Eu am inca aroganta tineretii… La cei 21 de ani ai mei nu pot crede in moarte (moartea mea, mai exact), sunt inca destul de sigura ca sunt o fiinta eterna. Nu imi pot inchipui moartea, nu simt ca o inteleg in vreun fel, dar nici nu mi-e frica de ea. Imi este un concept rece, indiferent.
Totusi, in rarele momente in care m-am gandit la moarte mi-am dat seama ca as avea o anumita preferinta fata de felul de a muri: mi-ar placea sa mor brusc, sa nu am anticipatia mortii deloc (in mod ideal, o moarte prin decapitare rapida survenita in urma unui accident – cred ca este cel mai rapid mod de a muri si nu am nici un fel de tabu personal legat de mortile violente sau de mutilarea corpului pentru ca, odata mort, ce-ti mai pasa cum arata corpul?). Prefer o moarte rapida pentru ca am o frica fata de trecerea spre moarte si fata de durere. Intotdeauna cand trebuie sa incerc ceva nou prefer sa se intample brusc ca sa nu am emotii sau anumite anticipatii nerealiste legate de eveniment. Asa vreau sa mor, asa cum am trait – aruncandu-ma cu capul inainte, fara sperante, fara asteptari, savurand surprizele.
Foto: Instantaneu din filmul From Here to Eternity (r. Fred Zinnemann, 1953)
Textul Marianei Arpasanu e foarte tumultos si plin de viata. 🙂 Mi-a placut!
din pacate nu ne intreaba nimeni cum vrem sa murim… la 21 de ani si eu am crezut ca moartea e ft departe, peste inca 10 ani,timp in care am vazut multe persoane murind in suferinta… moartea imi pare mai aproape, mai reala…
Exista multe frici la tinerete, atita doar ca le mascam, refulam mai cu spor ca la senectute.
Mie-mi sar mereu în ochi, în metrou, tinerii cu căşti cu muzica la urechi. Ei au si mai mare oroare de realitate, barim adultii sint ceva mai tabaciti in a suporta ce nu le place…
Zic şi eu.