Povestiri din relaţionalitate: Ruşinea în politică sau ce înseamnă să iți arăți certificatul de naştere cand deja l-ai arătat?

Acest text e un comentariu la momentul cand presedintele Obama – in fata cererilor repetate ale republicanilor – si-a aratat certificatul de nastere public, desi certificatul a fost folosit anterior legal si public.

Presedintele Americii a facut un outing: si-a aratat certificatul de nastere. A iesit din penumbra pe care conservatorii si miscarea birthers-ilor au condamnat-o multa vreme, si din nou a intrat in umbra pentru aceiasi oameni. Cei care nu cred ca Obama e american – cei care au fost numiti birthers – au avut succes. Au cerut dovada si au obtinut-o. Dar, evident, o dovada nu e de ajuns. Miliardarul Donald Trump – cel care ceruse vehement certificatul si portdrapelul birthers-ilor – s-a declarat nemultumit de act si a cerut sa vada foaia matricola a studentului Obama. Lectia e simpla: o cerinta bazata pe o prejudecata rasiala va fi inlocuita cu o noua cerere a unei dovezi. Pana la urma, miza cererii republicanilor nu este o dovada, un act, cat sentimentul ca Obama e misterios, e necunoscut si ca nu e cumva legitim. Pentru ca Obama se defineste si e definit ca o persoana de culoare, el este automat in zona nelegitima a celor care potential (si fantasmatic) au facut rau. El este un potential infractor si ca multi oameni de culoare inca in America el trebuie sa isi arate dovada nu odata, ci de multe ori pentru a fi din nou, nelegitim, aruncat in penumbra si, desigur, considerat neamerican.

Presedintele Americii si-a facut coming-out-ul sau mai degraba i s-a cerut sa iasa din zona de penumbra in care e oricum aruncat. A iesit din zona rusinoasa in care a fost acuzat ca se ascunde si s-a prezentat ca american. Confruntat inca odata cu rasismul, presedintele a ales sa iasa din dulapul unei duplicitati presupuse. Rasismul are in comun cu homofobia tendinta de a de-legitimiza prin suspiciune. Cum functioneaza suspiciunea? Suspiciunea este un sentiment inconstient si este foarte rar formulata. Ea este extrem de activa si puternica. Ea se poate formula asa:

el nu este ca noi – albii, majoritarii, cei care ocupa pozitiile de putere in genere in America – la fel cum un gay nu este ca noi pentru ca nu impartaseste practicile noastre sexuale.

Analogia intre cele doua identitati – negru si gay – are limitele ei. In cazul unei persoane de culoare, diferenta de culoare e in fata ochilor. In cazul diferentei sexuale, diferenta e intotdeauna potential de suspiciune, aroganta, interes, fascinatie si dorinta. Un gay care se declara public ca gay nu e acelasi lucru ca un american de culoare care se declara american. Pentru o persoana gay excluziunea poate sa intervina oricand, violenta poate sa survina oricand si exista o necunoastere a faptului daca celalalt stie ca esti sau nu „gay”. Imaginati-va ca Donald Trump ar fi cerut ca presedintele Obama sa arate ca nu este gay. Ce dovada ultima ar fi putut sa aduca?

Presedintele Americii a fost rusinat public. El, spre deosebire de predecesorii lui albi, trebuie sa nu fie crezut. El, ca si predecesorii lui din Miscarea Drepturilor Civile, trebuie sa arate, sa se indigneze, pentru ca e altfel decat majoritarii. El, ca si multi imigranti, trebuie sa se confrunte cu sentimentul ca oricat ar face, nu are drepturile si aroganta lui Donald Trump de a fi american. El traieste intr-o cultura in care trebuie sa treci prin ritualul umilintei de a-ti arata actele de doua ori.

Ritualurile umilintei nu sunt deloc straine pentru est-europeni. Sentimentul ca nu esti european, sau sentimentul ca esti imediat calificat in afara legii pentru ca nu stii limba, ai accent sau porti haine ponosite face parte din identitatea estica. Dupa cum zice György Konrad:

Tin minte cand am parasit tara prima data. Eram cu tatal meu, aveam paisprezece ani, si facem un soi de trafic de frontiera, in 1991. Cand am ajuns la granita, sentimentul era ca ne apropiem de cel mai important moment al calatoriei. Trebuia sa fim scotociti si sa ni sa faca inspectia masinii. Stiam ca sunt ceva ce nu trebuia sa fiu. Aveam senzatia ca identitatea mea, asa cum era ea, nu era suficenta, si ca si mai mult, alerta autoritatile pentru o inspectie generala. Eram deja un outlaw, o persoana stampilata ca fiind mai putin decat este si care se opune cumva unui sistem. Aveam o identitate care nu se potrivea cu normalul- eram un exclus si un anormal.

Slavenka Drakulic i-a spus sentimentului asta de rusine fobie de granita.

In Cafe Europa povesteste cum sotul ei, jurnalist suedez, trebuia sa treaca prin toate manifestarile nevrozei: iritarea care dura cateva zile inainte de trecere, excitarea extrema, agresiunea, si apoi o depresie care se intindea dupa eveniment (3). Sotul scriitoarei, puternic iritat, se lua la harta cu vamesii si simtea ca pentru jumatate din viata lui,

la intrarea in Europa de Est, am fost tratat ca un criminal, un spion sau ceva si mai rau. (p. 110). 

Umilinta – daca nu este inteleasa – provoaca intodeauna violenta, verbala sau fizica. Robert Stoller ne spune ca de fapt umilinta este mecanismul din spatele perversiunii – ea face in manifestarile ei mai tari ca perversii sa se apere de o trauma care a fost experimentata anterior. Pentru pervers, umilinta nu poate fi traita decat prin altcineva, in fata speriata a unei fete care vede genitaliile unui exhibitionist in fata ei. Sau in sentimentul ca nu esti indeajuns de bun sa comanzi un ecler, sentiment pe care l-am trait eu de multe ori in fata vanzatoarelor inainte de ’89.

Drakulic compara reactia sotului cu reactia ei. Ea spune ca, spre deosebire de el, care vrea ca procesul asta al umilintei sa inceteze, ea crede ca umilinta face parte dintr-un ritual mai larg, subversiv de a rezista la sistem (James Scott ar fi numit-o a arma a celor slabi). Inainte, in comunism, era imposibil sa bati sistemul altfel decat prin subversiune. Fie ascultai, fie aterizai la inchisoare. Stiai ca autoritatile pot sa iti gaseasca ceva gresit cu pasaportul, cu banii pe care ii scoteai din tara, cu documentele, cu aproape orice. Erai de fapt incorect, zice Drakulic, din principiu, un subiect care trebuia umilit pentru a fi pus la locul lui (p. 112). Umilinta nu era ceva exterior sistemului; era de fapt mecanismul prin care erai stampilat ca cetatean, mai puternic decat juramantul pe constitutie sau orice altceva. Umilinta era de fapt certificarea ca cetatean.

Pentru Drakulic, a rezista in sistemul asta insemna sa te uiti la umilinta ca la o parte necesara a trecerii granitei. Suspiciunea, aroganta, controlul, restrictia, sa fii facut sa platesti, trebuia sa le vezi ca parte a slujbei de politist sau controlor de vama. Nu era placut, dar nu puteai sa ridici vocea, sa te certi cu ei sau sa te ratoiesti. Experienta iti spunea ca drumul asta nu ducea nicaieri si ca a pacali sistemul este parte a umilintei pe care trebuia sa o induri. Umilinta era partea necesara a conditiei de estic. Criminalizarea intregii populatii servea ca forma de control. Drakulic isi prezinta experienta ca fiind o strategie de supravietuire contrara cumva cu experienta sotului, vestic, care avea capacitatea de protest. A protesta, a protesta ca un bun cetatean intr-o democratie liberala in comunism nu facea sens pentru ca asta era regula sistemului. Pentru Drakulic, totusi, experienta ei era mai degraba un deficit, un soi de lipsa in fata unui cetatean ideal, cel vestic, cetateanul liberal cu drepturi pline si capacitatea si forta necesara de protest. In eseul ei se simte ca cetateanul suedez este un altfel de cetatean, mai deplin, mai vestic, mai complet. Cetatenia liberala, intr-o tara libera, era data de capacitatea de protest, de indignare, de ne-aceptare a umilintei.

Acum sa ni-l imaginam pe presedintele Obama protestand public la cererile repetate de a arata inca odata certificatul. Sa ni-l imaginam luptandu-se cu rasismul pieptis, cu voce tare, si in buna traditie a competentei liberale. Sa ni-l imaginam ca ii spune lui Donald Trump si republicanilor ca sunt rasisti. Nu ar fi Obama cetateanul ideal, cel puternic, suedezul care se ia la harta cu autoritatile? Nu ar fi presedintele Americii cel mai indreptatit sa se indigneze, sa protesteze, sa se revolte? Nu e asta imaginea subiectului suveran, cel care increzator in taria lui a convingerilor, cel care nu trebuie sa se umileasca pentru ca umilinta este inevitabil teribila? Si totusi, cetateanul liberal prin excelenta, presedintele Americii, cel care e suveran, se expune la un ritual in care stie ca repeta gestul multor cetateni de culoare carora li se verifica actele de doua ori. Si o face, poate, si din multe motive politice. El, ca si mine sau Drakulic la trecerea granitei, trebuie sa simta ca este cumva inferior, ca nu este ca toti ceilalti, normalii, cei pe care ii fantazam ca fiind completi, fara defecte, rusine, si umilinta.

Lectia care trebuie inteleasa este urmatoarea. Umilirea, supravietuirea, expunerea la suspiciune, la control, la umilinta nu sunt numai experiente estice si nu sunt numai experientele celor care sunt gay, sau au dizabilitati, sau sunt femei. Rusinea e o experienta care nu poate fi scoasa din politica si care taie imaginea subiectului suveran, fara rusine si capabil sa protesteze suveran fata de orice nedreptate in orice context. Poate ca „cocalarul” lui Adi Schiop, cel care interiorizeaza rusinea de a fi mai putin decat i se zice ca este, e mai mult decat un brand de tara. Poate trebuie sa ni-l imaginam pe Obama cocalar, pentru ca subiectul liberal, fara rusine si fara a fi pus in pozitia de umilit, nu exista. Totusi, nu va grabiti. A-l imagina pe Obama cocalar e un exercitiu, si e greu, pentru ca trebuie sa te imaginezi pe tine, cititor, ca find ranit, umilit, agresat, injurat, complexat, pus la punct, ceea ce e greu si dureros. Si dupa asta trebuie sa te imaginezi in situatiile cand ai umilit, sau i-ai facut pe altii sa se simta inferiori. Poti face asta, ma intreb? Poti face asta?

Acum dupa ce ti l-ai imaginat pe presedintele Obama umilit si umilindu-se, poti sa ti-l imaginezi ca umileste? Poti sa ti-l imaginezi ca el contribuie la un aparat urias de umilire? In cazul lui Manning, cel care a facut un alt tip de coming out, cel care a furnizat informatiile secrete pentru WikiLeaks, presedintele deja s-a pronuntat impotriva lui Manning (5). Obama le-a spus ziaristilor ca Manning nu a respectat legea si de asta e in inchisoare. Dupa cum zice Glenn Greenwald, pronuntarea verdictului inainte de caz este o greseala foarte serioasa a unui profesor de teoria a dreptului, care mai este responsabil si cu aplicarea impartiala a legilor. Evident, numai Manning a incalcat legea si nu bancherii responsabili pentru Wall Street, carora nu li s-a aplicat impartial legea. Presedintele troneaza astfel peste un mecanism in care Manning este pedepsit – si nu privit ca un luptator pentru dreptate – pentru ca a rusinat o intreaga adminstratie prin aratarea unor intestine diplomatice. Aici, rusinea si umilinta nu mai sunt astfel aplicate lui Obama, prin cererea de a-si arata actele. Presedintele Obama este parte aici a unui mecanism de umilire si rusinare pentru o fapta care a rusinat o intreaga administratie.

Poate ca e momentul sa ne gandim serios la ce ni se intampla cand trebuie sa ne aratam actele de doua ori. Si ca presedintele Obama si orice alt politician umilit sau care umileste pun de fapt in relief o experienta care e fundamentala pentru cum ne traim viata noastra morala. Si cred ca trebuie sa ne gandim serios cum suntem umiliti si cand ii umilim pe altii, ca sa incepem sa ne gandim mai serios la conditia noastra de „cocalari” si la posibilitatile eliberarii.

Referinte:

(1), (2): Vezi citatul in Slavenka Drakulic, in epitaf, in „How We Survived Communism and Even Laughed.”

(3) Vezi Slavenka Drakulic, Cafe Europa

www.cafegradiva.ro