Avand in vedere ca saptamana viitoare este Conferinta Societatii Romane de Psihanaliza cu tema Contratransferul in psihanaliza contemporana, am ales pentru aceasta miercuri sa rezum si sa comentez un articol care prezinta acest concept din perspectiva psihanalizei relationale.
Articolul „Deconstructing the Myth of the Neutral Analyst: an Alternative Form Intersubjective Systems Theory” („Deconstruind mitul analistului neutru: o forma alternativa provenita din teoria intersubiectiva a sistemelor”) e scris de Robert Stolorow si George Atwood si publicat in The Psychoanalytic Quarterly in 1997. Autorii sunt psihanalisti formatori si supervizori la Institutul de Psihanaliza Contemporana din Los Angeles si membri fondatori ai Institutului pentru Studiul Psihanalitic al Subiectivitatii din New York.
Patru conceptii traditionale asupra neutralitatii au starnit criticile psihanalistilor mai revolutionari:
- neutralitatea ca abstinenta a psihanalistului (psihanalistul sa nu-si autodezvaluie reactiile) – teoria lui Freud
- neutralitatea ca anonimitate (sa nu transmita pacientului nimic despre el personal) – tot teoria lui Freud
- neutralitatea ca echidistanta (sa nu accepte sau sa respinga nimic in mod deosebit din ceea ce-i ofera pacientul) – teoria Annei Freud
- neutralitatea ca empatie (sa inteleaga ce simte pacientul fara contaminarea cu ceea ce simte el) – teoria lui Heinz Kohut
In opinia psihanalistilor intersubiectivisti, relatia din cabinet este un sistem intersubiectiv de influenta mutuala reciproca, iar de aici rezulta ca neutralitatea este o iluzie in toate cele patru acceptiuni enumerate mai sus si descrise in continuare.
Prin urmare, interpretarile sunt intotdeauna sugestii, transferul este intotdeauna contaminat si analistul nu este niciodata obiectiv.
Interpretarile sunt considerate intotdeauna sugestii. De ce spun ei asta? Interpretarile sunt enunturi formulate de psihanalist cu privire la viziunea sa asupra pacientului. Ele nu reflecta perfect realitatea acestuia din urma. Cata vreme pacientul primeste un material prelucrat – interpretarea – el va prelua inevitabil ingredientele adaugate de psihanalist, contributia psihanalistului. Aceasta contributie face diferenta intre materialul oferit de pacient si modificarea acestuia de catre psihanalist. Ei nu spun asta ca sa se deduca de aici ca aceasta contributie inevitabila a psihanalistului este un „rau inevitabil”, pentru ca fara aceasta contributie realitatea pacientului nu se schimba.
Transferul este intotdeauna contaminat.
La intersubiectivisti si relationali psihanalistul nu mai este un ecran alb, asa cum era pentru Freud, deoarece el isi aduce contributia la relatie nu mai putin decat o face pacientul. Astfel, transferul pacientului (adica toate continuturile provenite din istoria pacientului) nu mai este privit ca fiind provenit exclusiv din aceasta istorie, ci si din relatia actuala din cabinet. Transferul este deci contaminat de prezentul relatiei cu psihanalistul.
Analistul nu este niciodata obiectiv.
O alternativa la neutralitate se afla in atitudinea investigatoare. Ei vorbesc despre interogatia empatic-introspectiva. Spun ca:
acest fel de interogatie este categoric distins de recomandarea pentru exprimarea de sine a psihanalistului si distinctia este ilustrata cu o vinieta clinica (This mode of inquiry is sharply distinguished from the prescribing of self-expressive on the part of analysts and the distinction is illustrated with a clinical vignette.)
Pe unde veti intalni self-disclosure, noi traducem cu autodezvaluire. In partea a doua a rezumatului meu vom aborda si vinieta.
Din cand in cand, de-a lungul scrierilor noastre despre situatia psihanalitica vazuta ca sistem intersubiectiv, am avut numeroase critici fata de ideea neutralitatii analitice. In acest articol, am adunat la un loc aceste critici si le-am extins subliniind mai ales aspectele iluzorii si defensive ale doctrinei neutralitatii, asa cum ele imbina bazele mitologice. Apoi propunem si ilustram clinic o atitudine analitica alternativa derivata din teoria intersubiectiva a sistemelor. Incepem cu o critica a patru conceptii asupra neutralitatii ce au fost remarcate in literatura psihanalitica.
Noi consideram ca mitul analistului neutru, cu radacini vechi de o suta de ani de istorie psihanalitica, continua sa opereze ca un principiu organizator asimilat profund, dand forma accentuata perceptiilor analistului asupra intalnirii analitice si obscurizand natura intersubiectiva a procesului analitic. Noi sustinem ca acest mit detine o influenta semnificativa in ciuda faptului ca deja au aparut critici si alternative la conceptul de neutralitate in literatura psihanlitica.
Iata lista de critici anterioare enumerate de ei:
- Singer, E., “The Fiction of Analytic Anonymity”, in The Human Dimension in Psychanalytic Practice, Ed. K. A. Frank. New York: Grune&Stratton, 1977
- Mitchell, Stephan, Relational Concepts in Psychoanalysis: An Integration, Cambridge MA/London: Harvard University Press, 1988
- Hoffman, I. Z., “Discussion: toward a Social-Constructivist View of the Psychoanalytic Situation”, in Psychoanalytic Dialogues, 1991
- Ehrenberg, Darlene B., The intimate Edge: Extending the Reach of Psychoanalytic Interaction, New York/London: Norton, 1992
- Raphling, D. B., “Interpretation and Expectation: the Anxiety of Influence”, in Journal of American Psychoanalytical Association, 1995
- Renik, Owen, „The Perils of Neutrality”, in Psychoanalytic Quarterly, 1996
Aceste perspective au influentat deja practica analitica si, spun ei,
doar cel mai rigid dintre analisti ar putea pretinde sa actioneze in maniera pe care am descris-o.
In nenumaratele discutii cu colegii, studentii si supervizorii, am aflat ca analistii si terapeutii sunt mai ales inclinati sa pretinda neutralitatea atunci cand caracteristicile transferului pacientilor lor ameninta trasaturile esentiale ale sensului lor de sine [essential features of their sense of self]. In plus, am aflat ca, chiar si analistii si terapeutii orientati relational, adesea sustin neutralitatea ca pe un ideal de neatins, deviatii din care evoca rusinea sau lipsa reactiva de rusine. Acesta este motivul pentru care noi simtim ca o critica demolatoare a acestui ideal este necesara. Analistul neutru poate sa fie in practica un om de paie [a straw man], dar noi credem ca idealul continua sa exercite o influenta puternica.
Neutralitatea ca abstinenta
Adesea, neutralitatea este echivalata cu citatul lui Freud din 1915 (Observatii aupra iubirii de transfer) cum ca tratamentul trebuie condus in abstinenta, interpretat tipic ca insemnand ca analistul nu trebuie sa ofere pacientului nici o satisfactie instinctuala. Aceasta interdictie tehnica deriva din presupunerea teoretica ca constelatiile primare cu care psihanaliza e preocupata sunt produse de derivatele instinctuale reprimate. Gratificarile, in acord cu aceasta teza, interfereaza cu scopul aducerii dorintelor instinctuale reprimate in constienta, de urmarire a originilor lor genetice si in ultima instanta obtinand renuntarea si sublimarea.
Ce vor sa spuna ei aici? Pacientul trezeste in analist reactiile de care acesta are nevoie (il face pe analist sa sufere, sa se bucure, sa se infricoseze, sa se mandreasca etc.). Freud sustinea ca, daca analistul nu se abtine de la a-si arata in mod manifest aceste reactii, nu face altceva decat sa ii ofere pacientului satisfactii pulsionale, adica pacientului sa ii reuseasca trezirea acestor reactii in analist (ca si cum aceasta reusita a pacientului nu ar rezida decat in lipsa de abstinenta a analistului). Ce e rau in a-i reusi pacientului aceste lucruri ? Freud raspunde ca aceste gratificari ale cererilor pulsionale ale pacientului anuleaza (prin satisfacere) aceste cereri, adica impiedica mentinerea si exprimarea acestor cereri. Este o viziune oarecum mecanicista sa pastrezi cererea si sa „lucrezi” pe ea prin constientizare, sublimare sau mai stiu eu ce, iar intersubiectivistii nu o mai pastreaza deloc. Dar aceasta este chiar o discutie ampla… Este de mentionat de exemplu faptul ca intersubiectivistii considera ca cererea este intotdeauna reciproca, dar mai astept si intrebarile si comentariile voastre…
Dar in ce sens poate aceasta stare de abstinenta descrisa de Freud sa fie numita neutra? Autorii articolului spun ca analistul care practica are un sistem de credinte sustinute profund, un sistem moral la care analistul adera si ii conduce munca analitica, un sistem care include credintele sale de baza despre natura umana, motivatie, maturitate, boala si sanatate psihica. Abstinent sau nu la nivel declarativ, analistul este ghidat totusi de aceste credinte personale.
Ii citez in continuare pentru ca spun clar si frumos:
Mai departe, cand ne asumam o pozitie din perspectiva pacientului, este vizibil ca abstinenta – frustrarea intentionata a dorintelor si nevoilor pacientului – niciodata nu o sa fie traita de catre pacient ca o stare de neutralitate. Abstinenta exagerata din partea analistului alimenteaza decisiv dialogul terapeutic provocand ostilitate si conflicte puternice care sunt mai mult o imagine falsa a starii analistului decat o manifestare naturala a psihopatologiei primare a pacientului.
Adica analistul abstinent nu creeaza in felul acesta o imagine obiectiva a felului in care apar de obicei manifestarile de frustrare ale pacientului (care se va simti realmente frustrat), ci creeaza doar o imagine falsa a sa, o imagine neautentica a participarii sale reale la relatia cu pacientul.
Spun in continuare ca asa-numitele nevroze de transfer regresive, gandite de multi ca fiind insusi procesul analitic (adica toate manifestarile pacientului aflat in regresie), pot fi de fapt reactii iatrogene la aplicarea fara nici o diferentiere a principiului abstinentei. Astfel, o atitudine de abstinenta nu numai ca poate esua in facilitarea procesului analitic, dar chiar il poate ataca. Aici nu explica mai mult si nici nu dau exemple, dar ne putem gandi noi. O situatie de acest gen cred ca ar fi atunci cand analistul se abtine la a-si exprima faptul ca se simte atacat de catre pacient. Atunci pacientul ar putea sa creada ca analistul nu este atacabil pentru ca nu ii pasa de el, de pacient, ca este indiferent fata de el cand de fapt, analistul doar s-ar apara prin aceasta abstinenta.
Neutralitatea ca anonimitate
Strans legata de regula abstinentei si, de asemenea, considerata de multi a fi o componenta esentiala a neutralitatii analitice, este recomandarea lui Freud in
acord cu teoria lui cu privire la topica cum ca analistul trebuie sa fie opac fata de pacientii sai si, ca o oglinda, trebuie sa le arate nimic altceva decat ceea ce i se arata lui.
Intersubiectivistii considera ca presupunerea ca analistul poate ramane anonim neaga existenta naturii interactive a procesului analitic. Daca relatia este de influenta reciproca, inseamna ca nici unul dintre participanti nu poate ramane anonim.
Tot ce fac sau spun analistii, mai ales interpretarile pe care le ofera – sunt produse ale organizarii lor psihice, dezvaluind aspecte centrale ale personalitatii lor, pacientilor. Aceste impresii, in schimb, sunt decisive in codeterminarea desfasurarii transferului. Ca si regula abstinentei, credinta nedirijata a analistilor ca isi pot tine propria personalitate in afara dialogului analitic produce imagini false [artifacts] transferentiale care pot fi contraterapeutice.
Ce inseamna imagini false transferentiale? …Ca e posibil ca anumite aspecte ale transferului ce sunt determinate de relatia analitica sa fie puse de catre psihanalist doar pe seama istoriei personale a pacientului, situandu-se astfel impreuna cu acesta pe o pista falsa.
Neutralitatea ca echidistanta
O alta conceptie asupra neutraliatii este aceea a Annei Freud cum ca analistul trebuie sa stea intr-o pozitie echidistanta intre sine, eu şi supraeu, o stare pe care ea a echivalat-o cu una de obiectivitate clara si o absenta a partinirii. Autorii nostri comenteaza:
Lasand la o parte dificultatile considerabile implicate in incercarea de a masura distanta dintre propria persoana si instantele psihice ipotetice, dorim sa subliniem ca acest concept de neutralitate ca principiu al abstinentei isi are radacini intr-un sistem de credinte teoretice mult valorizate – modelul tripartit al mintii – si, prin urmare, nu este impartial sau neutru deloc. Interpretarile oferite din acest punct metaforic de echidistanta incurajeaza pacientul sa adopte credintele analistului cu privire la structura mintii si, prin extensie, ele sunt sugestii.
Neutralitatea ca empatie
Mitul analistului neutru a persistat in psihologia psihanalitica a self-ului. Kohut a reactionat impotriva egalizarii neutralitatii cu abstinenta lipsei de raspuns si este citat de catre autori in continuare. El a definit neutraliatea analitica astfel:
Mitul analistului neutru a persistat in psihologia psihanalitica a self-ului. Kohut a reactionat impotriva egalizarii neutralitatii cu abstinenta lipsei de raspuns si este citat de catre autori in continuare. El a definit neutraliatea analitica astfel:
responsivitate asteptata in general din partea persoanelor care si-au dedicat viata ajutandu-i pe altii cu scopul de a obtine insight-uri prin intermediul imersiunii empatice in viata interioara a acestora. (The Restoration of the Self, New York: Int. Univ Press, 1977).
Intersubiectivistii comenteaza:
Cand gasim o astfel de fericita caracterizare a unui aspect al atitudinii analitice, nu putem fi de acord ca ea descrie o stare neutra.
Kohut sustine ca empatia psihanalistului in mod sigur nu este traita de catre pacient ca fiind una neutra, ci este resimtita ca atunci cand dorintele profunde ii sunt intelese. Cumva, Kohut a sustinut ca empatia este in esenta neutra si obiectiva, zic ei mai departe. Este citat si E. S. Wolf („Aspects of Neutrality”, in Psychoanal. Inquiry, 1983) care a sugerat ca definitia lui Kohut pentru empatie implica o atitudine de obiectivitate privitoare la subiectivitatea pacientului.
Eu inteleg de aici ca empatia este „emisa” de psihanalist cu neutralitate, dar este „receptata” de pacient in mod subiectiv iar, aceasta idee este criticata de catre autori. Ei spun ca obiectivitatea analistului este echivalenta cu
a cere analistului sa inlature propria lui organizare psihica din sistemul analitic.
Din punctul nostru de vedere, aceasta este un fapt imposibil mai ales cand cele
mai puternice expresii ale subiectivitatii pacientului sunt directionate catre analist.
Recomandarea tehnica ce decurge din aceste idei ale intersubiectivistilor este ca analistii trebuie sa tinda, in eforturile lor de autoreflectie, catre
constientizarea propriilor lor principii organizatoare – inclusiv cele consacrate in teoriile lor – si asupra felului cum aceste principii dau forma inconstient intelegerilor si interpretarilor lor analitice.
Cele patru variante ale mitului analistului neutru sunt strans interconectate cu alte mituri care au influentat atitudinea analitica traditionala.
Mitul interpretarii fara sugestie
Urmand distinctia lui Freud intre aurul pur al analizei si cuprul sugestiei directe, traditional se pretinde ca ceea ce deosebeste psihanaliza de alte forme de psihoterapie este increderea in interpretare, in special interpretare de transfer, ca opusa sugestiei. Dihotomia intre interpretare si sugestie este strans legata de o varietate de notiuni de neutralitate discutate mai sus, pentru ca analistul neutru chiar dintr-o pozitie de abstinenta, anonimitate, echidistanta sau empatie, este presupus ca fiind capabil sa ofere interpretare pura fara sugestie.
Merton Gill spune:
de cate ori intervine analistul, el este resimtit ca sugerand o directie de urmat pentru pacient.
Noi sugeram ca acest adevar evident afecteaza distinctia transanta dintre
interpretarea de transfer si sugestie. Ideea comuna detinuta ca interpretarea doar aduce simplu in constienta ceea ce se afla ascuns in interiorul pacientului este o reminiscenta a teoriei topografice a lui Freud si modelului arheologic pentru procesul analitic. Acest model esueaza in a lua in considerare contributia organizarii psihologice a analistului in cadrul interpretarilor. Toate interpretarile de transfer – chiar conceptul de transfer insusi – isi are radacini intr-un cadru teoretic care ghideaza ordonarea de catre analist a datelor clinice. Invariabil, apartenenta analistului la cadrul sau de ghidare isi are radacini in credintele si valorile personale pe care le simte profund. Astfel, de fiecare data cand analistul ofera o interpretare care merge dincolo de ceea ce pacientul constientizeaza, el il invita pe pacient sa vada lucruri dintr-o perspectiva teoretica cu radacini proprii a analistului. In aceasta extindere, interpretarile sunt sugestii si este important pentru analiza sa investigheze daca pacientul crede ca trebuie sa adopte punctul de vedere al analistului in scopul de a mentine legatura terapeutica.
Mitul transferului necontaminat
Psihanaliza traditionala spune ca interventiile care nu sunt interpretari de transfer sau de rezistenta sunt gratificari, sugestii, interventii suportive care contamineaza transferul facandu-l de neanalizat. Intersubiectivistii spun ca aceasta presupunere are la baza ipoteza ca exista transfer necontaminat de subiectivitatea psihanalistului daca analistul reuseste sa ramana neutru.
Tot psihanaliza traditionala considera transferul ca fiind deplasarea emotiilor de la un obiect intern inconstient (adica asimilat candva in copilarie) la unul extern actual. Dar iata ce zic autorii nostri:
Psihanaliza traditionala spune ca interventiile care nu sunt interpretari de transfer sau de rezistenta sunt gratificari, sugestii, interventii suportive care contamineaza transferul facandu-l de neanalizat. Intersubiectivistii spun ca aceasta presupunere are la baza ipoteza ca exista transfer necontaminat de subiectivitatea psihanalistului daca analistul reuseste sa ramana neutru.
Tot psihanaliza traditionala considera transferul ca fiind deplasarea emotiilor de la un obiect intern inconstient (adica asimilat candva in copilarie) la unul extern actual. Dar iata ce zic autorii nostri:
Unii dintre noi au criticat acest concept al transferului ca deplasare. Conceptul de transfer ca deplasare a mentinut viziunea ca resimtirea de catre pacient a relatiei analitice este doar un produs al trecutului si psihopatologiei pacientului si nu este codeterminat de activitatea (sau nonactivitatea) analistului. Punctul acesta de vedere este in acord cu metafora arheologica a lui Freud. Neglijand contributia analistului la transfer, el contine puncte de eroare certe. Presupunem un arheolog necunoscator care scapa un ceas de mana in timp ce sapa. Daca presupunem ca ceea ce gasim prin sapare trebuie sa fi fost acolo dinainte, pot fi obtinute cateva concluzii nejustificate. (Stolorow, Roberd D. & Atwood, George E. & Lachmann, FM, „Transference: the future of an illusion”, in Annual Psychoanal, 1984/1985)
Suntem totalmente de acord cu afirmatia lui Merton M. Gill („Psychoanalysis and Psychotherapy”, in Int. J. Psychoanal, 1984) ca ideea ca transferul se poate desfasura fara contaminare este o iluzie. Atunci cand transferul este conceput nu ca deplasare (sau regresie sau proiectie sau distorsionare), ci ca expresie a activitatii organizate inconstient, devine vizibil ca transferul este co-determinat de contributiile analistului si de structurile sensului in care ele sunt asimilate de pacient.
Contributia transferului pacientului la producerea contratransferului analistului si-a gasit locul sau in teoria despre clinica psihanalitica. Noi sugeram ca contratransferul (pe larg conceptualizat ca manifestare a activitatii organizate a analistului) are un impact decisiv in formarea transferului. Transferul si contratransferul impreuna formeaza un sistem intersubiectiv de influenta mutuala reciproca. Analistii neutri, interpretarile pure, transferul necontaminat – niciuna dintre aceste entitati mitologice nu exista intr-un astfel de sistem.
Mitul obiectivitatii
In aceasta conceptie, analistul poate face observatii obiective despre mecanismele mentale ale pacientului, in special despre transferul pacientului.
In aceasta conceptie, analistul poate face observatii obiective despre mecanismele mentale ale pacientului, in special despre transferul pacientului.
Ca alternativa, revenind la o doctrina a perceptiei imaculate, unii analisti sustin a avea un contact empatic direct cu realitatea psihica a pacientului, asa ca patrund in lumea subiectiva a pacientului prin introspectie delegata / mandatata (vicarious introspection).
Autorii spun ca mitul obiectivitatii neaga natura co-creata a adevarului psihanalitic. De fapt, perceptiile analistului nu sunt mai adevarate decat ale pacientului. Analistul nu poate cunoaste in mod direct realitatea psihica a pacientului, el o poate doar aproxima din punctul propriu de vedere. Implicatia aici nu este ca analistii ar trebui sa se abtina de la folosirea ideilor teoretice care ii ghideaza pentru a pune in ordine datele clinice, ci ca analistii trebuie sa recunoasca impactul ghidarii cadrului lor in amandoua delimitand constientizarea lor cu privire la subiectivitatea pacientilor si co-determinarea cursului procesului analitic.
Un exemplu suparator de mit al obiectivitatii este pronuntarea analistului despre pacient analizabil sau neanalizabil pe baza unei evaluari obiective a structurii si psihopatologiei pacientului.
Analizabilitatea, noi sustinem nu este o proprietate a analizandului singur, ci a sistemului pacient-analist. Ceea ce trebuie sustinut in functionarea sistemului, punctele tari sau punctele slabe ale legaturii dintre pacient in mod particular si analist in mod particular.
Mitul mintii izolate
O cunoastere obiectiva porneste de la premisa ca mintea analistului poate functiona ca instrument de lucru in izolare, radical separata de o realitate externa.
O cunoastere obiectiva porneste de la premisa ca mintea analistului poate functiona ca instrument de lucru in izolare, radical separata de o realitate externa.
Imaginea mintii privind afara la lumea exterioara este intr-adevar o imagine eroica sau un mit eroic in care se portretizeaza esenta intima a persoanei existand intr-o stare ce e deconectata de tot ceea ce sustine viata. Acest mit, extins in cultura societatilor industriale din Vest, e denumit de noi mitul mintii izolate. El apare in multe infatisari si variante. O varianta poate discerne prezenta sa in povestile despre persoane invincibile care depasesc o mare adversitate prin acte eroice solitare, in lucrari filosofice construite in jurul conceptiei cu privire la un subiect izolat, monadic si in doctrinele psihologice si psihanalitice focusate exclusiv pe procese care se intampla in interiorul persoanei individuale – incluzand, de exemplu, viziunea lui Freud asupra mintii ca o masina impersonala producand energii conduse endogen, eul autonom autoreglat al psihologiei eului si eul curat al lui Kohut cu designul sau interior preprogramat.
Ei mai spun ca imaginea mintii izolate este o forma a unei aparari prin grandoare, iar aceasta aparare protejeaza de vulnerabilitate. Vulnerabilitatea este data de faptul ca toata experienta este incorporata in sisteme relationale constitutive.
Indicatia clinica pe care ne-o ofera intersubiectivistii suna cam asa:
analistii trebuie sa se pregateasca sa suporte sentimentele profunde de vulnerabilitate si incertitudine anxioasa care inevitabil acompaniaza imersiunea in procesul analitic profund.
Partea a doua a articolului: miercurea viitoare!
Foto: Joseph Szymanski on Mason St., San Francisco, California. June of 2009. Leica M2, 35mm Lens, Ilford HP-5 film
Georgiana Branisteanu
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte importanta prezentarea ta, Georgiana. Invat mult din ea, si imi place critica nu numai la psihanaliza clasica, dar si la variante mai recente cum ar fi Kohut. Singura mea ingrijorare la momentul asta este ca ei numesc procesul de transfer, din perspectiva lor relationala, transfer contaminat. Metafora asta nu mi se pare ok, pentru ca presupune ca ar exista un transfer mai bun, mai curat, mai ne-contaminat. Cred ca in sensul a ceea ce spun ei, ca exista transfer si contra-transfer, procesul de schimb afectiv este bine ca este un proces de schimb si ca numai din schimbul asta se poate produce o schimbare reala.
Adica, ce vreau sa zic este ca poate ideea asta de transfer contaminat trebuie regandita, si ca poate ne putem uita la transfer ca fiind bine si valid, si ca este intotdeauna cu duble sens. Asta modifica mult si ideea de contra-transfer, pentru ca ea devine nu numai o reactie a analistei, dar este si un proces de prin care analista poate transfera din propria ei minte asteptari si imagini asupra pacientului. Asta nu e rau, nu, pentru ca e inevitabil. Problema este ca trebuie aduse la suprafata si analizate procesele care stau la baza schimbului terapeutic. De asta e nevoie de o abordare psihodinamica, pentru ca intr-una CBT sau tranzactionala, problemele astea nu sunt formultate mai deloc (din ce stiu eu.) Avantajul cu psihodinamica este ca ofera spatiu de explorare pentru ambii parteneri, si nu trebuie sa modifice ceva doar dupa asteptarile initiale ale terapeutului. Asta nu inseamna ca CBT este mai rau sau mai bun, dar inseamna ca se focalizeaza pe tehnici diferite de interventie.
Sunt foarte curios sa aud mai multe despre conferinta despre contra-transfer!
Neutralitatea psihanalistului ne este un mit ci o realitate a procesului analitic care e necesar sà fie nuantatà, adaptatà procesului, în continuà transformare si într-o permanentà stabilitate, càci ea oferà soclul proiectiilor transferentiale. Sunt de pàrere cà primirea acestor proiectii obligà analistul sà pàràseascà pozitia neutrà si sà adopte o pozitie subiectivà (intersubiectivà) si umanà care este singura capabilà sà inducà o transformare în interiorul procesului analitic. Aceastà pozitie trebuie asumatà cu atât mai mult cu cât sursa cea mai importantà pentru acest laborios travaliu, împreunà cu transferul, este contratransferul, singurul în màsurà sà capteze ceva din inconstientul pacientului care rezoneazà în preconstientul analistului capabil sà numeascà, sà facà sà devinà constient un material care scapà cuvintelor. Notati cà descoperirea neuronilor oglindà (mirror neurons) permite consolidarea notiunii de contratransfer prin prisma faptului cà o parte din activàrile neuronale ale interlocutorului (pacientul si inconstientul sàu) sunt activate în systemul neuronal al analistului – mi se parea cà aceasta este una din sursele cele mai importante de acces la inconstient si evident cà nu se poate vorbi aici de neutralitate, nici de subiectivitate, ci de intersubiectivitate. Este foarte important ca reflectiile noastre sà nu fie doar speculative si sà fie înràdàcinate în anumite cunostinte biologice, ceea ce ar corespunde în totalitate proiectului freudian care era de esentà stiintificà. Acest proiect a fost abandonat, din nefericire, dupà moartea lui Freud, pentru a face loc doar reflectiilor metapsihologice si hypersubiective. Ceea ce a dus la declinul psihanalizei pe plan modial.
Liviu Poenaru, Geneva.
M-am bucurat sa citesc sinteza ta, Georgiana. Ce procent de relativitate ascunde fiecare relatie e un lucru la care putem medita serios. Alegerea analistului e deja un certificat de existenta a unei dorinte inconstiente (de suport, de schimbare). Aleg un analist anume, nu unul oarecare pentru a-l influenta si a-l lasa sa ma influenteze, nu-i asa? A propos, poate "transfer relativ" aduce mai bine cu ideea articolului. Pana la urma e de bun-simt ideea ca fiecare cuplu terapeutic isi are propria devenire.
Ma intereseaza paragraful asta
"Tot psihanaliza traditionala considera transferul ca fiind deplasarea emotiilor de la un obiect intern inconstient (adica asimilat candva in copilarie) la unul extern actual."
Ce spune psihanaliza intersubiectiva/relationala/moderna, ca analizandul nu repeta nimic, sau spune doar ca nu e totul repetitie, mai tine si de relatia din prezent?
Si inca ceva, ce pune psihanaliza intersubiectiva in locul neutralitatii analistului? Care e noua atitudine? Divanul se mai foloseste?
Daca poate cineva sa-mi raspunda, multumesc.
Pt. Blu: eu cred ca transferul este foarte important pentru intersubiectivisti si relationali, si asta inseamna ca ideea de repetitie este importanta.
Dar cred eu, depinde cum intelegi repetitia. Poti sa o intelegi ca fiind o repetare exacta a legaturilor relationale din copilarie, sau dimpotriva poti sa pleci de la relatia pe care o au cei doi in terapie. In relatia din terapie, in aici si acum, exista repetitii, enactment-uri si alte forme de schimb, dar ele nu trebie sa fie o copie fidela a unor legaturi mai vechi. In analiza, exista intotdeauna o balanta intre terapeut ca obiect nou si terapeut ca obiect vechi. Daca terapeutul nu e obiect vechi, nu se realizeaza transferul. Daca nu e obiect nou, nu se poate produce schimbarea. Eu cred ca intersubiectivistii si relationalii se uita la prezent in principal, si apoi fac inferente despre trecut. Si vor sa exploateze balanta intre repetitia veche si formele noi de relationare. Repetitia este importanta, dar are un sens nou fata de ideea clasica de repetitie fidela.
Eu stiu relationali care folosesc divanul. Avantajul divanului este ca poti sa faci asocieri libere mult mai usor. Dezavantajul este ca nu ai contact imediat cu o fata, si multi cred ca asta este o problema in conditiile in care "fata" ajuta la stabilirea transferului si contactului. Cum nu am facut divan, imi e greu sa ma pronunt despre eficacitatea lui.
Pai, relationalli teoretizeaza mult ideea de auto-dezvaluire si de contra-transfer, care devin instrumente importante de vindecare. Ele nu sunt automate, dar o analiza buna a lor deplaseaza interesul analitic de la mintea pacientului la relatia intre cei doi. Analistul nu mai este doar o reflectie in oglinda, cat trebuie sa isi foloseasca personalitatea si reactiile intr-un mod foarte activ. Activ nu inseamna neaparat verbal, pentru ca folosirea reactiilor poate fi facuta fara exprimarea lor. Dar daca veti cauta discutia de pe Gradiva legata de Owen Renik, acolo gasiti mai multe puncte de vedere legate de ce fac relationalii.
@Bogdan: Multumesc, Bogdan, pentru aprecieri! Ei nu mai folosesc deloc termenul de "transfer" si spun ca ceea ce am numit noi pana acum "transfer" (ceea ce pune pacientul in relatie) trebuie de fapt gandit/considerat ca fiind contaminat atat de trecutul pacientului cat si de prezentul relatiei din cabinet.
Si eu abia astept conferinta despre contratransfer si am sa incerc sa va relatez cat pot de mult. Vinerea viitoare de la 22.00 la 24.00 vor vorbi la Radio Romania Cultural emisiunea "Chef de vorbe" trei colegi ai mei, despre atelierul pe care il vom avea in cadrul acestui eveniment.
@Ioana: Si eu cred ca inca din momentul alegerii psihanalistului se pun bazele unei relatii particulare, unice si imi amintesc acum pe cineva care spunea ca nu e adevarat ca psihanalistul sau este si psihanalistul lui Xulescu (un alt pacient al analistului sau) in sensul ca nu poate sa fie identica relatia. Sau ma mai gandesc la parintele care are mai multi copii; nu este "acelasi" parinte la nivel implicit procedural.
@Blu: Pacientul repeta in relatia cu analistul un tip de relatie din trecut. Dar, intr-un fel va repeta cu analistul X si in alt fel cu analistul Y. Aceste diferente reale sunt luate in calcul acum in psihanaliza si nu isi gasesc locul in ideea veche de "transfer" produs exclusiv de catre trecutul pacientului. Psihanaliza relationala particularizeaza mult mai mult relatia pentru ca ia in calcul contributia subiectiva, particulara, umana, unica a psihanalistului. Ganditi-va ca e vorba de gradul de generalitate la care punem problema. Exista trasaturi ale felului de a fi al unei persoane pe care aceasta le duce in toate relatiile, este adevarat dar, exista si aspecte, apartinand aceleiasi persoane, pe care aceasta le duce in relatia cu X fata de relatia cu Y.
Psihanaliza relationala vorbeste despre simetrie in relatia pacient – psihanalist in sensul ca fiecare dintre cei doi are un "transfer" propriu si o contributie egala la relatie. Nici pana acum analizele care mergeau bine nu presupuneau "neutralitate" din partea analistului. Nu cred ca poate exista neutralitate in vreo relatie interumana. Cata vreme ai o reactie fata de orice lucru cu care intri in contact – pentru ca esti o fiinta, adica esti viu si ai responsivitate – nu se poate vorbi de neutralitate. Nu cred ca putem fi indiferenti sau neutri fata de nici un lucru cu care intram in contact. Cand ne exprimam in mod curent indiferenta fata de ceva, vrem sa spunem cu asta mult mai multe lucruri. Implicit spunem, de exemplu, ca acel ceva "nu ne dauneaza din cutare punct de vedere". Sau spunem "imi este indiferent" in sensul ca "nu imi doresc sa am acest lucru". Acest "mi-e indiferent" e doar o forma prescurtata prin care ne comunicam o intentie, o atitudine, o reactie. De asta spun relationalii ca psihanalistul nu este neutru fata de nimic din ceea ce ofera/arata pacientul. Noua atitudine a psihanalistului este de a-si recunoaste lipsa de neutralitate 🙂 adica propria intentie fata de pacient.
@Blu: Imi place intrebarea dvs. referitor la divan, daca se mai foloseste, pentru ca imi aminteste de intrebarea cuiva daca se mai foloseste cabinetul. 🙂 Persoana intreba care e diferenta in psihanaliza relationala intre relatia din cabinet si cea din varful muntelui cata vreme interactiunea la nivel procedural se produce oricum si, daca e buna, e buna, daca e proasta, e proasta… Raspunsul este ca cei doi (pacient si psihanalist) trebuie sa mearga intr-un loc (ex.: cabinetul) si sa se aseze intr-o pozitie (intins/sezand etc.) in care sa poata sa interactioneze fara sa aiba nici un alt scop comun decat acela de a fi impreuna. Adica, sa nu aiba ca scop sa se hraneasca impreuna sau sa faca sex impreuna sau sa vada un film impreuna sau sa escaladeze un munte impreuna sau sa innoate impreuna sau sa joace sah impreuna sau sa picteze impreuna sau sa vorbeasca impreuna sau sa doarma impreuna etc.. Multi spun ca cei doi se intalnesc in cabinet ca sa vorbeasca impreuna. Nu se intalnesc ca sa vorbeasca mai mult decat ca sa taca. Ci se intalnesc din singurul motiv ca sa fie impreuna. Dar, fiind impreuna in cabinet, in ce activitate ii vedem totusi implicati? In aceea de a-si transmite reciproc intentii iar aceste transmiteri in dublu sens (fie ca iau forma verbala sau nonverbala – cu implicarea neuronilor oglinda cum spune mai sus Liviu Poenaru) duc la configurarea de relatii in care fiecare participant (pacient si analist) isi va modifica propriile date interne dupa cum are nevoie, principiul (forta gravitationala care guverneaza relatia) fiind acela, pomenit in alte lucrari, de "acordare reciproca din ce in ce mai buna". Si ii mai vedem traindu-si (in contextul relatiei) gandurile si emotiile (verbal sau in tacere). E necesar ca cei doi sa se izoleze de toate activitatile enumerate de mine mai sus (si de oricare alta ce nu mi-a venit in minte) pentru ca o anumita activitate desfasurata impreuna isi impune ea insasi propriile cerinte iar intentiile unuia catre celalalt vor viza buna desfasurare a acelei activitati (celalalt va primi un rol in activitatea desfasurata). Neavand nici o activitate propusa, atentia reciproca (nu ma refer la cea constienta) e mai bine focalizata unul pe celalalt (si nu pe activitate). A te privi unul pe celalalt este tot o forma de activitate si, daca se poate renunta la ea datorita folosirii divanului, este bine.
Pare interesant si definitiv ce afirma autorii in privinta asa-zisului "mit al interpretarii fara sugestie" si al analistului presupus "freudian", "presupus ca fiind capabil sa ofere interpretare pura fara sugestie" – dar iata de pilda ce spune Freud in "Despre dinamica transferului" (1912): "…suntem de acord ca rezultatele psihanalizei se bazeaza pe sugestie; numai ca trebuie sa intelegem prin sugestie numai ceea ce arata Ferenczi (1909): influentarea unui om prin intermediul fenomenelor de transfer care sunt posibile la el. In favoarea independentei finale a bolnavului trebuie sa avem grija sa folosim sugestia pentru a-l lasa sa realizeze un travaliu psihic care are drept urmare o ameliorare durabila a situatiei sale psihice." Mi se pare mai mult decat clar: "sa folosim sugestia pentru a-l lasa sa realizeze" – expresie mai subtil dialectica si mai… relationala ca asta nu cred ca se poate afla nici chiar la cei doi autori ai nostri de aici! 🙂 Ar trebui mers mai des la surse, zic eu.
@Ioana M, spuneti asa: "Aleg un analist anume, nu unul oarecare pentru a-l influenta si a-l lasa sa ma influenteze"- si vin si va intreb: – asa e oare? cati dintre noi isi "aleg" intr-adevar analistul? cum alegi, in fond, altfel decat eventual dintr-o recomandare, sau in fine, mergand mai curand pe mana altcuiva, pentru ca despre o alegere in "cunostinta de cauza" nu prea poate fi vorba, decat in cazuri rare (si fericite, as adauga eu). As fi preferat sa fiu dintre aceia care si-au ales cu adevarat analistul, acum n-as mai avea atatea indoieli daca "ne potrivim" sau nu. DB
@ Dorin: " trebuie sa intelegem prin sugestie numai ceea ce arata Ferenczi (1909): influentarea unui om prin intermediul fenomenelor de transfer care sunt posibile la el."
Dupa mine problema lui Freud sta tocmai in afirmatia aceasta. Adica analistul este omniscientul care "stie" care sunt "fenomenele de transfer posibile" la pacient. Freud nu lasa loc niciunei incertitudini a analistului, niciunei vulnerabilitati, niciunui schimb. El stie, el influenteaza, el apasa pe butonul care trebuie…Mi-e antipatic, iti marturisesc.
@ DB: Daca aveti indoieli in ceea ce priveste potrivirea de ce nu abordati subiectul in cabinet, cu insusi obiectul nepotrivirii?
@ Georgiana: Frumos raspunsul tau la Blu.
@Ioana: Afirmatia ta, bazata chiar pe citat, mi se pare foarte sagace (desi eu as relativiza mai mult concluziile, tot pe baza citatului). Acum, sigur ca Freud are pacatele, contradictiile si limitarile pionieratului si ca lucrurile pot fi urmarite mai departe de el, ceea ce am si spus si cred ca se subintelege in toate discutiile noastre de aici. Ferenczi, citat aici de Freud, il critica si el exact pe linia unei atitudini prea rigide, excesiv de docte, a unui anumit stil prea pedagogic etc. (facand el insusi un fel de analiza cu Freud). Ce am vrut sa spun – si poate ca Bogdan e de fapt cel care a tras concluzia – e ca bibliografia e mult mai complexa si ca premisele de la care pleaca cei doi autori mi se par nu doar prea simpliste, dar si incorecte istoric. Daca vorbim despre inceputuri, a se vedea de pilda ce scrie Ferenczi in jurnalul sau clinic din 1932, al carui subtitlu este chiar "Fara simpatie nu exista vindecare", despre "naturaletea si sinceritatea comportarii" analistului (citand de altfel doua surse apropiate cu care se declara de acord, pe psihosomaticianul prieten Georg Groddeck si pe psihanalista americana Clara Mabel Thompson, care i-a fost pacienta). Asadar, am mari probleme in a intelege inclinatia autorilor de a face tabula rasa cu trecutul. Cui bono? Ce propun ei ca trecut sunt niste scheme, niste clisee, care s-au format, e adevarat, din dificultatea mentinerii incertitudinii in analiza despre care spui. Dar suspiciunea mea e ca atunci cand cineva legifereaza printr-o teorie aceasta dificultate (care da, in fond, substanta profesiei de psihanalist), facand totodata abstractie tocmai de o intreaga istorie si traditie a problematizarii ei si propunand solutii "noi" – face de fapt acelasi lucru pe care il fac si depozitarii cliseelor, respectiv se apara printr-o teorie, care se intampla sa fie in acest caz teoria dificultatii mentinerii incertitudinii de analist.
@DB: Sunt pacienti care, chiar daca si-au ales "singuri" psihanalistul, se pot indoi de potrivire si chiar dupa ani buni de analiza, nu e o regula…
Multumesc
@Dorin: Dupa primele paragrafe ale rezumatului meu, am ajuns la lista bibliografica pe care o pomenesc autorii ca facand referire la ideile scrise si de ei acum. Nu sunt primii in a caror gandire neutralitatea este un mit si nu mi s-a parut ca ei pretind asta. Ideile lor au radacini, desigur, inca de la inceputuri; cu privire la teoria si practica lui Freud, a explicat Bogdan foarte bine discrepanta dintre cele doua si faptul ca Freud era un intersubiectivist dar neasumat ceea ce da dovada de ambivalenta si apararile lui. Ce sa mai vorbim despre Lacan care afirma ca nu exista contratransfer ci numai un transfer reciproc. Ceea ce spun aici Stolorow si Atwood este ca, desi idei despre subiectivitatea analistului au influentat deja practica analitica, au constatat ca aceasta flacara calauzitoare care este neutralitatea persista inca in mentalitatea noastra. Dar o recunoastem din cand in cand si la noi, analistii de astazi, cat am fi de intersubiectivisti si relationali deci, nu mi se pare un lucru de mare mirare ca e nevoie sa deconstruim inca acest mit.
@ Dorin: Nu cred ca are sens sa apelam mereu la trecut oentru a avea clar in minte traseul evolutiei gandirii psihanalitice. Evident, prezentul e mult mai adaptat nevoilor clinice ale ambilor participanti la relatie. Dealtfel, se stie ca Freud una zicea (scria) si alta facea…Nu asta conteaza atat, din pacate. Primii zeci de ani de psihanaliza au fost indubitabil marcati de indicatiile lui tehnice. "Armada psihanalista" i-a aplicat zicerile fara prea mult discernamant. Dar iti inteleg dorinta de a prezerva intrucatva trecutul. Parca ai fi francez. Aia la doua fraze zic ceva de Freud. Aici ma simt mai britanica…
Ba eu cred ca are intotdeauna sens sa te intorci pe surse, mai ales in psihanaliza (si cu atat mai mult cand se citeaza selectiv). Corpusul freudian trebuie in permanenta aprofundat, si cu bune, si cu limite, exagerari si contradictii. Dar nu din dorinta de a prezerva trecutul, din vreun impuls sentimental sau ca ritual magic, ci intr-un demers critic. Pe de alta parte, lucrurile nu pot fi reduse la Freud, precum am spus deja si credeam ca subintelegem toti (m-a amuzat comentariul tau ludic contrafactual despre "zecile de ani" si "armada psihanalistilor").
De mirare, oricum, pentru mine cat de iute sunt calificat drept paseist si freudian doar pentru ca semnalez niste inexactitati si misconceptii, in legatura cu lucruri la care s-a facut trimitere.
Oare cum am putea cita altfel decat selectiv intr-o disciplina atat de stufoasa ca psihanaliza?
Eu cred ca Freud trebuie inteles din perspectiva pe care Georgiana ne-o infatisa la celalalt articol privitor la neutralitate, si reiau:
"In our (Atwood and Stolorow, 1993) psychobiographical study of the personal, psychological origins of Freud's metapsychology, we found that Freud protected himself from awareness of the profound emotional impact of a series of early painful disappointments and betrayals by his mother by attributing his sufferings to his own omnipotent inner badness—that is, his incestuous lust and murderous hostility—a defensive translocation that found its way into his important adult relationships, including those with Fliess and with his own wife, as well as into his formulations of clinical cases. This defensive solution, a form of defensive grandiosity, Freud also imported into his theory of psychosexual development and pathogenesis, a theory in which the primary pathogens were believed to be the unruly instinctual drives located deep within the interior of the psyche. In this theoretical vision, idealized images of the parents, especially the mother, were preserved, allowing Freud (1933), in a remarkable statement, to characterize the relationship between a mother and her son as “altogether the most perfect, the most free from ambivalence of all human relationships”
In mod cert Freud si-a construit teoria pe propria structura si functionare, de aceea refuz sa iau in calcul o vesnica reintoarcere la o teorie care se bazeaza pe o experienta eminamente partiala (ca orice alta experienta, dealtfel), asa cum nu pot gandi totul in cheie kleiniana, de pilda…
Ma pune pe ganduri disputa noastra, ca si cum eu as fi progresista si tu conservator. Nici tu, nici eu nu suntem atat de extremisti, imi pare. Mi-as dori sa valorizam nuantele. Imi displace sa polarizez un punct de vedere, cel relational, doar pentru ca ma provoci…Ma provoci?
Da, uneori ne polarizam artificial pe net, asa cum arata si Anamaria candva, intr-un articol popular de aici. Nici eu nu cred ca suntem de fapt in extreme ori ca discutia se reduce la opozitia "Freud vs. relationali" (desi cumva autorii asa pun problema). E prea simplist. Pentru mine articolul are insa o intelegere nesatisfacatoare a notiunii de "neutralitate" & corelatele, care o impinge intr-o extrema pe care eu n-o vad decat ca inadecvare sau cecitate de relationare si de tehnica in orice psihanaliza de azi. Neutralitatea ar trebui considerata mai nuantat si mai ales mai dialectic. Si chiar a si fost. Mi se pare ca dl Liviu Poenaru a comentat foarte bine si avizat pe marginea acestei necesitati.
Am recitit si eu ce ne-a scris dpmnul Poenaru si recunosc directia neurologica a discursului, ceea ce poate constitui un punct de sprijin in discutie, ca o dovada palpabila a schimbului dintre doua subiectivitati aflate in relatie. Diin punctul meu de vedere perpectiva palpabilului da seama de o incertitudine de care incercam sa scapam cumva, ca si cum a formula doar in cuvinte nesustinute de dovada e insuficient. Poate ca asa e, mai ales pentru cei care au darul indoielii, un dar care face stiinta sa mearga mai departe.
Neutralitatea exista in cura, fara indoiala, si dupa mine suportul ei profund vine din separarea celor doi, separare de care analistul este (poate nu in toate cazurile) suficient de constient.
"Eu sunt eu si tu esti tu" nu exclude insa posibilitatea momentelor empatice si chiar fuzionale, in care cei doi se "ating". Poate chiar separarea face ca moentele acestea de intalnire sa fie cu atat mai intense.
Dupa mine, oricat am incerca sa infatisam psihanaliza ca o stiinta, cu dovezi palpabile care sa sustina ipotezele, arta pare sa corespunda mai bine ca functionare a schimbului intersubiectiv. Aici e loc de surpriza, ba chiar surpriza este de dorit, e loc de schimbare profunda a amandorura, e loc de bucurie si de tristete, nu doar de intelegere oarecum seaca a trairilor (fara contratransfer).
Asadar, neutralitatea exista, fara ea nu s-ar putea intampla nimic creator intre cei doi. Arta subiectivitatii o detine analistul care ar trebui sa poata sa-si defineasca pozitia asa incat si pacientul sa devina o subiectivitate asumata, fara teama de a distruge sau a fi distrus.
Abia astept sa citesc noul articol al Georgianei.
De acord, asta mi s-a parut si mie, ca neutralitatea e conceputa cam simplu, fara adancime, perspectiva. Daca psihanaliza e arta sau stiinta – nu stiu ce sa spun, poate ca e si una, si alta. E un subiect mereu in disputa, daca psihanaliza e sau nu stiintifica.