Analistul nu este egalul analizandului prin simplul fapt ca este analist. Asumandu-si acest rol invita la un transfer de autoritate. Cat de mult si de cat de strict depinde de om, insa, e ca democratia intr-un stat. Se poate modifica sau flexibiliza, dar nu devine anarhie, se pastreaza in cadrul ierarhiei statului.
Prin urmare analistul nu poate renunta la autoritatea lui si deveni „foarte relationist” fiindca isi neaga pozitia initiala, de autoritate. El nu-i poate spune analizandului eu nu stiu nimic fiindca el a fost cautat tocmai pentru ca s-a presupus ca stie, ca poate ajuta, ca poate face ceva ce singur omul nu reuseste. Si nu s-a dus la un prieten, egalul lui, s-a dus la un „specialist”. Fara acest transfer de autoritate institutia psihanalitica ar cadea chiar maine.
Aici intervine etica psihanalitica, analistul accepta sa i se dea puterea doar pentru a o intoarce spre analizand, pentru a o reflecta, pentru a-i da inapoi ceva ce nici nu stia ca are. Intr-un fel, rolul esential al analistului a fost dintodeauna acela de „invata-ma sa te inteleg”. Insa numai dupa ce ai venit la mine crezand ca eu stiu. Daca analistul ar crede cu adevarat ca nu stie nimic nu ar deveni analist. El crede ca stie cel putin ca pacientul proiecteaza si poate sa-i oglindeasca proiectia.
Egalitatea intre pacient si analist poate fi atinsa doar anuland institutia terapeutica. Doar atunci cand omul nu va mai crede ca altcineva il poate ajuta mai bine decat el insusi.
Eu una nu cred ca vom atinge acest punct fiindca independenta nu exista. Toti am fost copii, toti continuam sa fim undeva in sufletul nostru copii dependenti. Independenta nu e opusul dependentei, e spatiul pe care dependenta nu-l absoarbe cu totul, spatiul in care nevoia nu te orbeste. Nevoia satisfacuta care te lasa sa respiri. Independenta e o consecinta a dependentei bine crescute.
Natura nu ne lasa sa fim egali, tot ce putem face e sa fim mai putin inegali.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
De acord. Mai putin cu o nuanta, si anume autoritatea. Da, analistul este intr-o pozitie asimetrica cu pacientul sau, pentru ca stie mai multe despre sine. In ce masura cunoasterea iti confera vreo autoritate, asta e un subiect de reflectie, cel putin pentru mine.
Imi place mult aceasta reflectie personala pe marginea unei experiente (pe care presupun din text ca ati avut-o) precum cea a analizei personale. Mi se pare foarte patrunzatoare, autentica si gasesc ca foarte interesanta problema analizei in termenii in care ati ridicat-o, ai autoritatii, puterii, eticii psihanalistului. Cine ii da dreptul sa detina o astfel de putere asupra altei persoane? Ar fi cumva simplificat daca am spune doar ca analizandul il investeste astfel. Da, dar mai ramane un rest de discutat, cel etic si al responsabilitatii – si pe acesta mi se pare ca il aduceti in discutie foarte bine.
@Ioana: Eu nu cred ca asimetria relatiei analitice provine in primul rand din cunoasterea presupus superioara a analistului, mi se pare un fel foarte intelectualist de a pune problema. Ea provine din insasi situatia si relatia analitica, incepand cu cererea pacientului si continuand cu settingul, cu transferul si cu regresia care il poarta pe pacient intr-o epoca a dependentelor majore. Aceasta autoritate o are analistul. Mi se pare ca autoarea spune asta in finalul articolului sau.
@Dorin: Cine cauta autoritate, autoritate va gasi.
Bine, dar… psihanaliza este o meserie. Este practicata de psihanalist care are autoritatea calificarii profesionale. Pacientul plateste ca sa fie beneficiar, client. Ca orice meserie, are si o etica, desigur, si o responsabilitate.
Un psihanalist bun cred ca nu trebuie sa faca foarte mari eforturi pentru a-si asuma responsabilitatea in cabinet, asta ii va veni natural.
Psihanalistii discuta despre egalitate nu in privinta contractului terapeutic ci doar atunci cand vorbesc despre ceea ce se intampla in procesul de vindecare. Putem discuta despre acest lucru, daca subiectul intereseaza.
Ma bucur de comentarii.
Cu autoritatea am vrut sa spun odata ca exista profesia, profesionalizarea care isi aroga o cunoastere si apoi ca in cura analitica regresam si pe seama cui, pe seama analistului care ramane suportul, parintele simbolic.
Exista analiza fara regresie?
Cat de adanca e regresia cred ca depinde de nevoile fiecaruia, cu cat mai multa nevoie de dependenta cu atat mai multa regresie. Deci da, autoritate cauti autoritate gasesti, dar cine e atat de independent incat sa n-o caute deloc?
Eu as fi curios sa aud mai mult despre cum se poate sa fii mai putin inegal in terapie. Autoarea ne zice ca egalitatea nu e posibila, dar ca e posibil sa fii mai putin inegal. Cum se intampla asta in terapie?
Am inceput prin a scrie un comment la acest post dar textul s-a tot marit si am sfarsit prin a scrie un articol pe care ulterior l-am publicat pe baldocin concept:
http://baldovinconcept.blogspot.com/2011/11/libertate-egalitate-si-fraternitate-in.html
reiau totusi pentru cititorii comozi cateva fraze din concluziile acestui articol care inseamna de fapt intentia commentului meu initial:
Relatia analist analizand este o forma ideala de sclavagism deoarece repeta la nivel microsocial relatia dintre conducator si condus. tocmai aceasta priponire in mentalitatea sclavagista face din psihanaliza clasica cu cadrul ei tipic o activitate limitata la insasi mentalitatea sclavagista. Evident, in acest caz psihanaliza clasica insasi este prinsa intr-un cerc vicios: ea reia la nivel simbolic relatia dintre stapan si sclav adica exact ceea ce il face pe sclav sa cada in disperarea psihopatologica. Este ca si cum te-ai trata de alcoolism cu o dusca mica sau de sevraj cu doza zilnica de drog. Pe moment pare o vindecare.
Psihanalizei insasi, prin docilitatea ei politica, ii convine aceasta stare de ambivalenta politica pentru ca nu poate vedea dincolo de zidurile pesterii mentalitatii sclavagiste. Iar cadrul rolurilor condus-conducator este exact stadiul sau de limitare la aceasta mentalitate. Ea inca se afla in ghetou. Psihanaliza clasica nu intelege ca ea are sansa sa devina ce mai importanta institutie intr-o societate viitoare in care sclavagismul (inclusiv cel mascat de minciunile statului de drept si democratiei actuale) ar fi total eradicat. Ea deocamdata nu poate accepta „egalitatea” pentru ca de fapt are nevoie da insusi sistemul sclavagist care sa-i trimita victime spre carpire. Ea este tributara mentalitatii sclavagiste. Intr-o lume lipsita total de sclavagism multe elemente ale cadrului clasic se vor pulveriza. Discriminarea ontologica analist-analizand este una dintre ele.
Baldovin, ideologizezi. Eu am spus altceva, ca repeta relatia parinte-copil, nu stapan si sclav. Toti am fost copii, nu sclavi. Toti ramanem copii intr-o masura. Nu tot ce e mic si neputincios e sclav. Cand ne simtim foarte rau avem nevoie de suport, de continere din partea cuiva mai puternic, nu?
Amesteci egalitatea sociala cu egalitatea umana.
Nu e o dusca mica, intr-o analiza incepi cu transferul si, in mod ideal ar trebui sa iesi autonom, egal cum spui tu, sa nu-ti mai cauti stapani.
Pe logica ta ar trebui sa militezi ca in '68, ca parintii sa nu-si mai asume nicio autoritate ca doar sunt egali cu copii, nu? Sa nu mai existe nici profesori, nici doctori.
Pt Bogdan Popa, in terapie putem deveni "mai egali" crescand afectiv. Ca in viata, peste tot.
Ma mai intreb daca se poate face terapie fara regresia necesara unei analize. Nu stiu inca.
Nu stiu daca imi e clar cum arata procesul asta de crestere sau vindecare (aici Georgiana ne sugereaza ca ne putem gandi la egalitate). Sa inteleg in analiza ca pornesti de la regresie, care este o relatie de dependenta, catre forme crescute de independenta? Fairbairn vorbea de dependenta matura ca ideal terapeutic. In sensul asta, se poate crea mai mult spatiu, sau mai mult capacitate de respiratie, dupa cum ne spune autoarea. Imi place ideea asta de spatiu si de respiratie. As vrea sa aud mai multe de crestere afectiva.
Poate e aproape imposibil sa faci terapie psihanalitica fara regresie, dar poti face alte terapii (CBT, nu? tranzactionale?) fara regresie. Regresia e importanta daca terapia e focalizata pe legaturile cu parintii, dar ea nu e necesara daca accentul e pe relatiile din prezent. Sau poate te gandesti la altceva?
Dupa o viziune filogenetista care vede omul ca fiinta izolata ce se naste din nimic si merge tot in nimic intr-adevar toti am fost copii si niciunul sclav. Dupa o viziune transgenerationala si filogenetica ce accepta faptul ca trasaturile si acumularile organico-social-culturale se transmit ereditar majoritatea larga dintre noi am fost sclavi. Stapanii, ca si astazi tot pe la 1% se aflau. Cetateanul liber atenian care avea si el un sclav era la randul sau un sclav ceva mai binevazut, numit liber asa cum toti sclavii de astazi sunt recunoscuti ca "liberi".
Societatea si omul nu pot fi despartire radical pentru a nu face un amestec intre egalitatea sociala si egalitatea umana de care tu vb. Diferenta dintre om si societate e aceea dintre individ si specie. Exista mult mai multe asemanari decat deosebiri. Din p[acate termenul "egalitate" (la fel ca si cel de "identitate") e foarte neclar nu doar in discursul tau ci si in limba si de aici apar multe confuzii.
Cat despre "egalitatea parinte- copil" pot spune ca, desi tu ii dai o nuanta absurdista perspectivei egalitatii dintre ei, totusi in viitor asa ceva va fi un lucru normal. Sa ne gandim doar la relatia copil -parinte in urma cu 100, sau 200 de ani cand unii copii erau educati sa le spuna parintilor "domnule" sau "doamna". De atunci si pana acum s-a schimbat mult si toate schimbarile isi au originea mai putin in spiritul moral singular cat mai ales in libertatea superioara oferita de tehnologie.
Bogdan, da, cum zici. Cred ca toti stim ce-i aia dependenta-independenta, nu? Depedenta matura cred ca e echivalenta cu interdependenta, de termenul asta stiam pana acum.
Sa zic doua vorbe despre cresterea afectiva desi ce e "bine" nu prea e interesant de discutat. Inseamna sa-ti gasesti o voce, un spatiu in care acea voce sa nu fie tot timpul in pericol, in care suportul-aprobarea-existenta cuiva nu mai este vitala. Poti s-o ai sau sa n-o ai, nu te influenteaza radical. Nu mai ai nevoie sa ti-l anexezi pe celalalt ( poate fi si ceva, nu doar cineva) pentru propriile nevoi stringente.
Ok, traim intr-o societate ierarhizata. Doar ca in terapie sunt oameni, nu societati. Un om poate fi plin de anxietatea in fata stapanilor pe care i-au transmis-o parintii, transgenerational, insa el lucreaza singur cu ea, scietatea nu-l poate ajuta prea mult. Ma faci sa ma gandesc la luptatoarele pt drepturile femeilor care s-au mirat ca desi femeia nu mai e depdendenta financiar si are tot suportul emotional din lume tot cauta sa stea sub papucul unui barbat abuziv.
Sunt curioasa cum vezi tu o relatie a viitorului intre parinte si copil. Parintele e o autoritate in ochii copilului, ca si-o asuma sau nu, fiindca e "mare".
Imi place cum te gandesti la crestere emotionala ca la o nevoie de a nu il anexa pe celalalt (sau pe acel ceva). Cred ca surprinde ceva foarte important din terapie. As vrea odata sa dezvolti asta mai pe larg. As citi pe nerasuflate, pentru ca trimite la experienta mea.
De acord cu ce spui Dora ca in terapie sunt oameni si nu societati. Nu sunt impotriva cadrului din terapie in acest moment. Sunt convins ca spargerea lui totala conduce la pulverizarea terepiei insasi. De cativa ani fac eu insumi niste experimente cu modificarea acestui cadru, cu relaxarea lui, fara rezultate inca pana acum. Mai vedem.
Dar, repet ce am spus si in articol (de data asta la nivel mai general): terapia insasi, de orice fel ar fi ea, nu rezolva tulburarea psihica ci doar o amelioreaza intr-un grad mai mare sau mai mic. Adevarata terapie este suspendarea cauzelor tulburarii psihice care este insusi sclavagismul. Si, din pacate, in acest moment psihanaliza a cam facut pact cu sclavagismul spre dezavantajul ei pe termen lung. Ea accepta sclavagismul si refuza sa il vada dincolo de largul concept de sexualitate (un adevarat camuflaj acest concept larg iata) sau infantilitate (ma refer la asanumitele stadii de evolutie libitinala catre care este aruncata originea tulburarii psihice). Prin aceste sa le zicem "inginerii" conceptuale deja devenite traditioanale psihanaliza accepta mutilarea pe care sistemul o face unora pe care apoi sa ii primeasca in terapie.
Iata ca ea, ca institutie cum zici tu Dora, este descendenta directa a stadiului moral contemporan care accepta sclavului unele libertati (acela de a -si skimba stapanul de ex., sau de a face un job mai usor) insa nu este in masura sa poata accepta eradicarea totala a sclavagismului ci doar a celui clasic care ii cere sclavului acelasi tip de munca si acelasi statut pentru toata viata. Odata ce industria (initial masinile apoi robotii si mai nou computerul) a preluat cea mai mare parte din munca sclavului si odata ce unii din vechii sclavi au devenit burghezi ridicandu-se pe scara sociala iata ca apare si psihanaliza sa ii vindece (cat de cat) de vechile reflexe ale mentalitatii de sclav care supravietuia in reprimarile cu care era intampinata orice fel de "pofta" a noului stil de viata. La fel ca si psihanaliza, si arta a trait un nou boom la inceput de secol 20 (comparabil cu cel al Renasterii) avand clientela in randul noilor burghezi speriati de gandul ca stapanii simbolici ar putea sa-i pedepseasca.
Iata ca psihanaliza clasica (cu cadrul ei) este centrata pe aceasta clasa sociala. De aceea ea (si cadrul ei) este parte din mentalitatea burgheza cu gradul ei etic de acceptare a neosclavagismului procedurilor si obligatiilor. Aplicandu-se doar sclavilor eliberati ea sufera de unilateralitate. Dar chiar si asa, daca psihanaliza ar fi cu adevarat sustinuta de stat si politicieni, daca ar fi studiata in detaliu de ex, la facultatea de psihologie [alaturi de mitrofanism de exemplu (…)]. Si daca absolventii unor astfel de facultati ar primi un job si putere de decizie pe la scoli, pe la companii etc. societatea ar deveni mult
mai umana decat este astazi. Dupa cum am mai spus politicienii ii patroneaza congresele insa ii blocheaza iesirea din ghetou. Nu e nevoie de implicarea in activitati politice, psihanaliza poate trece dincolo de acest stadiu prin iesirea din pestera infantilismului si sexualitatii extinse. A vedea intr-un simptom o nevoie de a-l subordona economic pe celalalt (de a-l inrobi) s-ar putea sa fie un insight mai dramatic decat acela de a-l folosi ca intrument sexual sau matern.
Despre viitoarea relatie parinte copil pot spune ca parintele va avea acelasi trend ca si pana acum: pe masura ce sclavagismul va fi inlocuit de tehnologie va disparea si interesul parintelui (si scolii in general) de a-i schimba anumite tendinte naturale. Educatorul insusi va deveni mai "infantil" si mai permisiv.
Am ramas in urma cu discutia dar voi recupera in cateva zile. 🙂 Vroiam pentru moment sa mai adaug ca, in prima sau primele sedinte, psihanalistul isi asuma responsabilitatea de a lua in terapie acel om prin decizia pe care o ia de a lucra cu el, de a-l lua ca pacient. Ulterior, in desfasurarea procesului interactional, responsabilitatea lui este de a putea in mod natural sa se debaraseze de o responsabilitate constienta si de orice scop si sa se lase liber sa faca si sa spuna orice ii vine. Stiu ca asta suna intrigant. 🙂 Insa, e singura modalitate de a fi liber, autentic si creativ in terapie exact cum spune Sf. Augustin, "Iubeste si fa ce vrei!". Egalitatea intre pacient si analist este aceea ca ambii au dreptul (psihanalistul are chiar obligatia) de a fi el insusi. In psihanaliza relationala, de exemplu, care probabil ca a inspirat textul postat aici, cura nu se mai gandeste in termeni de "regresie" sau, daca vreti neaparat o corespondenta, sa spunem ca pacientul si psihanalistul regreseaza impreuna: adica amandoi, nu numai pacientul. In psihanaliza de pana acum, am pomenit ca pacientul regreseaza iar analistul relationeaza cu el asa regresat in transfer, in functie de regresia/transferul pacientului. Nu se vorbeste despre regresia psihanalistului (si ma veti crede daca va ganditi ca, si in relatia parinte – copil, parintele e necesar sa regreseze ca sa poata relationa optim cu copilul). Atitudinea este de a considera pacientul obiect asupra caruia actioneaza terapia sau terapeutul. Radacinile acestei viziuni stau tocmai in nasterea psihanalizei din hipnoza in care balanta subiect activ – obiect pasiv e mult mai vizibila. Pe parcursul dezvoltarii domeniului, balanta aceasta s-a schimbat din ce in ce mai mult. Ei bine, psihanaliza relationala vine astazi si echilibreaza si mai mult aceasta balanta, pana la pozitia de egalitate. 🙂 Vorbim astazi despre faptul ca exista influenta reciproca si schimbare reciproca impreuna, in relatie.
fac o rectificare: in primul meu comment am folosit gresit cuvantul "filogenetista" in loc de "ontogenetista" . Deci corect este fireste "Dupa o viziune ontogenetista…" in loc de "Dupa o viziune filogenetista…"
Georgiana Branisteanu,voiam sa va spun ca apreciez foarte mult comentariile dvs. si sunt foarte utile si clarificatoare! Apreciez in mod deosebit consecventa dvs si faptul ca incercati sa fiti cat mai prezenta, pentru oricine are intrebari si nelamuriri. 🙂
@anonim: Va multumesc foarte mult pentru aprecieri! Fac asta de patru ani. 🙂
@ Georgiana
🙂 Am inteles bine? Deci tu crezi ca de fapt "egalitatea" intre ana;list-analizand (in sensul in care foloseste Dora) de fapt este posibil si chiar real? Mi se pare ca nu e in spiritul tau commentul asta. Te stiam mai … ortodoxa 🙂 . In cazul asta esti mai catolica decat mine (sic!) care deplangeam "inegalitatea" fortata de resorturile societatii sclavagiste in care culplul terapeutic se integreaza. Eu n-am sustinut ca "egalitatea" ar putea exista dar vad ca tu sustii cand zici ca balanta s-a echilibrat pana la egalitate totala… Atata timp cat analistul propune cadrul si analizandul il accepta deja putem vorbi de un monopol in stabilirea regulilor pe care analistul il are by default. Analizandul nu poate schimba nimic din cadru desi ar cam vrea. Cum adica? Nu inteleg
Poate la finalul unei terapii reusite (care o fi aia ca vreau si eu un pui 😀 ) analizandul poate deveni egalul analistului devenind el insusi psihanalist (si de aici povestea cu analiza didactica) . La asta te referi? Dar si asa analistul master (sic!) are mai mare experienta. Parca mai era si o supervizare… Nu inteleg ce vrei sa spui… explica-te 🙂
Draga Gabriel, am terminat acum de citit toate comentariile. 🙂 T. Dora cred ca vrea sa spuna ca nu putem vorbi de "egaliate" intre psihanalist si pacient pentru ca e o relatie de ajutor, prin urmare, primul il ajuta pe cel de-al doilea. Dar eu vin si spun ca, vizavi de scopurile subiective ale fiecaruia, fiecare dintre cei doi este ajutat de catre celalalt. Cred ca sunt mai catolica/relationista decat tine acum pentru ca eu am practicat psihanaliza in toti acesti ani si am devenit relationista insa am impresia ca tu esti relationist de mai mult timp decat mine, cel putin de cand te stiu eu. 🙂 Nu e adevarat ca analizandul nu poate schimba nimic din cadru. Lucrurile nu se impun ci se discuta, se negociaza in functie de limitele fiecaruia. Zilele trecute, un coleg relationist dar din alta scoala, psihoterapie existentialista, mi-a spus un lucru care mi-a placut foarte tare: daca pacientul are nevoie ca terapeutul sa dea din urechi iar acesta din urma poate sa dea din urechi, ar fi bine sa o faca. Nu, nu m-am referit la ceea ce spui tu in ultimul paragraf. Hai sa o luam inca o data cu "egalitatea"! Cum spui tu la un moment dat, termenul e vag el in sine. Inseamna ca intotdeauna trebuie sa i se adauge un criteriu: "egal din punct de vedere al…". Intre oricare oameni se pot stabili ierarhii: dupa experinta de viata sau profesionala, dupa marime, dupa gradul de dependenta de alcool, dupa cat de mult le place un anumit gen de filme etc. Ierarhiile sunt insa valabile numai pe criteriul stabilit initial; daca schimbam criteriul, se schimba si ierarhia intre indivizi. De multe ori insa, se uita acest lucru si un anumit criteriu se absolutizeaza. Asta se intampla in sclavagism care e o relatie de tip schizo-paranoid. O viziune/atitudine ierarhizanta nu ne ajuta nici in educatia copiilor, nici in terapie, nici macar dupa criterii de experienta pentru ca adultul poate avea o experienta traumatizata sau dupa "gradul de sanatate" pentru ca terapeutul are sanatatea si boala lui si pacientul pe ale sale. 🙂 Oamenii sunt diferiti iar relatia psihanalist – pacient este cu atat mai buna/terapeutica cu cat isi permite sa fie "mai asemanatoare" cu oricare alta relatie cu conditia ca analistul sa fie un instrument de lucru bun, destul de bun, foarte bun… Si o sa ma intrebati apoi, dar in ce consta meseria de psihanalist daca relatia din cabinet seamana cu aia de pe strada si ajungem iar la intrebarea daca se mai foloseste cabinetul sau nu in psihanaliza relationala. 🙂 Sau, in ce mai consta cadrul? Sa fii psihanalist inseamna sa ai curajul sa iti asumi relatia cu un om fara sa stii ce scopuri ai cu el. 🙂
🙂
Mda.. intr-adevar ti-ai mai schimbat ideile fata de cum te stiam eu. Din pacate anii in care m-am infundat in pestera corporatismului nu mi-au permis sa vad schimbarea asta la tine. Oricum, dupa cum spui si tu, asta cam miroase a revolutie in miscarea psihanalitica pentru ca in final se pare ca ataca ideea de "cura didactica" pe care eu totusi o sustin in ciuda unor rezerve fata de argumentele pro fata de ea.
De asta nu cred ca sunt chiar relationist dupa cum zici tu… Desi am numeroase elemente realtionale in conceptia mea asa cu le-au afirmat culturalistii americani paradoxal, eu sunt mai aproape de psihanaliza ortodoxa freudiana decat de cea relationala. Adica sustin ideea instinctului care creaza si se sublimeaza in psihic si de asemenea consider ca lipsa de libertate a instinctului duce la tulburare psihica. Spre deosebire de Freud eu nu cred ca instinctul este "pervers" by default ci se perverteste cultural in timp de-a lungul generatiilor ca urmare a traumatismelor naturii sau celor ale semenilor (ceea ce este de fapt sclavagismul) . Aici e una dintre principalele mele diferente fata de Freud; el credea ca o tulburarea psihica se datoreaza unei prea mari libertati a instinctului (desi spre sfarsitul carierei si-a mai schimbat ideea) iar eu cred ca ea se datoreaza, dimpotriva, unei prea mari mutilari culturale (ca incalcare a libertatii lui originare) ale sale ceea ce il face psihopatologic. Dar iata ca din punctul asta de vedere sunt mai aproape de el decat de relationisti care par sa fi scos total instinctul din ecuatia dinamicii psihicului, cel putin din cate am citit eu. Eu nu voi sustine niciodata asa ceva: relatiile interumane sunt ele insele expresie a nevoii instinctului (sau a pulsiunilor periferice derivate din el) de a se satisface.
Dar, dupa cum am zis intr-un comment anterior, consider ca fara analiza frontala a actului psihic (simptom, vis, act ratat, sentiment etc.) si fara despicarea firului in 4 nu putem vb de psihanaliza. Asta inseamna de fapt analiza: a separa, a imparti. Continerea e un instrument de echilibrare a curei dar numai continere cred nu mai e psihanaliza. Ca in acest moment ea e mai viabila, ca mege mai bine decat analiza frontala, ca analizandul e mai "satisfacut". Eu cred ca aceasta criza a analizei in psihanaliza contemporana se datoreaza faptului ca firul trebuie spart si mai departe de nivelul sexualitatii la care a ajuns Freud si ceilalti . Dar asta ramane de vazut