„Ia o foarfecă şi tunde-ţi copacii”

S-a pornit neliniştea, un cutremur subteran uşor, un vuiet mare în depărtare. Drumurile sunt deschise spre timpuri străvechi şi spre timpuri viitoare. Miracolele sunt taine apropiate şi barbare. Simt lucrurile care au fost şi care au să fie. În spatele obişnuitului se cască abisurile veşnice. Mie-mi restituie pământul ceea ce a ascuns. (…)

S-au apropiat lucruri ciudate. Mi-am chemat sufletul şi l-am rugat să se scufunde în torentul al cărui vuiet îl percepusem. Asta s-a întâmplat în 22 ianuarie 1914, aşa cum mi-am notat în Cartea neagră. S-a scufundat în întuneric cu repeziciunea săgeţii şi mi-a strigat din adânc: 

Vrei să primeşti ce aduc?

Eu:

Vreau să primesc ce dai. Nu eu am dreptul să judec şi să resping.

S.:

Ascultă atunci: aici jos sunt armuri vechi, arme ale părinţilor noştri, mâncate de rugină, de care atârnă curele mucegăite din piele, apoi mânere de lănci ciuruite de viermi, vârfuri îndoite de suliţe, săgeţi rupte, scuturi putrezite, cranii, schelete de bărbaţi şi de cai, tunuri vechi, catapulte, făclii distruse, arme de asalt sfărâmate, vârfuri de pietre, ghioage de piatră, oase tăioase, dinţi ascuţiţi, potriviţi pentru săgeţi — tot ceea ce bătăliile din vremuri vechi au lăsat să zacă pe câmp. Vrei să le primeşti pe toate?

Eu:

Le primesc. Tu ştii mai bine, suflete al meu.

S.:

Găsesc pietre pictate, oase scrijelite cu semne magice, descântece pe zdrenţe de piele şi plăcuţe de plumb, punguţe murdare, pline cu dinţi, păr de om şi unghii, bucăţi de lemn legate la un loc, bile negre, piei de animale mucede — toate ţinând de superstiţiile născocite de vremurile întunecate de odinioară. Le vrei pe toate astea?

Eu:

Primesc tot, cum să resping ceva?

S.:

Găsesc însă şi lucruri mai rele: fratricid, lovitură mişelească de moarte — tortură — copii jertfiţi — popoare întregi stârpite — incendiu — trădare — război — revoltă — vrei şi asta?

Eu:

Şi asta, dacă trebuie. Cum pot să judec?

S.:

Găsesc molime, — catastrofe naturale, — vase scufundate, — oraşe distruse — îngrozitoare sălbăticie animalică — foamete — lipsă de iubire între oameni… şi frică — munţi întregi de frică.

Eu:

Trebuie să fie aşa, căci tu le dai.

S.:

Găsesc comorile tuturor culturilor din trecut — superbe imagini de zei — temple vaste — picturi — suluri de papirus — file de pergament cu literele unor limbi moarte — cărţi pline de înţelepciune dispărută — cântece şi cântări ale unor preoţi bătrâni — poveştile istorisite de-a lungul a mii de generaţii.

Eu:

Asta este o lume… a cărei întindere nu pot s-o cuprind. Cum pot s-o primesc?

S.:

Voiai doar să primeşti tot? Nu-ţi cunoşti limitele. Nu te poţi limita?

Eu:

Trebuie să mă limitez. Cine ar putea să cuprindă vreodată această bogăţie?

S.:

Fii modest şi cultivă-ţi grădina cumpătat.

Eu:

O voi face. Văd că nu merită să cucereşti o felie mai mare de nemărginire în locul uneia mai mici. O grădină mică bine îngrijită e mai bună decât o grădină mare prost îngrijită. Faţă de nemărginire amândouă grădinile sunt la fel de mici, dar inegal îngrijite.

S.:

Ia o foarfecă şi tunde-ţi copacii.

Din întunericul revărsat valuri-valuri, pe care îl adusese fiul pământului, sufletul mi-a scos lucruri vechi care interpretează viitorul. Trei lucruri mi-a dat: mizeria războiului, bezna vrăjitoriei, darul religiei.

Dacă eşti înţelept, pricepi că aceste trei lucruri se leagă. Acestea trei semnifică descătuşarea haosului şi a forţelor lui, după cum, tot aşa ele înseamnă şi legarea haosului. Războiul este vizibil şi oricine îl vede. Vrăjitoria e întunecată şi nimeni n-o vede. Religia încă nu este, dar evident va deveni. Fii-ai închipuit oare că spaimele unei astfel de grozăvii cum e războiul va veni asupra noastră? Fii-ai închipuit oare că există vrăjitorie? Te-ai gândit oare la o nouă religie? Am stat în nopţile lungi şi am văzut ceea-ce-va-să-vină şi m-am înfiorat. Oare mă crezi? Nu mă preocupă mult. Ce înseamnă credinţa? Ce înseamnă necredinţa? Am văzut şi m-am înfiorat.