Cum să te foloseşti de aici-şi-acum: ciuleşte urechile

[Capitolul 16 al cărţii lui Irvin D. Yalom, M.D., Darul psihoterapiei. Scrisoare deschisă către noua generaţie de psihoterapeuţi şi pacienţii lor, în curs de apariţie la Editura Vellant, 2011. Traducere din limba engleză de Aurora Gal Marcu. Text publicat cu acordul editurii].

Una dintre primele etape ale terapiei este identificarea echivalentelor de aici-şi-acum ale problemelor interpersonale ale pacientului. O parte esenţială a educaţiei tale este să înveţi să te concentrezi pe aici-şi-acum. Trebuie să ciuleşti urechile la aici-şi-acum. Întâmplările obişnuite din fiecare oră de terapie sunt pline de informaţii: Observă modul în care pacienţii te salută, se aşază, examinează sau nu lucrurile din jur, încep şi termină şedinţa, povestesc despre ei, se relaţionează cu tine.

Am cabinetul într-o căsuţă separată, aflată la vreo treizeci de metri de casă, la care se ajunge pe o cărare ce şerpuieşte prin grădină. Cum toţi pacienţii merg pe aceeaşi cărare, de-a lungul anilor am strâns multe date pe care le pot compara. Cei mai mulţi pacienţi fac comentarii despre grădină – covorul bogat de flori de lavandă, parfumul dulce, puternic al glicinei, bogăţia de mov, roz, corai şi roşu –, unii însă nu. Un pacient nu uita niciodată să facă remarci negative: despre noroiul de pe cărare, despre necesitatea de a pune parapete, despre zgomotul pe care îl făcea aspiratorul de frunze dintr-o grădină vecină. Când vin prima oară la cabinet, le dau tuturor pacienţilor aceleaşi indicaţii despre cum să ajungă la mine: conduci pe Strada X, după ce treci de Strada XX mai mergi cam un kilometru, o iei la dreapta pe Bulevardul XXX şi pe colţ o să vezi firma luminoasă de la Fresca (un restaurant atractiv din zonă). Unii pacienţi comentează, alţii nu. La una din primele şedinţe, un pacient (acelaşi care se plângea de cărarea plină de noroi) m-a provocat:

Cum se face că ai ales ca punct de reper Fresca şi nu Taco Tio?

(Taco Tio este o urâtanie de fast-food mexican aflat pe colţul opus).

Pentru a învăţa să „ciuleşti urechile”, ţine minte următorul principiu: Un stimul, multe reacţii. Dacă indivizii sunt expuşi la acelaşi stimul complex, este foarte probabil ca ei să aibă reacţii foarte diferite. Acest fenomen este evident mai ales în terapia de grup, unde membrii grupului vin în contact simultan cu acelaşi stimul – de exemplu, unul plânge, altul întârzie, altul îl înfruntă pe terapeut – şi totuşi reacţia fiecăruia diferă foarte mult.

De ce se întâmplă acest lucru? Există o singură explicaţie: Fiecare individ are o lume interioară diferită, iar stimulul are o semnificaţie diferită pentru fiecare. În terapia individuală funcţionează acelaşi principiu, doar că evenimentele nu au loc simultan, ci succesiv (adică pacienţii care au acelaşi terapeut sunt expuşi în timp la acelaşi stimul. Psihoterapia este ca un test Rorschach viu: pacienţii proiectează în el percepţii, atitudini şi semnificaţii din propriul inconştient).

Am anumite aşteptări de bază deoarece toţi pacienţii mei se întâlnesc cu aceeaşi persoană (presupunând că sunt cât de cât stabil), primesc aceleaşi indicaţii despre cum să ajungă la cabinetul meu, merg pe aceeaşi cărare ca să ajungă acolo, intră în aceeaşi încăpere, în care se găsesc aceleaşi lucruri. De aceea, reacţia idiosincratică a pacientului este extrem de instructivă, o via regia ce-ţi permite să-i înţelegi lumea interioară.

Când mi s-a stricat clanţa de la uşa exterioară a cabinetului, nemaiputând închide bine uşa, pacienţii au reacţionat în diverse feluri. O pacientă întotdeauna îşi făcea de lucru cu ea mult timp şi în fiecare săptămână îşi cerea scuze de parcă ea ar fi stricat-o. Mulţi o ignorau, iar alţii nu uitau niciodată să-mi amintească că este defectă şi să-mi sugereze să o repar. Unii se întrebau de ce tot amân.

Chiar şi banala cutie de Kleenex poate fi o sursă bogată de informaţii. O pacientă îşi cerea scuze dacă mişca puţin cutia când lua un şerveţel; alta a refuzat să ia ultimul şerveţel din cutie; alta mă refuza când îi ofeream un şerveţel spunând că poate să-şi ia singură. Odată, când am uitat să înlocuiesc cutia goală, o pacientă a glumit săptămâni întregi pe această temă.

(A, de data asta ţi-ai amintit,

sau

O cutie nouă! Înseamnă că astăzi te aştepţi la o şedinţă grea). 

O altă pacientă mi-a făcut cadou două cutii de Kleenex.

Cei mai mulţi dintre pacienţi mi-au citit unele cărţi, iar reacţiile pe care le au faţă de ceea ce am scris constituie o sursă bogată de material. Unii sunt intimidaţi de faptul că am scris atât de mult. Unii se tem că nu mi se vor părea interesanţi. Un pacient mi-a spus că mi-a citit o carte la librărie, pe apucate, dar nu a vrut s-o cumpere pentru că

făcuse deja o donaţie la cabinet. 

Alţii, care invocă lipsa banilor, de fapt le urăsc pentru că descrierile despre relaţiile apropiate cu alţi pacienţi îi face să creadă că mi-a rămas puţină iubire pentru ei.

Pe lângă reacţiile faţă de lucrurile din cabinet, terapeuţii au o varietate de alte puncte de referinţă standard (de exemplu, cum începe şi cum se termină orele, cum se face plata şedinţelor), care generează date comparative. Şi mai există desigur cel mai elegant şi complex instrument dintre toate, Stradivariusul practicii psihoterapeutice: propriul sine al terapeutului. Mai am multe de spus despre cum îl folosim şi despre grija pentru acest instrument.