Asta credeam în copilărie, când hoinăream zile la rând pe malul prăfuit şi plin de mărăcini al unei Mări Negre pe care amintirea mi-o păstrează scăldată într-o fantastică lumină verzuie. Din acel halou verzui, imaginaţia mea agitată extrăgea corpul imens al unei balene ameninţătoare de care nu mă puteau apăra nisipul, pământul, pietrele sau orice alt avatar al materialităţii. O zbugheam pe treptele sfărâmicioase săpate în malul de culoare roşie, cu muşchii încordaţi la maximum, inundat de valuri de adrenalină, aproape sufocat.

Fugărit de propria-mi fantasmă, îngrozit de-o ameninţare a cărei realitate mi se impunea – deşi ştiam că o asemenea balenă nu există de fapt, mă linişteam abia când ajungeam în zona caselor, pe asfaltul fierbinte. Acolo, ameninţarea părea se se dizolve în lumina albă a soarelui.

Ciudat a fost că atunci când marea a scos pe nisip, dintre alge, trupul umflat de apă al unui nefericit care îşi pierduse viaţa în cine ştie ce străină împrejurare, tulburarea pe care mi-a produs-o vederea cadavrului a fost de cu totul altă natură. Nu spaimă, poate milă, cu siguranţă un anume regret incolor.

De atunci ştiu că moartea este de mai multe feluri.

Ceea ce numesc în mod obişnuit moarte este, de fapt, decesul: dureros şi straniu, străin în esenţă, dar, pe undeva, raţional şi acceptabil.

Ştiu că moartea adevărată este o stihie care se naşte în bezna adâncului. Ameninţarea ei este diferită. Lumina conştiinţei nu îi neutralizează forţa, i-o amplifică. În ea nu este nimic raţional, nimic previzibil, nimic omenesc.

Moartea adevărată este teroare pură.

Foto: Moby Dick or The Whale by Herman Melville, illustrated by Rockwell Kent