David, tu cel încă nenăscut, o credeai supraom. Îți făcuseși din chipul ei chip cioplit, ea – suprafemeia, ea – curva, mama, iubita, întotdeauna în această ordine, îi prindeai flori purpurii în păr și-ți așteptai cuminte nașterea în gândurile ei. Îți dezveleai dinții albi ca de fildeș în fața cuvintelor ei ca niște tornade, tu, cel ce încă nu erai materie, o ademeneai cu cântecelele tale de dragoste ferpare, îi cântai despre moarte știind că doar așa te-ai putea naște și tu, tu, un poem nerostit negândit nenăscut. Ea era însă doar o femeie, o păpușăreasă ce-și mânuia bezmetică nevrozele-psihoze, ea scria poezie ca apucata și-și dorea moartea, dragostea mai tare ca moartea, iubea un bărbat nenăscut, David îl chema, David, naște-te și ferește-mă de privirea înfricoșătoare a organelor tale sexuale ciuruindu-mi pielea uterul creierul. David, tu o credeai superfemeie, sperai că ea o să-ți dea viață, ea nu era decât o simplă femeie ce iubea cuvintele mai mult decât călcatul rufelor, o femeie ce se lua la trântă cu propriile-i depresii, o cârciumăreasă cu solzi stacojii în loc de piele, o femeie ai cărei dinți mușcau până la sânge și ale cărei poeme erau niște exerciții perseverente de sinucidere. David, bărbații o credeau suprafemeie, îi dăruiau parfumuri scumpe și flori de câmp, o credeau o femeie cu oase tari de aceea o ademeneau în paturile lor de jivine care de la atâta rumegat deveniseră intelectuali cu boturi de mătase și limbi ca șofranul. Ea îngenunchea supusă în fața lor ca în fața sticlelor de gin, corpul îi era doar o crustă ce ascundea niște cavități întunecate, drumul spre Sinele cel real, fertil și nemuritor. Își ura trupul de moarte, dar își iubea psihicul ca pe un obiect vechi de valoare. Tu o credeai semizeiță, însă prin venele ei curgea sânge mult prea omenesc, capilarele ei țeseau întruna stihii ale infernului, năluci adictive ale unei minți masochiste și de netămăduit. Depresia îi dădea târcoale asemenea unui tăun bâzâitor, bâzâitul acesta a înnebunit-o. O fi mai frumoasă o femeie nebună? David, tu o credeai suprafemeie, dar ea a ajuns nebună, o nebună frumoasă pe care psihiatrii o legau de pat, o suprafemeie în cămașă de forță ce se zbate între impulsurile de moarte dezlănțuite și terapia prin electroșocuri – iată Suprafemeia nietzscheeană.
=== dedicat poetesei mele preferate, scorpioanca sinucigașă, Anne Sexton, a cărei naștere-moarte s-a întâmplat pe 9 noiembrie ===
Mă gândeam la un fiu.
Uterul nu este un ceas
niciun clopot bătând,
dar în a unsprezecea lună a vieţii sale
simt acel Noiembrie al trupului
ca şi cum acesta ar fi un calendar.
Peste două zile va fi ziua mea
şi ca întotdeauna pământul se umple de roade.
În vremea aceasta îmi caut moartea,
noaptea mă înclin supusă,
noaptea vreau.
Ei, bine, atunci
vorbeşte despre asta!
Eram în pântece tot timpul.
Mă gândeam la un fiu…
Tu! Niciodată al meu,
niciodată însămânţat ori frânt din mine,
cel de ale cărui organe sexuale m-am temut,
coada şi respiraţia căţeluşului.
Îţi voi dărui ochii mei sau ai lui?
Vei fi David sau Susan?
(Pe aceste două nume le-am ales şi ascultat.)
Poţi fi un bărbat asemeni taţilor tăi
muşchii picioarelor de la Michelangelo,
mâini din Iugoslavia,
undeva ţăran, slav şi hotărât,
altundeva supravieţuitor, plin de viaţă
şi toate acestea ar putea fi posibile
cu ochii lui Susan?
Toate acestea fără tine
două zile petrecute în sânge.
Voi muri nebotezată,
a treia fiică de care nu le-a păsat.
Moartea va veni odată cu ziua numelui meu.
Care-i problema cu ziua numelui?
Este doar un înger al soarelui.
Femeie,
legănând o pânză deasupra făpturii tale,
otravă prelinsă şi de neînvins.
Scorpionule,
Păianjen rău
mori!
Moartea mea din încheieturi,
etichete cu două nume,
sânge purtat ca un corset
spre a înflori
un nume în stânga şi altul în dreapta
Este o cameră caldă,
locul sângelui.
Lasă uşa deschisă!
Două zile până la moartea ta
şi două până la a mea.
Iubire! Boală roşie,
an după an, David, m-ai putea face sălbatică!
David! Susan! David! David!
dolofan şi murdar, sâsâind în noapte
neîmbătrânind niciodată,
aşteptând mereu în veranda din spatele casei…
an după an,
morcovul, varza mea,
te-am avut înaintea oricărei femei,
strigându-te pe nume,
numindu-te al meu.
(Sângele meu la 40, Anne Sexton – traducere de Antonela Suciu şi Marius Conkan)
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Poezia, pana la urma, mulge inconstientul – Sexton
"Toti poetii au un mic critic ascuns in mintile lor. Trebuie sa il opresti pe critic cand incepi un poem, asa incat sa nu te inhibe. Apoi trebuie sa il pornesti din nou cand faci revizuiri si rafinezi."
Poezia, pana la urma, mulge inconstientul – Sexton
"Toti poetii au un mic critic ascuns in mintile lor. Trebuie sa il opresti pe critic cand incepi un poem, asa incat sa nu te inhibe. Apoi trebuie sa il pornesti din nou cand faci revizuiri si rafinezi."