Nu ma pot gandi la moarte… Mi-as inabusi orice vis, doar privind catre ea. Daca murim, la urma urmei, de ce trebuie sa ne oprim sa facem un lucru care nu e efemer?
Moartea e undeva in urma noastra, merge incet, fara sa ne incurce. E ca o umbra pe care o putem calca, voind sau nu. Ne asteapta mereu, e omniprezenta, dar tace.
Pentru mine ea inseamna teama. Teama ca nu am reusit sa ma descopar, teama ca nu am apucat sa le spun tuturor ce simt, ce sunt si ce vreau sa devin, teama ca tot ce am facut candva va disparea odata cu mine. Moartea inseamna uitare, lacrimi si povesti despre trecut.
Nu i-am gasit loc printre gandurile mele… Am o viata pe care trebuie sa o traiesc! Pregatiri nu ma gasesc sa fac in intampinarea ei. Scriu doar. Scriu mult pentru cei care candva imi vor vrea sa-mi cunoasca interiorul. Voi lasa carti neterminate, jurnale pline de nimicuri si poze cu o copila ce candva a fost o prietena, o sora, o fiica si o iubita.
Ma supun doar timpului, chiar daca el e mana dreapta a mortii.
Foto: anushca1oo, Forever Young (prelucrată)
di asta ti udy yo :*
al tau copil
Frumos