Încercând să determine cel mai bun mod de a folosi visele, fantasmele şi imaginaţia în tratarea pacienţilor, Jung a găsit un răspuns parţial în timpul unei alte călătorii cu trenul, când a mers la Aberdeen în 1914 pentru a ţine o prelegere despre schizofrenie şi şi-a dat seama că singura modalitate de a defini un sistem distinct de cel al lui Freud era să se trateze pe el însuşi ca şi cum ar fi fost propriul său pacient. Aducându-şi aminte de jurnalele zilnice detaliate pe care le ţinuse până în anul 1900, el s-a gândit că reînvierea acestui obicei ar putea oferi un acces util către autoexaminare, meditaţie asupra inconştientului şi ceea ce el numea pe atunci stările interioare, iar mai târziu a numit individuaţie. Cele mai multe dintre aceste jurnale alcătuiesc Cartea neagră, însă acum el credea că avea nevoie de ceva separat şi diferit de aceasta.

În loc să scrie gândurile accidentale, întâmplările zilnice şi notiţele din lecturi care umpluseră jurnalele anterioare, el intenţiona să se limiteze la “metaforele de limbaj”. De exemplu, dacă visa că zăcea într-un deşert, expus soarelui arzător, începea cu “soare = conştiinţă” şi lăsa “lungile viziuni” să curgă, neghidate şi nedirecţionate de mintea sa conştientă. Prima oară când s-a aşezat să scrie, el şi-a amintit că a auzit o voce clar feminină vorbind încet, dar cu autoritate.

Asta e artă,

spunea ea, ceea ce l-a înfuriat, deoarece el credea că făureşte o ştiinţă empirică. Vocea pe care a auzit-o era enervant de familiară, iar cuvintele pe care ea le-a spus îi fuseseră trimise, în realitate, într-o scrisoare. Jung a ascuns identitatea autoarei scrisorii, numind-o o “doamnă estetică”, iar vocea vorbitoarei a devenit aceea a

unei paciente care avea un animus dezechilibrat şi care, fără greşeală, ademenea anima din mine să iasă la suprafaţă.

Abia în Protocols, care în cele din urmă au devenit Amintiri, vise, reflecţii, el le-a identificat pe amândouă ca fiind Maria Moltzer, căci dialogul avusese loc între ei cu mulţi ani înainte, când implicarea lor emoţională era la apogeu (1).

Deşi era singur în biroul său când consemna această viziune, el nu s-a putut elibera de convingerea că pacienta era

înăuntrul [lui], un personaj foarte viu înăuntrul [lui]. 

El spunea că nu se simţea în largul lui ascultând această voce feminină şi că nu voia să o onoreze cu un nume. A fost, de fapt, uşurat atunci când, foarte devreme în meditaţiile lui, ea a fost uzurpată de un bărbat. Jung l-a numit Elias (2), însă nici el nu a rămas. A apărut o a treia voce masculină distinctă pe care Jung a numit-o Philemon (3) şi care a rămas. Când femeia se întorcea din când în când, el o numea Salome. Ea era întotdeauna secundară faţă de Philemon, care domina viziunile lui Jung.

Jung l-a descris pe Philemon drept vocea păgână a unui bătrân de o

cunoaştere pur şi simplu superioară. 

El credea că Philemon îl învăţa:

obiectivitatea psihologică, realitatea sufletului. El reprezenta disocierea dintre mine şi obiectul meu imaginar. Anterior, acesta obişnuia să fie ceea ce eu spun, apoi a devenit un lucru distinct de mine şi el personifica acest lucru. El formula acest lucru care nu eram eu şi exprima tot ceea ce eu nu gândisem. …Până la Septem Sermones, era doar spus de către el. Apoi mi s-a cerut să-l spun eu însumi. …Septem Sermones, acesta a fost momentul când Philemon pur şi simplu şi-a pierdut autonomia absolută şi a trebuit să-l spun eu însumi.

Până să scrie Şapte predici, Jung consemna ceea ce îi spunea Philemon într-un nou jurnal frumos pe care l-a poreclit Cartea roşie, un volum in-folio de hârtie pergament, legat în piele roşie (4). În acesta, el trudea la desene generos ilustrate ale fantasmelor sale, însoţite de texte cu interpretări, scrise în tuş de calitate, într-o scriere creată de el care semăna cu o încrucişare între scrierea germană academică din Evul Mediu şi scrierea irlandeză insulară, un

scris cu litere negre, ca de călugăr, care consemna cele mai importante vise ale lui începând cu 1913, 

toate ilustrate cu

desene tulburătoare, cu adevărat absurde (5).

Jung a ales să abandoneze Cartea neagră pentru Cartea roşie, deoarece credea că era necesar un jurnal foarte special pentru “metaforele de limbaj” care apăreau ori de câte ori vorbea Philemon în cadrul viziunilor sale. Discursul lui Philemon crea o

stare egipteano-gnostico-elenistică, 

cu

o nuanţă clar gnostică, deoarece el era cu adevărat un păgân. 

Aceasta a marcat începutul interesului susţinut al lui Jung pentru gnosticism şi a constituit starea dominantă pe care căuta să o transmită în meditaţiile pe care le încredinţa Cărţii roşii.

Iniţial, Philemon a apărut într-un vis, aşa că Jung l-a pictat în felul acela, drept o creatură cu aripi suspendată în mijlocul unui cerc albastru, strălucitor. Cerul însuşi se mişca de parcă ar fi fost un ocean, sub nori grei care când se spărgeau ca nişte sloiuri de gheaţă, când îl acopereau în întregime în albastrul cel mai închis. Philemon era, de asemenea, un bărbat foarte bătrân care purta pe cap coarne de bou tânăr, ducea în mână o legătură grea de chei şi avea aripi ca de pescăruş care îi creşteau din spate (6). A doua zi după acest vis, în timp ce Jung picta tablouri, a găsit un pescăruş mort pe malul din faţa casei. El a afirmat că era un semn, căci astfel de păsări erau văzute rareori în această parte a lacului. A dus pasărea moartă la un taxidermist, iar, după ce acesta a împăiat-o, Jung a aşezat-o la vedere în bibliotecă. El nu a folosit cuvântul “sincronicitate” decât mulţi ani mai târziu, însă, când a găsit pasărea, el a scris că, atunci când a văzut-o prima oară, a fost ca şi când ar fi fost lovit de fulger, o experienţă “suflet-Kha” sau “suflet-piatră”. De aceea, el l-a desenat pe Philemon al lui aşezat în picioare pe un obiect din “piatră sau metal” care era destinat să semnifice faptul că sufletul lui venea de sub pământ. Philemon al lui Jung avea aripi şi plutea ca un înger, dar chipul său era, cu toate acestea,

ceva demonic… ceva mefistofelic. 

Philemon din visul lui Jung mărturisea:

Eu sunt cel care îi îngroapă pe zei în aur şi bijuterii, 

căci el nu era doar

puterea naturală… care face totul real,

ci şi

cel care îi răpeşte înţelesul. 

Treptat, pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani, Jung a umplut Cartea roşie cu variante ale fanteziilor Salome-Elias-Philemon, până când toate elementele s-au contopit şi personajele au devenit

reale şi integrate.

Mulţi ani mai târziu, Jung i-a permis traducătorului şi prietenului său de încredere R. F. C. Hull să citească această Carte roşie. Pentru că lucra pe textele lui Jung de aproape două decenii, Hull se afla într-o poziţie unică pentru a evalua textul, ceea ce a făcut cu obişnuita sa perspicacitate caustică:

Ce atâta discuţie despre autoanaliza lui Freud — Jung era un azil ambulant în el însuşi, precum şi medicul-şef al acestuia. (7) 

Lectura Cărţii roşii a stârnit admiraţia lui Hull pentru Jung, datorită faptului că acesta fusese îndeajuns de puternic încât să suporte să treacă prin aşa ceva. El considera Cartea roşie drept

cea mai convingătoare dovadă că întregul sistem al lui Jung se bazează pe fantasme psihotice — şi chiar aşa e — şi este prin urmare opera unui nebun. 

Însă el era conştient, de asemenea, că

numai medicul rănit vindecă

şi că Jung era un “vraci” dintr-un lung şir de “şamani” care înţelegeau

nebunia şi pot să o vindece, deoarece uneori sunt ei înşişi pe jumătate nebuni: 

El a trecut prin tot ceea ce trece o persoană nebună… de n-ar fi fost capacitatea sa uluitoare de a se îndepărta de acele experienţe, de a examina şi a înţelege ceea ce se întâmpla, el ar fi fost copleşit de materialul psihotic care venea prin “peretele despărţitor”. 

Realizarea lui a constat în faptul că a transformat acel material într-un sistem de psihoterapie care dădea rezultate.