum care apare nu poate fi imediat rezolvat / dezvaluit / impartasit, dar nici nu dispare. El ramane plutind in aer pentru multe sedinte, chiar saptamani. Nimic altceva nu poate avea loc pana ce soarta sa nu este decisa. Aceste momente de durata nu sunt in mod necesar esuari. Ele pot rezulta din conditiile care nu permit solutiile uzuale pentru ca orarul / calendarul de pregatire nu este copt sau pentru ca intalnirea intersubiectiva necesara este prea complexa pentru a fi continuta intr-o singura tranzactie / operatie. In acest sens, ele [aceste momente] trebuie sa isi ia timpul de care au nevoie. De obicei sunt rezolvate printr-un moment de acum diferit care cuprinde momentul de acum ce dureaza atat de mult. Vom discuta asta mai jos.

Ne intoarcem acum la intrebarea pusa la inceputul acestei lucrari si anume in ce domeniu al relatiei dintre terapeut si pacient are loc momentul de intalnire si
se modifica cunoasterea implicita? Noi sugeram ca aceasta are loc in relatia
implicita impartasita. Oricare relatie in analiza ce nu e predominant
transferential-contratransferentiala are intotdeauna dificultati. Multi analisti
pretind ca toate relatiile din situatia clinica sunt patrunse de sentimente si
interpretari transferentiale si contratransferentiale, incluzand acele fenomene
intermediare cum ar fi alianta terapeutica si conceptele ei adiacente. Totusi, altii insista ca un sens mai autentic al relatiei reprezinta substratul de experienta necesara fara de care transferul nu este perceptibil si nu mai vorbim, modificabil.
Relatia implicita impartasita consta in cunoasterea implicita impartasita cu privire la o relatie care exista in afara de aceasta, dar in paralel atat cu relatia transfer-contratransfer, cat si cu rolurile psihanalitice asumate. In timp ce cunoasterea implicita a fiecarui partener cu privire la relatie este unica pentru el, aria de intersectie intre ele este ceea ce noi numim relatie implicita impartasita. (Aceasta relatie implicita impartasita nu este niciodata simetrica.). Sublinierea importantei relatiei implicite impartasita a fost pentru noi neasteptata, o concluzie care a venit dupa ce am realizat natura momentului de intalnire. In timp ce momentul de intalnire poate avea loc doar cand ceva se intampla care e personal, impartasit, in afara sau in adaugare la tehnica si nou din punct de vedere subiectiv pentru functionarea obisnuita, suntem obligati sa reconsideram intregul domeniu al
relatiei implicite impartasita. In viziunea noastra, cercetarile asupra copiilor au simplificat considerarea relatiei implicite impartasita prin punerea in lumina a comunicarii afective si intersubiectivitatii virtuale din cadrul vietii postnatale.
Copilul si ingrijitorul sunt deopotriva vazuti ca fiind capabili de a exprima afect si de a intelege expresiile afective ale celuilalt. Primul sistem de comunicare continua sa opereze toata viata si este abordat cu mult interes in domeniul nostru sub numele de non-verbal.

1. Se indeparteaza de felul obisnuit de a proceda in terapie. Este un eveniment nou.
2. Nu poate fi sustinut sau implinit daca analistul se intoarce la un raspuns resimtit mai mult tehnic de catre pacient. Analistul trebuie sa raspunda cu ceva ce este experimentat ca specific pentru relatia cu pacientul si care este reprezentativ pentru propria sa experienta ca persoana purtand amprenta sa.
3. Un moment de intalnire nu poate fi realizat cu o interpretare de transfer. Alte aspecte ale relatiei trebuie accesate.
4. Este lucrul cu „ce anume se intampla aici si acum intre noi”. Necesita raspuns spontan si este un eveniment actual in sensul ca analistul si pacientul devin obiect actual unul pentru celalalt.
5. Momentul de intalnire cu angajamentul lui „ceea ce se intampla intre noi acum” nu necesita niciodata a fi explicat verbal, dar poate fi ulterior. 

Toate aceste consideratii pun momentul de intalnire intr-un domeniu care
transcende, dar nu anuleaza relatia profesionala, ci devine partial eliberata de
conotatiile transferential-contratransferentiale. Desi este dincolo de scopul
acestei lucrari, noi credem ca o urmatoare explorare a acestei relatii implicite
impartasita este neaparat necesara.

Whereas interpretation is traditionally viewed as the nodal event acting within and upon the transferential relationship, and changing it by altering the intrapsychic environment, we view ‘moments of meeting’ as the nodal event acting within and upon the ‘shared implicit relationship’ and changing it by altering implicit knowledge that is both intrapsychic and interpersonal. Both of these complementary processes are mutative. However, they use different change mechanisms in different domains of experience.


With the aim of furthering clinical enquiry and research, we have attempted to provide a descriptive terminology for the phenomenology of these moments that create the shared implicit relationship.


It should be noted that change in implicit relational knowledge and change in conscious verbal knowledge through interpretation are sometimes hard to distinguish from each other in the actual interactive process of the therapeutic situation. The shared implicit relationship and the transferential relationship flow in parallel, intertwined, one or the other taking its turn in the foreground. However, it is a necessary condition for relatedness that processing of implicit knowing be ongoing.
Interpretation, on the other hand, is a punctate event.


We locate the foundations of the shared implicit relationship in the primordial process of affective communication, with its roots in the earliest relationships. We suggest it consists largely of implicit knowledge and that changes in this relationship may result in long-lasting therapeutic effects. In the course of an analysis some of the implicit relational knowledge will get slowly and painstakingly transcribed into conscious explicit knowledge. How much is an open question. This, however, is not the same as making the unconscious conscious, as psychoanalysis has always asserted. The difference is that implicit knowing is not rendered unconscious by repression and is not made available to consciousness by lifting repression. The process of rendering repressed knowledge conscious is quite different from that of rendering implicit knowing conscious. They require different conceptualisations. They may also require different clinical procedures, which has important technical implications.


The proposed model is centred on processes rather than structure and is derived from observing infant-caretaker interaction and from dynamic systems theory. In this model, there is a reciprocal process in which change takes place in the implicit relationship at ‘moments of meeting’ through alterations in ‘ways of being with’. It does not correct past empathic failures through the analytic empathic activity. It does not replace a past deficit. Rather something new is created in the relationship which alters the intersubjective environment. Past experience is recontextualised in the present such that a person operates from within a different mental landscape, resulting in new behaviours and experiences in the present and future.


Our position on mutual regulation in the therapy situation is akin to one described by Lachmann & Beebe (“Three Principles of Salience in the Patient – Analyst Interaction”, Psychoanal. Psychol., 1996). Our idea of a ‘now moment’ potentially becoming a ‘moment of meeting’ differs from their idea of ‘heightened affective moments’ in that we have tried to provide a terminology and a detailed sequential description of the process that leads up to and follows these privileged moments.


We agree with many contemporary thinkers that a dyadic state shift is fundamental, but we locate its emergence in the ‘moment of meeting’ of the interactants. Our position is similar to those taken by Mitchell (Stephan Mitchel, Hope and Dread in Psychoanalysis, New York: Basic Books, 1993) and Stolorow & Atwood (Robert D. Stolorow & G. Atwood, Context of Being, Hillsdale NJ: Analytic Press, 1992). We add to these authors, however, in considering most of the intersubjective environment as belonging to implicit relational knowing, which gets built into the shared implicit relationship in the course of therapy. The process of change, thus, takes place in the shared implicit relationship. Finally, we anticipate that this view of altering implicit relational knowing during ‘moments of meeting’ will open up new and useful perspectives that consider therapeutic change.