Mi se pare interesant ca te gandesti ca plasticul insemna progres fata de portelan. La mine in casa cred ca ordinea era cumva inversata. Adica portelanul era superior plasticului, in ordinea simbolica a sufrageriei. Si acum, in sufragerie la mine, obiectele de plastic sunt in sertare, in timp ce chinezii sunt la vedere. Chinezii de portelan aveau o valoare precisa in economia sociala de atunci. Cu ei puteai fantaza, ei iti deschideau lumea catre altceva decat gustul crevetilor vietnamezi. Si erau de portelan, si aveau valoarea lucrului mai greu de facut, si de gasit, decat valoarea asta comuna a plasticului. La asta adaug ca eu si cu frate-meu eram mai degraba indiferenti fata de portelanurile maica-mii, atunci cand nu le spargem (din greseala?). Noi avem patru camere, si in sufrageria „de primit oaspeti”, cartile, televizorul si cateva picturi erau obiectele sociale de valoare. Sufrageria cu bibelouri era mai degraba rece, pentru ca nu incalzeam camera. Taica-meu submina din cand in cand camera asta cu damigenele lui cu vin, si chinezii erau amenintati sa fie atacati de dopurile de la damigenele sub presiune.
Vedeti si FOTO: Copiii si obiectele lor tranzitionale
Eu am avut o papusa la un moment dat, si era un iepure cred, pe care il desfiguram din cand in cand. Nu mai stiu daca a murit si daca l-am dezgropat. Cred ca nu. Dar am observat ca ma despart greu de obiectele mele tranzitionale: de lap-topul care se strica, de hainele care se invechesc, de ciorapii care se uzeaza. Nu prea stiu sa le inmormantez cum trebuie. Poate ca ar fi trebuit sa il ingrop pe Iepurila cand trebuie? Poate ca nici nu exista un „cand trebuie”?
Comentariu de Bogdan Popa la articolul „Cutia mea de somn” de A|3Xa
Bogdane, lamureste-ma, te rog: ai avut un iepure care " a murit si l-am dezgropat", iar mai tarziu zici ca "Poate ca ar fi trebuit sa il ingrop pe Iepurila cand trebuie? " E un act ratat aici, sau mi se pare mie?
Iti trimit o muzica de "inmormantare":
http://youtu.be/jQxS7DPKelQ
Povestea cu Iepurila nu imi este clara, si cred ca de asta te face si pe tine confuza. Tin minte ca aveam un iepure cu care ma jucam si pe care l-am pierdut. Dar nu tin minte cum l-am pierdut, si de aici ma intreb daca l-am ingropat, sau daca l-am ingropat cum trebuie. Adica, pentru ca povestea e confuza, nu stiu daca a murit, daca l-am ingropat si daca l-am dezgropat. Evident, pentru ca eram baiat, toata povestea cu o papusa e voit neclara, pentru ca nici nu ar trebui sa imi amintesc de asta, nu? (baietii nu se joaca cu papusile; ei se joaca cu materiale de constructie si mingi;). M-am gandit ca ce zice alexa si ce zic eu e interesant pentru ca are de a face cu ce ne este cumva confuz amandurora: ea isi amintea de o papusa, negruta, si ca era speriata de mingi. Eu imi amintesc de pasunea mea pentru mingi, si mai putin de papusa "iepurila.' Din cate mai tii minte, ne-am uitat la chestiile astea un pic cand discutam textul lui Corbett despre Josh si cum functioneaza splitarile astea de gen.
Nu stiu de ce, dar iepurele asta al tau mi-e drag. Ce ciudat…
Foarte faina descrierea asta! Recidivezi, Bogdan, daca imi aduc aminte bine – si bine faci! Parca sunt fragmente de roman :), ceva dintr-un tablou, proiect mai larg… un arhipelag ca partea vizibila a unei lumi disparute…
Acum, presupun totusi ca si baieteii au teddy bears, elefanti de plus, de ce nu si iepuroi. Apoi, am cunoscut multi baietei care se jucau cu papusi de fetite cand erau mici, unul chiar cu papusa mare de plastic de la casatoria alor sai (se obisnuia sa se faca asa un cadou simbolic la mariaj). In mod neasteptat, unul dintre baietii printre cei mai baietosi pe care l-am cunoscut se numea Carmen, pentru ca ai lui isi dorisera foarte mult o fata, asa umbla folclorul printre noi. Si era plauzibil, nu? Iar cand il strigam Carmen ni se parea foarte cool, ca pentru initiati, pentru ca el era genul individualist si cu gadgeturi de invidiat (faima lui s-a globalizat printre blocuri cand a castigat 3 000 de lei la loz in plic, suma maxima pe atunci, in anii '70).
Complicate evaluarile astea de gen, nu?
Dorin, poate scriem odata un roman al copilariei noastre, si incercam sa aducem la suprafata arhipeleagul pierdut. Desi, cred ca ar trebui sa imi vad psihanalista mai des pentru proiectul asta!
De acord, sunt multi baietei care au si ei papusoi si iepuroi si alte animalute. Si unii care se numesc Carmen. Dar, nu stiu de ce, in cazul meu, eu nu am vorbit cu maica-mea de iepurila. Parca am evitat povestea cu obiectul asta tranzitional. Ar fi interesant sa vedem unde e Carmen astazi si sa vedem ce gandeste de nume. Cred ca e foarte dificil pentru copii care fac gender bending din asta, sa traiasca cu norme diferite, in conditiile in care costurile sociale sunt mari.
Poate scriem, de ce nu, e chiar tentant… Si ce e tentant devine o obligatie fata de noi insine. Inca un exemplu din copilaria mea, daca nu te superi. Pe la blocuri venea unul pe care nu-l cunosteam bine, avea deja vreo 20 de ani ori pe-acolo, "om mare", proletar de afis, parca-l si vad calare pe bicicleta, stationar-dominator, cu un crac suflecat spre a-l feri de lant, in capul maidanului buruienos de fotbal dintre blocuri unde ne prindea noaptea la fotbal (eu eram portar). Cred ca avea si o undita pe suportul simplu de fier din spate. Cum crezi ca-l chema? Ai trei incercari. Marie-Jeanne. Sau Marijan. O fi fost vreo varianta upgradata la Jean, pronuntat Jan, Janeee!, oarecum popular in epoca, mai popular inainte? Copiii, puberii,adolescentii, ecourile din zona garii il strigau, haulind printre blocuri: Marijaneee! Marijaneeeee! Era o referinta pentru noi, era o autoritate, rara, dar decisiva. Acum, ca ma gandesc, cred ca-i dadea o aura si numele. Ca si lui Carmen. In mintea mea si nu doar, ei erau aparte si – o sa razi – impuneau parca un standard select de virilitate. Erau noul trend; noi, ceilalti, brusc banali, parca uzati moral: Marian – liderul nostru, Adi, Eric – un fel de secund, Dorin, Sorin, Florin, Bebe sau Bebica (care a cazut in cap de la balcon, de la etajul doi, sarind zice-se dupa o minge, n-am indraznit sa-l intreb niciodata, dar i-am vazut si eu sangele marturisitor – si, credeam atunci, si creierul – pe beton, razbind cu coatele prin cercul strans de curiosi – despre Bebica umbla legenda ca Salvarea l-a teleportat la Bucuresti in 15-20 de minute – un pret minim pentru cei 60 km distanta la care se afla oraselul nostru, o viteza fantastica, in orice caz – si tine cont ca ne aflam prin anii '70, cand 100-120 km / h romanesti erau integrarea in absolut.
Si eu sunt curios ce-o mai face Carmen, e acum si el / ea om in toata firea, cine stie prin ce orasel de aici, din Catalunia sau Canada… Si ce-o mai face, ma intreb, si Marijaneee, un tip osos si vanos, care arata, legendar, ca regele-pescar pe bicicleta…