A doua zi a lucrarilor Conferintei Internatinale de Psihanaliza a SRP, Contratransferul in psihanaliza contemporana, a fost deschisa de prezentarea Aureliei Ionescu, psihanalist britanic de origine romana, membru al Societatii Britanice de Psihanaliza si formator al Asociatiei Britanice de Psihoterapia Psihanalitica a Copilului. Lucrarea sa a avut in vedere abordarea a trei concepte psihanalitice: cadrul psihanalitic, realitatea psihica (despre care Freud spune in 1917 ca este absolut diferita de realitatea externa) si reconstructia realitatii psihice a pacientului. Iata cateva notite ale mele din timpul audierii!
In 1909, Freud a spus despre contratransfer ca este inevitabil o problema permanenta pentru noi, dar necesara in scopul intelegerii a ceea ce avem de facut, pentru ca fara el nu putem cunoaste viata psihica a pacientului. Eu, Freud, nu am fost niciodata atat de coplesit, dar am avut situatii in care de-abia am scapat.
Astfel de lucruri ne ajuta sa ne formam o piele groasa ca sa facem fata
contratransferului – o problema permanenta pentru noi.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Aurelia Ionescu spune ca, atunci cand pacientul vorbeste despre actiuni din viata lui, el comunica ceva de relevanta pentru procesul in care ne aflam cu el la acel moment. Aceste momente pot fi transformate in fenomene utile pacientului.
Urmeaza o vinieta clinica dintr-un caz cu care a lucrat in 1984, in care aflam despre un pacient tanar, 24 de ani, inteligent, cu o mama foarte acaparatoare, iar, legat de aceasta, incapabil de a-si face o prietena. Pacientul si-a jucat in terapie relatia foarte ambivalenta cu mama si, in urma povestirii unui vis in care terapeuta era visata cu parul lung, i-a determinat acesteia o actiune contratransferentiala pe care mai tarziu a constientizat-o: aceasta a mers la coafor si si-a tuns parul foarte scurt.
Din 2001, a inceput sa lucreze cu pacienti cu tulburari narcisice si borderline. Acestia i-au dovedit ca are de-a face cu forte inconstiente explozive. Sunt pacienti care incearca sa ne scoata din functia analitica. Povestirile lor din realitate sunt doar la un anumit nivel de suprafata, dar, la nivel mai profund, se adreseaza prin discursul lor psihanalistului. De aceea trebuie sa discernem sensuri mai adanci ale discursului lor, in atentia noastra flotanta. Legat de ceea ce spune Aurelia, eu am observat ca functionarea primitiva a acestor pacienti este resimtita de catre psihanalist la nivel emotional (ex.: furie intensa) chiar daca discursul lor este aparent rezonabil, bine argumentat logic de multe ori. Pentru ca analistul sa fie de partea realitatii interne si nu a celei externe, narative, Aurelia Ionescu spune ca trebuie prinsa relevanta povestirii de fapte si intamplari pentru situatia lor interna si pentru relatia cu noi. Daca analistul va reusi asta, pacientul va creste in capacitatea lui de a distinge mintea sa de mintea altora.
A urmat o noua vinieta clinica a unui caz cu care a lucrat, de data aceasta, dupa instalarea la Londra: un pacient barbat de origine franceza, de varsta medie, cu o situatie si o pozitie sociala bune, cu care a stabilit o terapie de cinci sedinte pe saptamana. Inca de la inceputul terapiei, manifesta un comportament transferential ciudat, de neinteles initial pentru psihanalista: lipsea de la sedinte spunand ca este retinut de evenimente externe, independente de el: intr-o noapte hotii i-au spart locuinta furandu-i inclusiv actele, pentru ca este francez, un grup de muncitori englezi i-au spart masina, tunelul in care lucreaza muncitorii coordonati de el s-a prabusit – in jurul lui explodau tot timpul bombe independente de dorinta sau contributia lui. Analista a inteles ca in lumea lui interna se simtea tot timpul expus la pericole. O atitudine stranie era faptul ca afisa o asa-zisa impacare cu viata sa aflata atat de mult la dispozitia ghinionului. Psihanalista ne povesteste despre neputinta ei de a-l pune in contact cu ceea ce simtea in mod autentic si, totodata, toata furia, perplexitatea, anxietatea, exasperarea si alte lucruri pe care ea le simtea in mod evident in locul lui. Contratransferul ei era dominat din ce in ce mai mult de deznadejde; simtea ca isi pierde increderea ca gandirea sa simbolica i-ar fi de vreun folos in relatia cu acest pacient. Atunci cand isi autodezvaluia contratransferul, pacientul ii raspundea cu un chicotit care, spune ea, in mod straniu era contagios, senzatia fiind ca in fata unui copil mic si foarte fragil. Cand acest pattern a devenit suficient de vizibil, pacientul s-a aratat terifiat ca nimeni nu-l poate ajuta. Psihanalista s-a simtit vinovata si i-a marturisit ca are impresia ca o plateste ca sa nu faca nimic pentru el. Atunci pacientul i-a raspuns ca a fost obisnuit sa fie singur – e o forma de atac asupra legaturii, ne explica ea. Dupa ce s-a conturat acest pattern de neinteles si a avut loc toata aceasta dinamica, la un moment dat pacientul a spus ca s-a nascut ca copil de substitutie, avand in copilarie o mama depresiva, un tata violent si o sora moarta.
Comentariul psihanalistului italian Franco De Masi a fost ca exista un contratransfer normal, dar si unul specific atunci cand pacientul isi proiecteaza pe analist astfel de parti ale lui, scopul tehnicii fiind de a ajuta pacientul sa-si foloseasca emotiile pentru a intelege realitatea interna si externa. Pacientii sunt confuzi. Nu isi pot folosi emotiile pentru a intelege realitatea. Aici cred ca trebuie sa va explic un pic ce zice el. Psihanalistul isi foloseste propriile emotii in cabinet ca instrument de lucru, ca barometru al realitatii sale si a celuilalt, precum si a evaluarii relatiei. Dar asta facem noi toti in viata de zi cu zi intrand in contact unii cu altii, mai eficient sau mai prost – ne folosim contratransferul in relatii. Atunci cand o facem prost, intram in conflicte. Psihanaliza il ajuta pe pacient ca, in viata lui obisnuita, sa isi foloseasca emotiile (dupa ce introiecteaza functia analistului sau) pentru a se intelege pe sine si pe ceilalti precum si relatiile in care intra. Stau acum si ma gandesc cat la suta suntem capabili sa intelegem cu adevarat ce se intampla intr-o relatie in care suntem parte. O mica disputa a aparut in urma comentariului, deoarece Franco De Masi a sustinut ca este importanta elucidarea istoriei pacientului inca de la inceputul terapiei (el lucreaza preponderent cu psihotici), in timp ce Aurelia Ionescu, de formatie kleiniana, a sustinut ca nu realitatea externa a pacientului trebuie reconstruita in analiza, ci cea interna.
Georgiana Branisteanu
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
O idee utila in clinica aceea de a lega aluziile transferentiale de realitatea interna a pacientului. Foarte interesanta aceasta psihanalista kleiniana care isi recunoaste deschis deruta si frica de a nu se putea intoarce la normalitate dupa un asemenea excurs borderline.
Multumesc Georgiana pentru comentariu.