Cum pe mine ma intereseaza feminismul psihanalitic, am rugat-o pe Lynne Layton, psihanalist si ganditor critic, sa ne schiteze o istorie a feminismului psihanalitic. I-am luat acest interviu la conferinta „Psihologia si Celalalt,” desfasurata in Cambridge, Massachusetts, desfasurata intre 1 si 3 octombrie 2011. Lynne a fost prezenta pe Gradiva in discutia legata de psihanalisti si shopping.
Pentru a introduce interviul cu Lynne, am sa dezvolt cateva idei despre feminismul psihanalitic. Psihanaliza, de la inceputurile ei, a avut o functie critica in societate, pentru ca a pus sub semnul intrebarii un anumit tip de rationalitate umana (ea a contestat ideea ca actiunea umana este cauzata in primul rand de constiinta sau ideea ca heterosexualitatea este singura norma de comportament sexual). Freud, ca evreu traind in Viena, a fost foarte constient ca exista discriminari de tip cultural si social. Gandirea si teoria de tip feminist s-au dezvoltat puternic in contextul miscarilor de contestare a normelor sociale din anii ’60 si s-au aliat de multe ori cu psihanaliza. Totusi, la inceputuri, critica de tip feminist a fost extrem de critica fata de psihologia psihanalitica si a vazut programul ei ca fiind in mod structural corupt (ideea de invidie de penis sau complexul lui Oedip ca fundamental pentru sexualitate au fost serios contestate). Totusi, in timp, odata cu impingerea psihologiei psihanalitice in zona de penumbra a psihologiei vestice, psihanaliza a fost vazuta ca fiind importanta pentru un program critic de schimbare sociala. Partea cea mai interesanta pentru ganditorii critici este ideea de eliberare si transformare din cabinet, care sunt chei pentru a propune forme alternative de viata. Pentru multi psihologi si psihanalisti feministi, cabinetul reprezinta un loc privilegiat pentru intelegerea apararilor, relatiilor de putere si influentei normelor sociale asupra comportamentului uman. Intelegerea de multe ori conduce la actiune, pentru ca raporturile intre analist si analizand pot duce la transformari si actiuni noi ale analizandului / clientului. Schimbarile psihologice sunt altfel si schimbari sociale si pot duce la relatii intre oameni diferite, mai umane si mai creatoare.
In stiintele sociale, psihanaliza a ramas o teorie foarte bine reprezentata datorita influentelor scolii de la Frankfurt, a lui Foucault, Lacan, Derrida, Butler, Zizek si altii. In interviul de aici, Lynne ne povesteste mai putin de influenta numelor faimoase si mai mult despre cum diverse grupuri din academia americana au inceput sa gandeasca diferit practica psihanalitica din perspectiva teoriilor de gen. Lynne este dupa mine importanta in academia americana pentru ca propune un program critic foarte ambitios de re-gandire a practicii si teoriei psihanalitice. Din tabloul pe care il schiteaza Lynne aici, dupa cum mi-a spus, lipsesc contributiile lacaniene (prin revizuiri de tip Kristeva sau Irigaray) ori cele care au de a face cu spatiul britanic (Valerie Walkerdine, Wendy Hollway sau Erica Burman). Totusi, interviul lui Lynne ne arata cum in anii ’80 si ’90 in Statele Unite s-a conturat un important grup de ganditoare si ganditori care folosesc psihanaliza si teoriile de gen sa intelega comportamentul uman. Programul lor de cercetare e foarte important si ofera comunitatii stiintelor sociale o psihanaliza imbunatatita, pregatita sa intelega barbatii si femeile cu instrumente psiho-sociale sofisticate.
Subtitrare: George Dumitrescu
Bogdan Popa
Datorita tie, Bogdane, am putut-o vedea si auzi pe Layton, un motiv de multumire in plus.
Sigur, subiectul e foarte important si ofertant, dar nu stiu de ce, simt ca L. are intentia de a minimaliza sau
devaloriza identitatea masculina, ca si cum, cea feminina ar avea nevoie de sustinere. Narcisismul masculin este unul omnipotent si retras in sine, pe cand cel feminin este fuzional si submisiv. Ce usor ar fi sa putem face asemenea dihotomii care ne scapa de durerile de cap ale amestecurilor identificatorii. Cumva, totul pare foarte clar la L. si feministele ei. Mie mi se pare ca narcisismul feminin e la fel de opus relatiei ca si cel masculin, doar modul de a functiona social (relationare) in aceasta forma deficienta de sine, sa zicem, e diferita. Poate ca femeia incearca sa fuzioneze ca o aparare la tendinta de separare neta, care ar lasa-o fara protectie.
Sigur, intr-un interviu de 10 min. nu poti intra in detalii, asa ca ii acord lui L.L. prezumtia de nuantare. Mi-as dori ca feminismul asta sa nu fie dus pana la extrema la care femeile sunt ok si barbatii nu.
Multumesc si eu, Bogdan, pentru aceasta postare! Mi-a placut de ea. 🙂 E foarte expresiva. Trebuie sa mai urmaresc tema cu narcisismul! :))
Ok, narcisismul, mie imi place tema asta:) si astept borderii promisi de Georgiana (cu sau fara procedural; probabil fara!).
Acum narcisismul este o poveste complicata, dar evident ca Layton se refera la Kohut care a influentat-o mult cand si-a scris teza de doctorat. Dupa cum bine zici, Ioana exista o problema de gen in narcisism, si ea e data de o tendinta catre omnipotenta la barbati si una catre fuziune la femei. Ambele sunt problematice, si ambele sunt tendinte. Cat se poate generaliza, asta devine complicat pentru ca de multe ori problemele de relationalitate la barbati vin de la dorinta de fuziune, si la femei din omnipotenta.
Dar, eu cred ca exista tendinte care sunt produse social ca noi sa fim mai degraba cumva. Adica, asteptarile masculine, din sport, din multe domenii, sunt ca barbatii sa fie invulnerabili, dominatori, si agresivi. La femei, asteptarile sunt ca ele sa doreasca un cuplu, un suflet-pereche si sa se imagineze fuzional in astfel de scenarii. Evident, noi ne formam individual fata de astfel de tendinte, dar cand uitam la noi ca babati sau femei, exista asteptari de genul asta despre ce suntem si ce vrem. Layton, daca tii minte, crede ca noi ne formam prin splitare, adica ne formam prin a ne descotorosi de partea de gen care este distribuita altuia.
Acum, povestea mi se pare cumva echilibrata ca distribuire de ne-ok, nu? Povestea cu feminismul este ca eu cred ca exista o distributie inegala de calitati si de barbati in unele domenii- sport, politica, etc, care favorizeaza un anumit tip uman. De asta feminsmul este un program de schimbare pentru ca daca se ajunge la o balanta mai buna, noi suntem mai sanatosi:) Sunt curios sa vad daca esti de acord cu mine aici.
@ Bogdan: Mi se pare ca intrevad ceva interesant in comentariul tau. Un soi de inversare in ordinea lucrurilor. Adica, astept ca societatea sa se imbunatateasca-insanatoseasca pentru ca si eu ca individ sa ma pot imbunatati-insanatosi. Eu credeam ca se intampla invers si ca de la individ porneste schimbarea, si ea odata produsa, antreneaza schimbare la nivel macro-social. Dar poate ca lucrurile pot fi privite si asa, sau, si mai credibil, cele doua miscari (individuala/sociala) se potenteaza reciproc.
Intr-o analiza cred ca ai ocazia sa analizezi modelul asumat inconstient si sa alegi daca ti-l doresti sau nu cu adevarat.
@Ioana M.
Ceea ce putem extrage din interviul de mai sus, fara stirea lui L.L., este ca feminitatea si masculinitatea sunt, dincolo de considerente biologice, constructe culturale determinate de factori externi, asadar, variabile in functie de discursul dominant al unei perioade/spatiu cultural. Cu rezerve minore de ordin sexual (stiu, papa Siggy ar spune majore), am putea nega provizoriu existenta unor constante ale feminitatii si masculinitatii comportamentale, recunoscand existenta unei dinamici a rolurilor de gen careia nu ii scapa nici determinismul oedipian.
E, unii (unele, mai degraba) sugereaza in mod insistent ca relatia – perena negociere de roluri sociale intre barbati si femei – este una dialectica, stapan/sclav; oprimant/oprimat. Aici apare problema.
Feminismul este intemeiat in paradigma conflictualista de sorginte marxista. Inlocuind in orice text marxist cuvantul "proletariat" cu cuvantul "femeie", obtinem "Manifestul Feminist".
Or, ramane de vazut daca aceasta bransare este cu adevarat posibila, daca exista acea inegalitate de gen impotriva careia feminismul pretinde sa lupte in prezentul context regional.
@ Stefan Dan: Eu am o mare rezerva in ceea ce priveste feminismul, asa ca mi-a placut comentariul tau. Feministele astea, fie ele psihanaliste sau altceva sunt foarte galagioase, bataioase, intocmai ca sexul opus. De ce trebuie sa ne luptam cu barbatii cand ii putem iubi, si viceversa? E si lupta asta feminista un fel de a-ti afirma masculinitatea, am impresia.
Daca incerc sa fac o critica, as zice ca punctul lor de vedere e destul de nenuantat, ori psihanaliza tocmai asta face, nuanteaza lucrurile. Nu-mi doresc o demonstratie impecabila care sa piarda din vedere complexitatea problematicii intern-externe, doar pentru un QED.