Aceasta fraza de undeva de la inceputului meu in lucrul cu copiii ii apartine unui baietel de 4 ani. Ea a reprezentat un moment de transformare si de deblocare atat in contextul terapeutic, transferential, cat si personal.

Sunt o adepta inca a scolii psihanalitice clasice kleiniene si post-kleiniene in ceea ce priveste psihanaliza copilului. Consider ca M. Klein a inteles si a expus cu claritate o serie de mecanisme si procese fundamentale in dinamica psihica si implicit in clinica. Cu toate acestea, experienta mea in lucrul cu copiii m-a facut sa ma abat de la regula unei non-interventii absolute in jocul copiilor. Participarea mea directa in anumite momente s-a dovedit esentiala pentru construirea unei relatii terapeutice.

Utilizez un setting terapeutic clasic, aducand copiilor jucarii si in special hartie si creioane. Rolul desenului este fundamental in travaliul de simbolizare prin trecerea pe care forma grafica o realizeaza intre act si cuvant.

In general in terapiile de familie las la alegerea copiilor momentul in care vor sa deseneze, precum si continutul desenului (cu exceptia indicatiilor din sedintele preliminare, unde utilizez planul casei si arborele genealogic, pe care o sa le abordez in alte articole despre tehnica de mediere). In grupul de copii insa dau un consemn clar cu privire la o tema a desenului, dar las libertate copiilor in modul in care aleg sa deseneze tema aleasa, precum si in a refuza sau in a-si exprima dorinta de a realiza altceva.

Fraza cu care am deschis acest articol aparea intr-un grup de copii aflat la inceputul travaliului terapeutic, copii cu dificultati in adaptarea la gradinita. Grupul de copii se caracterizeaza prin nivelul crescut de excitatie, prin absenta unei capacitati de continere si de reglare, deficit ce trimite la o nevoie imperioasa de satisfacere pulsionala imediata. Jocul si desenele erau pline de distrugeri si ciocniri, explozii ale vulcanilor si bombelor. Totul era amestecat si nediferentiat.

In absenta unui filtru de excitatie si a dificultatilor de a contine aceasta revarsare pulsionala, adesea si eu ma simteam neputincioasa in a simboliza si in a oferi o semnificatie aceste explozii de afect. Intrebarea copilului apare ca urmare a unui desen in care totul ardea.

Copilul: a luat foc, totul arde, nu mai ramane nimic aici
Terapeutul: si oamenii?
Copilul: nici ei, e o explozie, a cazut o bomba
Terapeutul: nu este nimeni sa-i salveze?
Copilul: poate pompierii, dar cum sa ajunga aici? ai putea sa-mi desenezi un elicopter?

Aceasta intrebare m-a surprins prin caracterul ei adresat direct mie in calitate de terapeut. De obicei, jocul este un mediator intre o realitate interioara si una exterioara. La fel si desenul. Insa copilul imi cerea ajutorul aici si acum.

Nu am stiut ce sa fac. Invatasem sa nu raspund direct cererilor, sa nu satisfac, sa nu ofer gratificare pentru a facilita frustrarea si implicit autonomia. Insa aici era vorba de gratificare, era o cerere pulsionala? Sau mai degraba era o cerere de a reinvesti narcisic ceva ce fusese distrus si anume capacitatea copilului de a creea?

Oare daca ii desenam elicopterul incalcam regula de a nu interveni in lumea lui interioara si de a nu interfera propria lui libertate de a se exprima?

Oare acolo unde era un gol, un haos, ar fi putut sa ia nastere in relatia noastra o forma, un nume, un sens?

Totodata, cererea lui lovea puternic propriul meu narcisism la nivel contratransferential. Nu m-am simtit niciodata talentata artistic si nici nu am considerat ca desenez frumos. Ii puteam desena acestui copil un elicopter „urat” in timp cel cauta un Eu Ideal? Se putea sprijini pe desenul meu daca el nu era imaginea a ceea ce eu imi doream sa fie?

Si am desenat un elicopter. Precum celebra palarie a lui Antoine de Saint-Exupery din Micul Print, si desenul meu era destul de departe de ceea ce cunoastem cu totii despre un elicopter.

Terapeutul: ce spui, seamana cu un elicopter?
Copilul: arata exact ca un elicopter.

Raspunsul copilului produce nu numai o gratificare narcisica in plan transferential, ci si o reparatie terapeutica de ambele sensuri. Functia simbolica, prevaland calitatea desenului si creand un limbaj comun in acelasi registru fantasmatic, a permis construirea unui continator si semnificarea lui.

Poate ca nici eu nu stiam sa desenez un elicopter. Dar puteam sa desenez unul. Intrebarea copilului este legata de neputinta. Ai putea face ceva pentru mine ceea ce eu nu pot face?
Inhibitia functiei de simbolizare si fixarea intr-un plan senzorial, corporal produce adesea un efect in oglinda asupra terapeutului. Acesta este blocat, este redus la un val de trairi coplesitoare.

Restaurea functiei simbolice presupune a lasa sa treaca prin mintea terapeutului, dar si prin corpul sau. Iata ca intr-un astfel de registru arhaic, timpuriu, nu cuvantul, ci forma pe care a desenat-o mana pe hartie a produs transformarea.