Monica Balaşa: Potenţialul regresiv al contratransferului

O pacientă îi tot repetă analistei sale că n-a făcut transfer pe ea şi o întreabă dacă a analista în schimb a făcut contratransfer – arătând astfel că tocmai a făcut acel temut transfer. Un alt pacient îi spune analistului său:

Să fiţi un analist bun, să nu faceţi contratransfer şi să mă lăsaţi varză!

O pacientă a aflat că într-o psihanaliză există ceva „care nu se face”: contratransferul. Etc. Iată câteva exemple cu care Monica Balaşa şi-a început prezentarea şi dau o imagine asupra temerilor pe care le trezeşte ideea de contratransfer, precum şi cât de aproximative şi voluntariste sunt ideile legate de acesta.

Prezentatoarea s-a concentrat asupra relaţiei dintre contratransfer şi regresie (a analizandului şi a analistului) şi asupra acordajului lor optim – cu alte cuvinte, analistul trebuie să regreseze şi el suficient într-o şedinţă analitică, suficient, dar totodată nu excesiv ca intensitate şi durată, caz în care s-ar putea să intre în joc mecanismele de defensă ale celor doi. Totodată, analistul trebuie să-şi gestioneze contratransferul – şi de asemenea teama de contratransfer, pentru a nu compromite analiza în curs.

În considerarea contratransferului, printre psihanalişti pot exista două atitudini opuse, extreme. Una ar fi cea ilustrată de Jacques Lacan, odată cu celebra sa aserţiune

Contratransferul nu există,

cu teoria sa despre transfer, căruia îi neagă dimensiunea pulsională şi regresivă. S-a vorbit despre această teorie ca despre un efect al contratransferului special al lui Lacan, asupra pacienţilor şi a teoriei psihanalitice în general. La celalalt pol se plasează psihanaliştii care afirmă, precum Sacha Nacht, că

nu contează ce spune sau ce face analistul, conteaza ceea ce este.

Schiţând un scurt istoric al noţiunii de contratransfer, Monica Balaşa îl citează, bineînţeles, în primul rând pe Freud, cu lucrarea lui din 1910 „Şansele viitoare ale terapiei psihanalitice”. În 1950, Ida Macalpine trimite la mişcările regresive în relaţia analitică şi la aspectele regresive ale transferului şi arată că însuşi cadrul psihanalitic induce regresia, regresia analizandului, care atrage totodată regresia psihanalistului. Din această istorie nu putea lipsi, desigur, Paula Heimann, care teoretizează valoarea instrumentală şi de investigare a contratransferului, iniţiind alături de D. W. Winnicott un studiu complet al situaţiei analitice. În ceea ce îl priveşte pe Winnicott, el nu insistă prea mult asupra regresiei, întrucât pentru psihanalistul britanic ea este de la sine înţeleasă, figurând ca atribut în concepte ca „mişcări regresive”, „patologie de natură regresivă” ş. a. m. d. Clasică rămâne contribuţia lui Winnicott cât priveşte legătura dintre contratransfer şi ură – şi ne referim aici îndeosebi la celebrul său articol din 1947 intitulat „Ură în contratransfer”, în care stabileşte cu titlul de ipoteză că mama îşi urăşte bebeluşul mai înainte ca bebeluşul să-şi poată urî mama şi mai înainte de a şti că mama sa l-ar urî. De aici ipoteza ulterioară din psihanaliză că de fapt transferul ar fi precedat de contratransfer.

Vorbitoarea mai subliniază că asimetria situaţiei analitice se decupează cel mai bine din perspectiva contratransferului – dacă analistul a fost bine analizat şi îşi poate urma pacientul pe calea deschisă de acesta. Contratransferul analistului îi oferă analizandului spaţiul şi timpul psihic necesar exprimării sale inconştiente. Capacitatea regresivă în contratransfer permite călătora spre şi accesul în teritorii psihice ale analistului, pe care acesta le pune la dispoziţia pacientului – în situaţiile de fuziune, simbioză, haos, trăiri primitive, angoasă, vid, spaime arhaice. Totodată, aşa cum spune Louise de Urtubey, sursa interpretărilor analistului se află în contratransferul lui.

În elaborarea contratransferului său, analistul trebuie să aibă o bună identitate psihică, precum şi capacitatea de a-şi pune în suspensie această identitate, până la graniţa periculoasă dintre eu şi non-eu, iar asta va putea face dacă în analiza proprie a trăit experienţa propriei regresii şi a depăşirii ei, ca şi explorarea propriilor sale teritorii psihotice. Psihanalistul trebuie să fie capabil de o legătură permanentă cu părţile obscure din el însuşi şi să aibă rezistenţă psihică, respectiv să reziste atacului constant al identificărilor proiective.

Discutantul lucrării, dl Alfred Dumitrescu, a prezentat o concepţie a lui Michael Balint, expusă în cartea Thrills and Regressions, spre a distinge între două categorii de pacienţi în dinamica relaţiei analitice, filobatici şi ocnofilici, iar moderatorul atelierului, dl Luis Rodriguez de la Sierra, a arătat că deşi se vorbeşte mult (şi cu întemeiere) despre Paula Heimann în acest domeniu al contratransferului, nu trebuie să uităm totuşi că tema a mai fost tratată esenţial, înainte, de Helen Deutsch într-o carte importantă, precum şi de câţiva alţii. Din sală, dna Aurelia Ionescu a arătat că există o diferenţă între a discuta despre contratransfer în calitate de concept şi despre acesta ca trăire, experienţă, situaţie de viaţă. A mai remarcat că este foarte interesant că pe parcursul conferinţei au revenit mereu nişte nume, dar că o cunoaştere a istoriei psihanalizei poate fi de asemenea foarte utilă în această privinţă. Aşa de pildă e bine de ştiut că Melanie Klein a fost în analiză cu Sandor Ferenczi, care avea păreri clare în această privinţă şi care chiar a sprijinit-o pe Klein, iar a doua analiză a Paulei Heimann a fost cu Melanie Kelin, în condiţiile în care erau chiar prietene.

În ultima parte a atelierului, discuţia s-a axat foarte mult pe ideea de regresie.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii