Aici e casa ta?

Aceasta noua poveste despre copii incepe cu cuvintele unei fetite de 4 ani care se interesa cu privire la locul unde se afla, evidentiind astfel capacitatea unui copil de a analiza cadrul si incercarea de a-i clarifica limitele si de a-i deprinde regulile:

Aici e casa ta? Daca asta e sufrageria unde ne-ai primit pe noi, atunci unde este dormitorul tau?

Plecand de la aceasta mica introducere, voi incerca sa vorbesc cititorului despre cum percep copiii cadrul in delimitarea sa spatio-temporala extrem de importanta pentru a putea produce un ritm ce va deveni un fel de respiratie a procesului terapeutic.

Pentru copii spatiul cel mai familiar este cel de acasa. O casa unde ei se duc devine cu usurinta acasa, ceea ce ne permite sa observam si sa ne putem clarifica cu privire la modul in care exista o diferentiere intre interior-exterior, familiar-strain, intim-public, obiect intern – obiect extern.

Spatiul este primul ecran de proiectie a ceea ce aduce copilul cu el si a modalitatilor in care sunt organizate fantasmatic atat legaturile familiale, cat si lumea sa interioara.

Intreb intotdeauna copiii daca stiu unde au venit si cine sunt eu. Cele mai multe dintre raspunsuri sunt o prelungire a explicatiilor parintilor sau a absentei lor:

La o doamna unde o sa ma joc; la doctor sa ma consulte; la o prietena in vizita.

Invit copilul sa-si imagineze de ce a venit aici, ce o sa facem, despre ce o sa vorbim. Atunci cand accesul la realitatea exterioara este un tabu, tot ceea ce putem face este sa cream accesul copilului la propria sa lume interioara si sa ne folosim de imaginatia sa pentru a reconstrui o reprezentare a lumii exterioare. Daca copilul vine la doctor, atunci este bolnav, stricat, daca merge la o prietena, atunci este in familie, daca vine la o doamna, atunci este speriat si confuz.

Spatiul pe care il vede este prima modalitate de a-l primi si prima lui incercare de a face ceva strain si bizar sa se transforme in ceva cunoscut si securizant.

Lipsiti de cenzura adultilor si prinsi adesea intr-o nediferentiere, copiii fac din ceva exterior ceva interior si transforma ceva strain in ceva personal.

Cuvintele fetitei reprezentau intr-un spatiu strain si neutru imaginea propriei sale case, facand diferenta intre public si privat si intreband indirect in ce moment parintii si copiii se vor separa, cand vor ramane adultii, excluzand copiii, pentru a vorbi doar intre ei.

Dincolo de problematica oedipiana si de fantasma scenei primare, spatiul este scena unde se vor reda cu fidelitate franturi din viata de acasa si tot el este prima incercare de a lasa transformarea sa ia locul repetitiei.

Locul unde ne intalnim devine in mod simbolic un spatiu terapeutic unde actele se transforma in cuvinte si capata sens, unde afectele nu mai ucid, nu mai distrug si unde ideile sunt libere sa circule oricand sub forma unui joc.

Daca casa unde vine copilul este acasa, ne punem intrebarea cine este terapeutul? In ce masura se poate desprinde de fantasma materna sau persecutorie cu care copilul soseste, pentru a-si creea propria identitate si pentru a lasa si celorlalti posibilitatea de a se descoperi?

Asa cum cabinetul devine acasa, si terapeutul este invitat sa faca parte din familie. Sa respecte regulile lor, aliantele, dorintele, secretele, angoasele. Sa devina parte a lor. Daca refuza, atunci devine un inamic periculos si poate sa atace si sa refuze legaturile fragile. Daca accepta, atunci devine parte a functionarii lor simbiotice, sincretice si gandirea sa este blocata.

Copiii pun intotdeauna problema limitelor si a diferentierii. Aici e acasa sau nu?

Copilul: jucaria asta s-a rupt. Ce sa facem cu ea?
Terapeutul: am putea sa incercam s-o reparam?
Copilul: am putea daca am avea lipici.
Terapeutul: tu ce faci cand se strica o jucarie de-a ta?
Copilul: acasa la mine daca se strica o jucarie o arunc la gunoi.

Acest spatiu este un continator gata sa primeasca tot ceea ce este stricat, asigurand siguranta si timpul necesar pentru a afla cum sa se repare, fara teama de a fi aruncat la gunoi.

Aici sunt in siguranta pentru ca exista reguli, exista limite, exista timpul si mai ales exista continuitate.

De-a lungul anilor, m-am vazut nevoita intr-o perioada sa schimb mai multe spatii de lucru. Intr-una dintre intalnirile cu familia, un copil mi-a spus:

Ai innebunit? Ce tot te muti atat?

In felul acesta ma intreba ce se intampla cu mine, cu casa mea, cu siguranta lui. Un spatiu este precum un invelis care acopera, un Eu Piele, asa cum il numea Didier Anzieu. Daca stabilitatea lui se clatina, pot aparea gauri pe unde totul se poate scurge. Oricat am incerca sa umplem, totul curge. Copiii ma ajutau sa pansez fiecare nou spatiu pentru a-l face primitor si pentru a deveni o casa buna, dar nu ma puteau ajuta sa pansez propria mea rana, aceea de a nu avea un acasa, de a fi mereu intr-un loc strain.

Atunci cand exista o anxietate catastrofica, nimic nu se poate schimba, totul trebuie sa fie la fel, sa nu existe diferente. Timpul incremeneste in loc, nu mai exista mic si mare, atunci si acum, exista doar un haos inspaimantator si un cocon care ii poate tine pe toti pana trece pericolul.