Cum funcţionează ho-ho-ho-ul lui Moş Crăciun?

Sâmbătă, 19 noiembrie, de la ora 16 ne-am întrunit la şedinţa lunară AIPsA de interpretare, la Librăria Cărtureşti din incinta Institutului Francez. Subiectul a fost, aşa cum am anunţat, filmul de mediu-metraj Captivi de Crăciun, întors recent odată cu regizoarea de la The Sixth European Psychoanalytic Film Festival epff6 de la Londra, unde a fost selecţionat. Regizoarea Iulia Rugină a venit împreună cu una dintre cele trei scenariste, Ana Agopian (celelalte două fiind Oana Răsuceanu şi Iulia Rugină însăşi). Au mai fost prezente la întâlnire Irina-Margareta Nistor şi Iulia Blaga – binecunoscuţi critici de film, psihanalişti, ca şi un numeros public participativ (către 50 de persoane).

Şedinţa a început cu vizionarea filmului, apoi cei prezenţi şi-au exprimat pe rând, succint, emoţiile trezite de film. A urmat o scurtă expunere pe care am făcut-o pe marginea filmului – în fapt, câteva emoţii şi idei creionate ca linii posibile de interpretare. Mă întreb ce înseamnă, în fond, psihanaliză aici – a desluşi o evoluţie afectivă a spectatorului şi apoi o hartă de interpretare (nu i-aş spune grilă) psihanalitică, aşa încât să nu forţeze ori schematizeze / amputeze naraţiunea filmului şi nici să nu bruscheze sensibilităţile artistice, aici cinematografice. O miză suplimentară pentru mine (şi totodată un mod de verificare „în direct”) a constituit-o prezenţa în sală a realizatorilor, regizor şi scenarist.  Cum poţi interpreta prin urmare fără a cădea într-o psihanaliză sălbatică, schematică, facilă? Dificil lucru!

Am observat mai întâi că foarte mulţi spectatori au descris o iniţială stare de frustrare, de la începutul filmului, generată de situaţia de blocaj a celor patru personaje principale, pentru ca pe parcurs şi până la final această stare-situaţie să se schimbe treptat într-una bună, chiar de gratificaţie – mai mulţi au spus că le pare rău că nu se află şi ei în acea gară! (declaraţii alternate cu cele despre experienţe personale frustrante similare, reale). Am rezonat cu aceste impresii, pentru că le-am recunoscut esenţial şi la mine. Şi m-am întrebat care e mecanismul prin care s-a produs această schimbare.

Ceea ce m-a frapat în primul rând în film a fost numărul mare de maşinării cu care cele patru personaje (nevoite să aştepte împreună un tren incert într-o mică gară înzăpezită şi izolată) stabilesc (sau nu) o relaţie: acel Moş Crăciun kitsch şi enervant, care emite când treci prin apropiere tradiţionalele „ho-ho-ho-uri!”; automatul de cafea şi ceai care când merge, când nu merge; femeia-megafon, acea funcţionară de la ghişeu care, ori de câte ori i se cere o informaţie (sau „relaţie”, cum se mai spune) despre întârzierile trenului pe linia înzăpezită nu răspunde direct, uman, firesc („în relaţie”), ci „anunţă la megafon”, maşinal. Şi m-am întrebat de ce sau de unde aceste raporturi în general defectuoase ale personajelor cu lumea maşinilor – o întreagă colecţie! (poate cu excepţia celor stabilite de „băiatul cu iPodul”, care utilizează bine automatul de cafea şi are şi o brichetă utilă – mici ascendente asupra celorlalţi; poate pentru că e sau pare mai… conţinut, mai congruent cu sine). Iar ipoteza care mi s-a părut că explică şi leagă lucrurile a fost următoarea: Nu doar realitatea externă, dar şi realitatea internă a celor patru este „înzăpezită”, blocată. Există câte o „defecţiune” destinală sau situaţională a fiecăruia. A fetei energice, cu reacţii spontane şi… sănătoase (s-a discutat la şedinţă dacă înjură sau nu prea neaoş ori prea mult), dar care vrea să emigreze pentru a fi baby-sitter la Berlin deşi nu-i plac copiii (iar dacă nu-i va ieşi acest aranjament din cauza situaţiei prezente, atunci îşi va găsi orice altceva, „se va descurca”). A băiatului care face mereu calcule obsesionale şi care îşi doreşte să ajungă la Bucureşti până la miezul nopţii pentru a prinde momentul aprinderii beculeţelor unui impresionant brad de Crăciun – o schelă, nimic mai mult, spun ceilalţi, pentru care miza acestuia e derizorie. A femeii care poartă la telefon un conflict de cuplu. Chiar şi a baiatului cu iPodul, care afişează o blazare detaşată, de-conectată de ceilalţi şi de situaţie. Sunt patru personaje bine conturate care descriu tot atâtea blocaje şi, aş spune, tipuri de defense. Este nu doar o gară la propriu îngheţată, dar şi ceva din realitatea internă a fiecăruia este îngheţat, iar lumea alienantă a maşinăriilor care nu funcţionează descrie în fapt propria lume interioară, este cu alte cuvinte o proiecţie a acesteia.

De aici, de la această situaţie „înzăpezită” şi rece în care toţi fug către ceva (sau de ceva?), ceva ce nu le trebuie de fapt (şi la acest nivel cred că se şi transmite acea frustrare colectivă în public, dincolo de registrul cunoscut al unei situaţii româneşti comune experimentate de nu puţini din sală) – filmul evoluează spre o rezolvare interioară a personajelor, trecând prin câteva crize mai mici, într-un crescendo, şi apoi printr-un moment culminant, în care personajele se despart, fata care plănuieşte să ajungă baby-sitter rămânând în gară pentru a aştepta în continuare trenul care nu mai vine, iar ceilalţi trei plecând la noroc spre şosea, spre a afla o maşină de ocazie. Moş Crăciun cel mecanic este luat la şuturi de cea care a rămas acum singură, într-un acces de furie devastatoare, şi deteriorat – se pare că ireversibil. Ulterior, cei care au plecat la şosea se întorc, fără succes, iar situaţia se detensionează şi se pacifică vizibil pentru toţi: chiar şi băiatul cu iPodul se dezgheaţă şi pare să afle acum un zâmbet şi o legătură cu ceilalţi care până atunci îi lipsise.

Aş observa faptul că nu este vorba doar de o impăcare cu soarta sau de o resemnare senină (trenul este anunţat până la urmă că întârzie indefinit, drept care fiecare personaj are ceva de pierdut – bilete de avion, aprinderea bradului, vizite de Sărbători), ci de ceva chiar mai mult, ceva care ne-a dat unora dintre noi acel sentiment că

am fi dorit să fim acolo, în gara blocată şi să pierdem şi noi trenul; 

un indiciu pentru faptul că, dincolo de circumstanţele exterioare nenorocite, perdante, există sentimentul unui câştig intim, personal. Mutatis mutandis, aş spune că această situaţie-limită a blocării într-o gară mică şi pustie de Sărbători are funcţia cadrului sau settingului unei psihanalize (nu voi împinge paralela prea departe, dar rezultatul mi se pare comparabil). Ajunse în gară, personajele nu mai pot fugi de ele însele şi de propriile conflicte; nu putem fugi la nesfârşit, trebuie să ne şi oprim. Aşteptând un tren care nu mai vine, ele sunt, toate, „foarte plecate” – am putea spune că nelocuite de ele însele şi într-un anume sens nefuncţionale, precum acele maşinării ale frustrării.

Unul dintre participanţii la discuţie a dorit să pună un accent ascuţit pe momentul în care cei patru privesc – într-o secvenţă derulată în relanti – cum femeia de la ghişeu şi bătrânul care împodobeşte gara întind acum o ghirlandă de hârtie cu o urare pentru Crăciunul petrecut în gară

(Vă urăm Crăciun fericit în gara noastră

– ori aşa ceva). S-a remarcat astfel „absurdul schizoid”, contrastul dintre situaţia de criză a celor patru şi festivismul din gara pustie (Moş Crăciunul mecanic, ghirlandele de beculeţe, brazii împodobiţi de asemenea cu beculeţe, ghirlanda de hârtie). În deplin acord cu această senzaţie, am simţit totuşi că secvenţa reprezintă ceva mai mult – şi anume momentul clar de turnură a filmului, de răsturnare definitivă a frustrărilor exterioare într-o rezolvare interioară. Un catharsis. Ralentiul secvenţei, peisajul – totuşi – de basm de iarnă creează o magie care îmi confirmă această impresie; de altfel, regizoarea Iulia Rugină ne-a spus că s-a gândit să creeze încă de la începutul filmului o atmosferă de poveste de iarnă, de magie, ca o relativizare a graniţei dintre realitate şi basm – dintre realitatea externă şi cea internă, aş spune. Această secvenţă mi se pare tocmai un pasaj, o trecere de la prima la cea de-a doua. Este interesant că personajele gării, cele două care întind ghirlanda, se mişcă şi ele ca nişte automate (ca nişte păpuşi dintr-un turn cu ceas, cred că a spus cineva), dar de data aceasta nu mai e nimic frustrant, limitativ, blocat, ci, dimpotrivă, semnifică o rezolvare.

Am observat la un moment dat că am uitat o maşină din seria celor care nu funcţionează – şi anume tocmai trenul care nu mai vine. Dar cred totodată că el mai are o „treabă” pe lângă aceea de maşină disfuncţională – e iluzia spre care aleargă fiecare, cea despre care aminteam mai sus. Iar dacă îl gândim aşa, atunci întelegem o dată mai mult că fiecare maşinărie care nu funcţionează semnifică acelaşi lucru – o iluzie personală goală sau invalidantă a fiecăruia dintre cele patru personaje.

Clic pe imagini pentru a le mări

Spre finalul filmului, după încercarea nereuşită de a-l repara pe Moş Crăciun cel mecanic (atât de urât înainte, regretat acum – şi nu reflectă oare asta tocmai evoluţia personajelor?), acesta se reanimă miraculos, pe neaşteptate, şi emite faimosul său ho-ho-ho. Cei patru se înseninează, căci e cumva confirmarea „drumului” lor parcurs… în gara înzăpezită. Mi se pare, din acest punct de vedere (spre deosebire de acum câteva zile când, vorbind cu Iulia Rugină, aveam ezitări dacă să o numesc pe fata baby-sitter personajul catalizator al filmului) – că personajul principal în Captivi de Crăciun este tocmai Moş Crăciunul mecanic. La drept vorbind, această maşinărie este singura funcţională printre toate celelalte (incluzând-o aici pe femeia-megafon şi poate chiar pe bătrânul mut, fără relief, reacţii şi inexpresiv, care din acest motiv pare şi el întors cu cheia, programat). Şi ne putem întreba atunci care este locul lui Moş Crăciun printre celelalte maşinării (defecte) – de fapt, care e relaţia lui cu cei patru călători înzăpeziţi şi de ce are o semnificaţie pozitivă tocmai stricarea lui voluntară. Eu aş spune că această acţiune e de fapt cathartică şi funcţionează ca un revelator: maşinile nu sunt stricate pur şi simplu, nu au fost niciodată (o dovadă circumstanţială e faptul că băiatul cu iPodul îşi obţine cafeaua de la automat), ci relaţia personajelor cu acestea e defectă, altfel spus în realitatea internă a personajelor există ceva nefuncţional, precum observam anterior. Acţiunea impetuoasă a fetei de a-l strica pe Moş Crăciun o confruntă tocmai cu acest adevăr intern, i-l revelează acum într-o modalitate de netăgăduit, e cumva un insight: nu mai avem o maşinărie pe care o găseşte deja (aparent) stricată, nu mai e vorba doar de o relaţie proastă (ignorantă sau stângace) cu acestea, lucrurile sunt acum clare: ea însăşi o strică – pentru că pentru ea era deja stricată. Din acest punct, fata ajunge la o nouă înţelegere, iar reînsufleţirea lui Moş Crăciun pe finalul filmului e privită acum cu alţi ochi, cu o anume duioşie – pentru realitatea internă (şi funcţionează poate şi ca o reparaţie internă, după încercarea tehnică nereuşită a băiatului cu abilităţi, dar în fapt inabil? Din nou această schimbare de plan între „soluţiile” exterioare şi cele interne – care sunt în fapt cele adevărate).

Desigur, analiza poate avansa de aici în detalii (ce înseamnă, de pildă, faptul că băiatul inabil cu abilităţi tehnice apasă pe butonul greşit al automatului de cafea, obţinând un ceai inutil, vărsat imediat?) ori pe fronturi mai largi de interpretare (aş discuta aici şi despre omnipotenţa iniţială a personajelor).

În loc de concluzie, mă întorc la titlul filmului, Captivi de Crăciun, spre a remarca rolul lui de contrapunct. Eroii sunt captivi ai propriilor conflicte, de acord, dar evoluţia lor este către o „eliberare de Crăciun” şi către petrecerea cu adevărat a acestuia în spiritul care l-a consacrat – un Crăciun sufletesc.

O întrebare pe care nu am adresat-o la întâlnirea de sâmbătă, dar care mi se pare interesantă: Ce funcţie sau rol are pentru noi umorul situaţiilor din film – în cea mai mare parte reieşind tocmai din relaţia proastă a personajelor cu maşinăriile? (Îmi vine acum în minte că şi băiatul cu abilităţi tehnice are un astfel impas, cu aceea funcţională încă – pentru că nu reuşeşte să-şi dea seama cum anume se declanşează ho-ho-ho-ul lui Moş Crăciun, deşi tocmai abilităţile lui l-ar îndreptăţi să afle). Reprezintă oare umorul, pentru spectator, un mecanism de apărare, în această identificare cu personajele şi cu frustrările lor?

(Recitindu-mi şi corectându-mi aceste rânduri, am remarcat frecvenţa mare a cuvintelor „funcţional”, „funcţionează”, chiar şi în contexte figurate şi fără referire la maşinării – şi, mai puţin frecvent, dar de asemenea destul de repetitiv, a cuvântului „disfuncţional” – poate tot ca defense, chiar şi în acest moment secund al interpretării?)

Întâlnirea a fost apoi foarte animată şi capturată de cele două invitate, regizoarea Iulia Rugină şi scenarista Ana Agopian, care cu multă naturaleţe, unanim apreciată, au povestit despre proiectul filmului, despre momentele realizării lui, despre metoda de lucru a scenariştilor şi raporturile lor cu personajele (am aflat astfel că băiatul cu iPodul e singurul care nu întruchipează explicit pe nici una dintre scenariste, ceea ce mi se pare interesant, pentru că m-aş gândi cine este el, de fapt – fiind manifest personajul cel mai enigmatic şi cel mai puţin conturat). Iulia Rugină ne-a relatat de asemenea despre interpretările şi reacţiile la proiecţia filmului la Festivalul de la Londra. Astfel, din câte am înţeles, interpretarea filmului, realizată de un psihanalist britanic, a pus accentul pe distincţia dintre o realitate externă şi una internă şi pe cum uneori ne este greu să-i facem faţă primeia şi ne refugiem în fantasmă. Una dintre interpretările londoneze cu care regizoarea filmului nu a putut fi de acord i-a indicat pe cei patru călători înzăpeziţi – toţi tineri! – drept copiii părinţilor reprezentaţi de femeia-megafon şi de bătrânul lucrător, părinţi care îi lasă pe afară (într-adevăr… curajoasă interpretare!). O altă ipoteză a mers pe ideea că e vorba despre un tren care nu mai vine pentru întreaga societate românească, un tren înzăpezit dinainte de 1989, amintind totodată de lipsurile de atunci şi de speranţele înşelate – demers pe care regizoarea l-a simţit drept clişeistic, cu atât mai mult cu cât vârsta sa face mai greu declic pe o asemenea interpretare.

Mă opresc aici cu relatarea serii de sâmbătă de la AIPsA – şi aştept cu interes completări, observaţii, critici, asociaţii libere, comentarii din partea celor care au participat, dar şi a celor care n-au participat, dar au văzut filmul. Şi chiar şi de la cei care n-au văzut filmul, dar au citit această relatare.