Continuam rezumatul articolului „Deconstructing the Myth of the Neutral Analyst: An Alternative From Intersubjective Systems Theory” publicat de Robert Stolorow si George Atwood in 1997.
O alternativa: investigarea empatic-introspectiva
Daca notiunea de neutralitate analitica este inteleasa ca iluzie defensiva, cu ce poate fi inlocuita? Ce atitudine alternativa ar fi potrivita pentru situatia analitica recunoscuta ca sistem intersubiectiv diadic de influenta mutuala reciproca? Stim ca psihanalistul si pacientul au contributii active la relatie, reciproc determinate.
Noi (Stolorow R., Brancchaft E., si Atwood G., Psychoanalytic Treatment: an Intersubjective Approach., Hillsdale, NJ/London: Analytic Press, 1987)
am caracterizat aceasta atitudine ca fiind una de interogatie [am tradus inquiry cand cu investigatie, cand cu interogatie – nu ma pot decide asupra unuia dintre termeni] empatic-introspectiva. O astfel de interogatie urmareste sa puna in lumina principiile ce organizeaza inconstient experienta pacientului (empatia), principiile ce organizeaza inconstient experienta analistului (introspectia) si oscilatia campului psihologic creat de interactiunea dintre cei doi (intersubiectivitatea). Interogatia de acest tip necesita reflectia continua a analistului asupra implicarii inevitabile a subiectivitatii sale personale, precum si ipotezele teoretice in desfasurarea investigatiei. Nu agream postura de neutralitate; atitudinea de interogatie empatic-introspectiva nu cauta sa evite, sa minimizeze sau sa dezaprobe impactul organizarii psihologice a analistului asupra experientei pacientului. In schimb, recunoaste acest impact ca fiind inerent naturii profund intersubiective a dialogului analitic si urmareste consistent sa il analizeze.
Suntem foarte constienti ca atitudinea de interogatie empatic-introspectiva, ca si atitudinea de neutralitate, poate servi la o varietate de scopuri pentru psihanalist. Acestea ar trebui sa fie o focusare a autoreflectiei continue a analistului. Dorim, de asemenea, sa subliniem ca nu exista nimic in atitudinea de interogatie empatic-introspectiva care sa pledeze pentru negarea sau confuzia asimetriei relatiei pacient-analist. Sensurile acestei asimetrii sunt de investigat, nu de ascuns. Nici nu prescrie atitudinea de responsivitate emotionala, enactment participativ sau dispozitie noninterpretativa sub orice forma din partea analistului. De exemplu, atunci cand recunoastem ca analistul este constant inconstient revelandu-si organizarea psihologica pacientului (Renik O., „The Ideal of the Anonymous Analyst and the Problem of Self-Disclosure”, Psychoanal. Q., 1995), metodologia interogatiei empatic-introspective nu recomanda autodezvaluirea intentionata din partea analistului. In schimb, impune ca analistul sa ia decizii specifice cu privire la autodezvaluire, bazate pe cea mai buna intelegere a sensurilor potrivite ale acestei dezvaluiri pentru pacient si analist si a evaluarii sale cu privire la ideea daca astfel de sensuri interactive faciliteaza ori obstructioneaza procesul analitic – de exemplu desfasurarea, explorarea, iluminarea si transformarea lumii subiective a pacientului.
Permiteti-ne sa punem in lumina interogatia empatic-introspectiva cu o vinieta clinica, ce descrie si pune in lumina si rezolvarea unui impas terapeutic sever.
Cazul Sarei si al analistului ei
Sara este o femeie in varsta de 27 de ani, este necasatorita si este fizioterapeut. A inceput tratamentul psihanalitic din cauza ca se simtea mica, un copil vulnerabil pierdut intr-o lume amenintatoare a adultilor puternici. Cumva, ea a fost inclinata sa simta o extrema intimidare ca si cum ar fi fost o fetita slaba deodata impinsa intr-un rol prea puternic de adult cu responsabilitati. Avea succes, era foarte respectata profesional, cu multi pacienti infirmi care relatau despre profesionalismul ei.
Un pattern de a fi neglijata emotional si exploatata a fost caracteristic pentru intreaga ei istorie de viata. In timpul primilor ani de viata, a fost masiv neglijata de catre parintii depresivi si alcoolici care, in majoritatea timpului se relationau cu ea pentru a avea grija ea de ei. Singurul sens consistent al propriei persoane s-a organizat in jurul rolului de ingrijitor. Parintii au reactionat amandoi prin a o presa sa creasca sau prin a o considera o povara pentru ei. Ilustrativ pentru acest pattern au fost amintirile arhaice ale pacientei care includeau vremurile cand ea plangea incontrolabil in patutul ei si mama ii raspundea tipand la ea sa faca liniste si aruncand cu violenta o sticla inspre patut.
Printre consecintele pe termen lung ale situatiei timpurii a Sarei se afla si un stil interpersonal de a darui celorlalti, dar de a nu cere nimic in mod direct pentru ea. Acest stil a influentat nu doar cariera ei aleasa in domeniul dizabilitatii, dar de asemenea relatiile ei intime. Istoria ei a fost una a unei serii de povesti de dragoste cu barbati care i-au dat putin sau nimic in schimb. Ea intotdeauna a reactionat la calitatea de deprivare a acestor relatii cu suparare si depresie, dar a privit astfel de sentimente ca semne a ceva in neregula cu ea mai degraba, in loc sa reflecteze asupra felului cum a fost atat de putin valorizata.
Primele luni ale analizei Sarei au parut sa se manifeste foarte lin. A povestit o lunga istorie a vietii ei in toate detaliile ei triste. Analistul a notat rapiditatea cu care ea parea sa abordeze arii variate ale experientei ei, dar el nu a anticipat furtunile transferentiale care aveau sa urmeze curand.
A existat un vis, simbolizand procesul ce se producea, in care pacienta calatorea inapoi prin orasul unde a crescut, intrand intr-o casa mare. A trecut din camera in camera si in final a intrat intr-un mic closet in care un copilas acoperit cu murdarie, taieturi si vanatai sta ghemuit langa perete. In discutarea visului, ea si analistul au inteles imaginile ca infatisand un sens de sine retras, ca un copil profund ranit.
Impasul a aparut atunci cand analistul i-a spus Sarei despre cele sase saptamani de vacanta ce urmau sa aiba loc in vara urmatoare. Recunoscand ca aceasta atat de lunga separare trebuie sa fie dificila pentru ea, analistul i-a spus ca pot vorbi la telefon. Ea nu a aratat vreo reactie speciala fata de anunt, dar, dupa cateva zile, a povestit un vis despre un animal batran si murdar culcat pe spate in pustietate. Cand analistul a sugerat ca probabil visul a relatat planurile lui pentru vara, ea a devenit vizibil infricosata, spunand ca poate a trait un abandon inevitabil. In acest moment analistul a repetat asigurarea ca poate ramane in contact cu ea prin telefon si i-a amintit ca mai au cateva luni pentru a decide cum vor gestiona separarea. Spre surpriza lui, la intentia lui de reasigurare, Sara a reactionat prin a deveni inca si mai trista, indepartandu-se de el. Cand a intrebat-o ce a simtit, ea a spus ca nu poate sa mai stea in camera pentru nici un moment in plus si ca vrea sa se duca acasa. Analistul i-a cerut sa ramana si sa ii spuna mai mult despre ceea ce simte. Din nou a raspuns infricosata si a fost incapabila sa vorbeasca. Sedinta a continuat in esenta intr-o tacere tensionata pana ce s-a terminat timpul, moment in care Sara a sarit afara pe usa.
Pacienta a inceput acum sa intarzie la sedinte, motivand mari dificultati care au retinut-o inainte de a pleca si pana sa ajunga si, de altfel, faptul ca are putine de spus. Analistul si-a dublat eforturile de a intelege sensul acestei separari amenintatoare si a continuat sa caute moduri de ameliorare a acestui impas. Cu fiecare astfel de efort al lui de a atenua efectul plecarii sale, Sara a devenit inca si mai mult infricosata si incapabila de a-si comunica sentimentele catre el. Ea a vorbit apoi despre cosmaruri in care ajungea la aceasta cladire la sedinta, dar, cumva, cabinetul lui disparea si ea era incapabila sa il gaseasca. Situatia inrautatindu-se, analistul a inceput sa se simta din ce in ce mai inutil, din cand in cand simtind ingrijorare in locul ei. Sara a observat mahnirea crescuta a analistului si aceasta s-a adaugat dificultatilor ei; de acum ea a simtit ca a devenit o povara dureroasa pentru el.
In timpul vacantei pacienta a refuzat sa continue sa aiba vreun contact, respingand apelurile analistului. In final, ea i-a trimis o scrisoare spunandu-i ca el a tratat-o cu insensibilitate brutala; s-a simtit complet tradata de el si de aceea a terminat tratamentul.
Sara s-a intors dupa ce au trecut cateva saptamani si sedintele au continuat. Impasul, cumva, a persistat de-a lungul unei serii de episoade si a fost doar prea putin clarificat peste urmatoarele 18 luni. Aceste episoade au avut in comun criza in jurul unei separari fizice care le-a intrerupt munca. In fiecare situatie, Sara a reactionat la incercarile analistului ei de a-i intelege si atenua durerea prin retragere si tratamentul a fost mentinut in acest interval doar pe o baza de mare precautie. Incercarile de reasigurare ale analistului – cu scopul de a ameliora separarile ocazionale – au fost percepute de catre pacienta ca cereri implicite ca ea sa se simta mai bine si sa nu devina mai infricosata. Acestea au fost reluari ale scenelor infantile timpurii in care parintii asteptau de la ea sa reziste incercarilor si sa se comporte ca o fata mare de care aveau ei nevoie. Un adevar fundamental in viata Sarei a fost ca ea niciodata nu a fost lasata sa fie copil, iar cu analistul ei a experimentat aceeasi situatie dezastruoasa. Problema centrala a fost ca ea a simtit ca analistul ei nu va putea niciodata sa inteleaga si nici sa accepte tristetea paralizanta si disperarea declansate de departarea sa. Eforturile bine intentionate ale lui de a aranja contacte pentru a o ajuta nu au facut altceva decat sa dramatizeze aceasta lipsa de intelegere. Ea de asemenea a trait eforturile lui de a-i reduce suferinta ca pe o respingere a copilului traumatizat ce se simtea a fi. Experienta traumatizarii a fost dezaprobata inca de la origini, facand-o sa creada ca exprimarea nevoilor ei i-a amenintat legaturile cu oamenii mai apropiati. S-a simtit povara pentru cei din jur, inclusiv pentru analist.
De-a lungul perioadei de impas, analistul a fost constient de suferinta intensa a Sarei, dar nu a inteles pe deplin natura acestei suferinte ca fiind disperarea fara limite a copilului mic. In schimb, el a tins sa vada suferinta in termenii unei situatii concrete care intrerupe relatia lor si s-a simtit responsabil pentru durerea ei.
Schimbarile in intelegerea de sine a analistului – care au contribuit la rezolvarea impasului – au aparut in mare parte in analiza lui personala care s-a produs in paralel cu tratamentul Sarei. El era o persoana la care exista de asemenea o experienta de dezaprobare a traumei in copilarie. A crescut intr-o familie care a fost profund afectata de moartea brusca a mamei lui pe cand el avea opt ani. Ea fusese centrul emotional al vietii de familie si pierderea ei a fost cu totul zguduitoare pentru toti membrii familiei. Copil fiind, analistul a raspuns in parte prin identificarea cu mama, asumandu-si un rol de sprijin in relatie cu tatal sau indoliat si cu fratii. Propria lui dezolare profunda a fost ascunsa. Rezultatul a fost ca mare parte din stilul sau de relationare cu ceilalti a inceput sa se centreze pe teme de ingrijire si de salvare care au servit la a-l proteja de sentimente de devastare, lipsa de putere si singuratate. Inabilitatea lui de a o salva pe Sara de disperare i-a afectat o parte centrala a modului de a-si mentine propriul echilibru emotional.
Ca rezultat al muncii analitice intense, a inceput a avea experienta imediata a propriei lui traume din copilarie cu toate sentimentele care o insotesc. Integrarea treptata a acestei dezaprobari anterioare a durerii s-a produs in relatia cu analistul sau care i-a oferit elemente de sustinere, continand contextul ce i-a lipsit in familia distrusa a tineretii sale. O tema centrala in analiza sa a fost de fapt recunoasterea felului in care el a fost ranit, nu numai de pierderea mamei sale, dar in mod egal de indisponibilitatea emotionala a tatalui sau si a celorlalti membri ai familiei in urma mortii ei. Cand aceasta integrare s-a produs, perceptia lui asupra pacientei s-a schimbat. El poate acum sa recunoasca mult mai clar decat era posibil inainte ca sensul de a fi copil traumatizat a fost o trasatura distincta si de durata a experientei ei de sine. El a inteles de asemenea ca in interiorul acestei experiente era o durere profunda si singuratate, sentimente care din cand in cand erau declansate in transfer. A inteles de ce toate eforturile de a calma suferinta Sarei in timpul separarii lor au esuat; separarea era pur si simplu imposibil de gestionat pentru ea, si ea avea nevoie de un raspuns care sa arate intelegerea si aceptarea lui. Cu acceptarea si toleranta crescute asupra emotiilor extreme catastrofale ale propriei lui copilarii, el a devenit capabil de a tolera si contine sentimentele extreme corespunzatoare la pacienta lui. Cand a renuntat la incercarile de a ameliora suferinta ei si s-a concentrat in schimb pe investigarea intelegerii lui asupra a ceea ce ea a simtit, Sara a inceput incet sa se relaxeze in prezenta lui.
Schimbarea campului intersubiectiv a facut apoi posibil ca ea sa-si spuna dorintele – o legatura de sustinere in interiorul careia pacienta a putut experimenta acceptarea securizanta a durerii ei si astfel si-a descoperit posibilitatile pentru propria integritate emotionala.
Cazul Sarei si analistului ei ilustreaza cum interogatia empatic-introspectiva poate transforma un impas terapeutic intr-o sursa de noi intelegeri terapeutice pentru ambii participanti. O suprapunere a activitatii defensive inconstiente a pacientei si analistului s-a opus procesului de investigatie analitica. Unirea a fost eventual inteleasa nu ca manifestare a transferului si a contratransferului vazute in izolare, ci ca pe o proprietate a sistemului mai larg transferential-contratransferential de influenta reciproca. Analistul a fost capabil sa lucreze printre defensele lui de dezaprobare a durerii proprii care a interferat cu capacitatea de a o intelege pe a ei, deoarece el a inteles ca ea ar putea experimenta o astfel de dezvaluire ca pe replicare directa a asteptarilor parintilor ei care nu luau in considerare suferinta ei.
Astfel, desi domeniul investigatiei empatic-introspective acompaniaza intregul camp intersubiectiv creat de interactiunea dintre lumea subiectiva a pacientului si analistului, noile intelegeri aparute prin aceasta interogatie nu au condus catre autodezvaluire din partea analistului.
Alternativa noastra la mitul neutralitatii este un mod de interogatie constand intr-un sistem intersubiectiv vazut in procesul analitic. O astfel de interogatie nu contine recomandarea pentru exprimarea de sine a analistului.
Foto: JETfri, Career Advice No. 3: Psychoanalyst
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
NEWSLETTER Cafe Gradiva
peste 3 000 de abonaţi
Aflaţi pe email despre evenimentele, articolele, ideile şi interpretările cu sens.
EMAILUL DV.
Care e noutatea in aceasta abordare? Suna ca vechiul postulat "contratransferul este o piedica in analiza, analistii au nevoie de mai multa analiza pentru lichidarea contratransferului" .
Subscriu, asta-i si intrebarea mea.
Adica vreti sa spuneti ca aici contratransferul analistului a impiedicat terapia si ca ar fi fost mai bine daca si-l denega?
Mie mi se pare ca teza intersubiectismului este bine servita in acest text, chiar daca imi lipsesc poate referirile mai punctuale la cele descrise. Mi-ar fi placut cateva fragmente de sedinta, de pilda.
Astazi nu mai vorbim de lichidarea contratransferului, ci dimpotriva, de deschiderea analistului catre lumea lui interna. Suna rau lichidare si nu e deloc echivalent cu constientizarea, Horribile dictu lichidare…
De ce denegare? Nu inteleg. De acord, suna rau "lichidare", dar cred ca intelegem toti care-i esenta observatiei: cazul descris si rezolvarea lui nu sunt neaparat intersubiectiviste.
@anonim: Nu, contratransferul nu poate fi lichidat. Si s-a constatat ca el nu e o piedica (decat daca e folosit ca piedica) ci, poate si ar trebui sa fie o oportunitate pentru ca relatia sa evolueze.
@Dorin: Nu exista relatie "intersubiectivista" sau "neintersubiectivista", este o perspectiva care, desigur, caracterizeaza si relatiile terapeutice din zilele noastre precum si pe cele asa-zis traditionale pentru ca sunt aceleasi lucruri care se intampla dar pe care le putem intelege in moduri diferite.
La intelegere si abordare ma refeream si eu, nu la relatie in sine, bineinteles 🙂
Buna intrebarea legata de ce se castiga cu intersubiectivistii. Eu cred ca in tehnica clasica reactiile analistului in terapie sunt vazute mai degraba ca o problema, sau un impediment, pentru terapie. Pentru cei care citesc cazuri mai vechi de psihanaliza, Freud, Klein sau Kohut nu intra in detalii legate de reactiile lor fata de diferiti pacienti. Reactiile lor ("m-a intristat, am simtit durere, m-am simtit abandonat") nu sunt considerate importante, si importante sunt interpretarile. Ideea este ca analistul este un cercetator stiintific care trebuie sa faca o analiza obiectiva a pacientului.
Intre timp, s-a schimbat modul de a face terapie in psihanaliza. In cazul de fata, o analiza a istoriei si reactiilor terapeutului a dus la o intelegere diferita a pacientului. Odata ce analistul a simtit lucrurile diferit, s-a schimbat si terapia. Schimbarea de experienta a analistului a dus la o relatie noua in terapie. Eu cred ca asta e foarte important ca noutate pentru terapie. Pacientul si analistul se schimba in relatie impreuna, si nu interpretarea schimba pacientul. Daca sunt folosite ca tehnici principale de lucru, analiza reactiilor si auto-dezvaluirea pot sa ofere o cale importanta si eficienta de intelegere si vindecare.
Da, cred ca diferenta se face intre "lichidarea" contratransferului si folosirea lui. Si intre interpretare si relatie, cum spune Bogdan. Insa nu vad care noutatea cand orice simplu psiholog clinician stie ca trebuie sa traiasca relatia si nu sa fie "neutru", adica blocati intr-un formalism profesional. Lucrurile astea se discuta de vreo jumatate de secol incoace, mi se pare ca intersubiectivistii recicleaza mult si vor sa faca un sistem dintr-o evolutie fireasca. Poate pentru teorie inseamna ceva, pentru practica nu cred.
Mai era tema neutralitatii. Nu cred ca se poate renunta la neutralitate, ar insemna ca analistul sa-si dea tot timpul cu parerea – vai ce frumos, vai ce scarbos, cuuum,nu se poate etc. Nimeni nu-si doreste asa ceva, ar bloca insasi procesul analitic.
Dar una e sa ai o atitudine de neutralitate binevoitoare si alta e sa crezi ca chiar esti un neutru binevoitor, ar fi inuman.
Si cred ca cel mai important e sa intelegi SENSUL acestor atitudini, sa nu fie adoptate ca asa se face, atunci chiar ca devin ridicole si nocive probabil. De aici decurge si restul , din sens.
Cred ca e o mare diferenta intre analistii freudieni si ceilalti in materie de contratransfer. Fireste, astazi toti admit existenta si utilitatea lui in cura. Insa freudienii spun: cu orice psihanalist pacientul are un unic tip de transfer care trezeste in psihanalist (oricare ar fi acesta) acelasi contratransfer. Adica materialul transferential adus de pacient in cabinet este acelasi, indiferent pe analist, iar reactia contratransferentiala apartine exclusiv pacientului si nu contine urme de transfer al analistului, in mod ideal, desigur.
Intersubiectivistii nuanteaza drastic acest tip de a gandi relatia transfer-contratransfer si spun ca pacientul ca avea transferuri diferite la analisti diferiti, iar raspunsul contratransferential nu face decat sa urmeze regula relatiei subiective, irepetabile.
Voi la care varianta subscrieti?
De acord in mare cu Ioana, dar as zice ca unii freudieni gandesc asa, si nu toti. Unii psihanalisti in traditie freudiana sunt de acord cu ce spune Ioana. Altii nu. In spatiul nord american, chiar si psihanalisti care au inceput cu o critica radicala la Freud (Nancy Chodorow), nu folosesc mai deloc ideea de analiza a reactiilor analistei in cazurile lor. Asta face mare diferenta in practica. Daca te gandesti ca reactiile tale vor contura ce se intampla in terapie, atunci te gandeti la impasuri ca fiind produse de reactiile amandurora, si nu neaparat de pacient. Te gandesti la impasuri ca fiind o cale regala de interpretat, si nu ca un rezultat al patologiei pacientului.
Mi se pare un pic straniu ca nuantele astea sunt trimise la cosul lui "cu totii facem asta astazi," pentru ca nu este adevarat.
Dupa cum spune Georgiana cateodata, diferiti relationali cred ca ca notiunile de transfer si contra-transfer nu mai au sens, pentu ca totul devine transfer si contratransfer (Lew Aron). Altii vor sa pastreze notiunile, pentru ca au sens in anumite comunitati psihanalitice care cred ca relatia terapeutica este o repetitie a relatiilor Oedipiene (vezi Stolorow aici). Eu cred ca diferentele de metoda sunt importante, pentru ca metoda si tehnica modeleaza ceee ce aude si vrea analista.
De pilda, eu as zice ca atitudinea de neutralitate binevoitoare are un sens destul de condescendent. Poate sunt radical aici, dar neutralitatea binevoitoare mi se pare o atitudine in care te uiti cu simpatie la celalalt, si incerci sa lucrezi cu problemele lui 'binevoitor,' dar nu implicat. Relationalii fac o observatie fundamentala si anume ca pacientul nu se schimba daca nu se schimba relatia si terapeutul. Ideea asta de neutralitatea binevoitoare nu imi sugereaza ca terapeuta s-ar schimba in vreun fel.
Ah, am scris un comentariu si nu s-a afisat. Il mai scriu o data
Comentariul Ioanei M e mai nuantat. Contratransferul nu are cum sa fie determinat doar de pacient, una e reactia cuiva cand ii cer, de ex, atentia – poate sa mi-o dea, sa i se trezeasca sentimente materne, poate sa-l enerveze, poate sa-mi intoarca spatele, poate sa o vada ca o ocazie sa ma foloseasca, tot felul de contratransferuri. Astea tin de felul de a fi a omului nu de transferul celuilalt. In termeni psihanalitici, un trasnfer poate trezi nenumarate contratransferuri. Si alta e cand un om trezeste in mine ceva analog cu starea lui interioara, cand ma trezesc ca, fara sa vreau, inscenez un personaj din mintea lui. Nu stiu cum se numeste asta dar sunt doua lucruri diferite.
Din experienta mea de viata, ca nu sunt analist, in fiecare relatie e ceva care se repeta si ceva nou, trezit doar in relatia aia. Fiecare om trezeste altceva in mine, sunt altfel, insa am si ceva neschimbat.
Daca bagam si neutralitatea lucrurile se schimba putin. Daca cineva e neutru tinzi sa proiectezi f mult. Acum intrebarea poate fila ce fel de transfer invita neutralitatea…
Imi pare rau ca am lipsit cateva zile, dar am fost prinsa cu contratransferul la conferinta.
Kachele zicea astazi ca asteapta ca peste urmatorii 10-20 de ani sa se puna problema altfel, in sensul ca analiza creaza un spatiu mai larg decat relatia transfer-contratransfer, un spatiu care aduce mai degraba cu indragostirea. Subscriu. Si Lacan zicea asta acum multi, multi ani. "Psihanaliza e un pat de dragoste." Va sperie modul asta de a gandi lucrurile?
Pai asta e transferul, indragostire. De cele mai multe ori, na. Si Freud zicea ca nu e diferenta intre iubirea obisnuita si transfer.
Problema e, am auzit de atatea ori, ca analizandul sa se intrebe la un moment dat de ce il iubesc pe acest om pe care nu-l cunosc, nu ma vrea si imi mai cere si bani si astfel sa inceapa sa constientizeze transferul.
Ca ma sperie sau nu asta e psihanaliza, in esenta. Asta inseamna inconstient.
Daca transferul ar fi doar indragostire, atunci ar fi simplu si complicat in acelasi timp. E o extrema care poate duce oarecum in derizoriu psihanaliza. Kachele e mult mai nuantat de atat…poate il vom mai vedea si data viitoare. In mod surprinzator, acest neamt e unul din cei mai intersubiectivisti analisti pe care i-am vazut pana acum.
Bogdane, iata, chiar si nemtii, pe care i-am putea banui inflexibili si nenuantati au relationaliii lor. M-a facut fericita omul asta, va marturisesc.
N-am spus ca e doar indragostire. Dar sa nu fim ipocriti, psihanaliza nu e chestia asta obiectiva despre care se vorbeste in carti ci pasiune. Iubire, ura, sex, viata-moarte. Mai mult sau mai putin tinute in frau, imblanzite, simbolizate si analizate.
Fantasmele legate de ce se intampla in analiza sunt de cele mai multe ori sexuale. Adica indiferent ce s-ar intampla acolo inconstientul vede sex.
Parerea mea e ca motorul analizei e intradevar sex-iubire, ca peste tot. Ce face lumea sa se invarta, iubirea si foamea.
De aceea e foarte importanta selectia celor care pot urma o analiza fiindca unora le poate da viata atat de tare peste cap incat sa nu-si mai revina niciodata.
Mai spune-ne ce a zis Kachele.
Kachele a tinut sa accentueze ideea ca spatiul analitic nu e doar unul transfero-contratransferential, ci lasa mult mai mult loc unei relatii noi, care se bazeaza pe un soi de indragostire a celor doi.
Nu crezi ca selectia celor care urmeaza o analiza e gata facuta (aproape) atunci cand pacientul se decide sa urmeze o astfel de cale, in loc sa faca, de pilda o terapie comportamentala? Poate ca tocmai cei care ar putea parea mai nepregatiti pentru un astfel de parcurs sa fie mai apti decat altii care par foarte intelectuali, de pilda. Si pana la urma, analiza nu e o puscarie, poti sa pleci cand vrei din ea.
Nu cred ca selectia e facuta fiindca nimeni nu stie ce inseamna o analiza pana nu intra in ea! Isi imagineaza alte lucruri decat se intampla de fapt. Asta e paradoxul, te duci sa cauti ceva, cu iluziile si proiectiile tale si gasesti altceva.
Nu poti sa pleci din analiza decat formal atat timp cat esti prins in transfer si alte trairi care ies la iveala in cadrul analizei. Asa cum dintr-o relatie de iubire poti pleca oricand, dar ea o sa te urmareasca in continuare daca nu s-a incheiat.
Eu pledez pentru cunoastere inainte de a incepe. Cum poti sa vrei ceva daca nu stii, macar partial, ce?
La intrebarea asta nu-mi vine sa raspund decat cu un cliseu – inconstientul te ia mereu prin surprindere…fiindca este not you. Sigur ca stii ca poti fi surprins asta nu face surprinderea, trairea mai putin socanta.
Ok, stii ca pleci intr-o aventura. La ce-ti foloseste, odata plecat?
Orice aventura implica supriza, imprevizibilul. Toti avem o teama de necunoscut, unii dintre noi mai mare, unii mai mica. Poate de aceea alegem analiza, ca sa putem manageria mai eficient aceasta teama,sau ca sa traim mai intens, sau ca sa invatam sa ne lasam surprinsi fara a fi socati.
In mod sigur, fiecare intra in analiza cu propriile asteptari. Ce gaseste acolo, asta e altceva, probabil. Si dezamagirea e ceva care poate fi continut…
Uneori neutralitatea binevoitoare e chiar binevoitoare, nu ascunde condescendenta si rezerva. Depinde ce pui in ea. Si in cazul acesteia, si al teoriilor relationale, Bogdan, e o chestiune de sinceritate. Inclin sa vad lucrurile prin natura dialectica si imprevizibila a unei analize, drept care voi spune ca mie mi-a placut si am gasit ca e foarte implicata observatia lui Franco de Masi dupa care neutralitatea inseamna respect, in sensul respectului fata de un fiu, precum si o garda inaintea propriilor proiectii; si ca o teorie a gratificarilor entuziaste, precum in exemplul cu numarul de telefon din expunerea lui Vasile Dem. Zamfirescu, se poate dovedi la fel de rigida si de inadecvata ca si o regula a abstinentei aplicata pur si dur.
Puterea neutralitatii demasca insasi ideea de neutralitate a psihanalistului. Psihanalistul isi aroga putere in fata "pacientului", putere investita prin intermediul ansamblului de factori institutionali ce-i confera acestuia o aura de autoritate.