Foarte bună mi s-a părut și mie și foarte originală totodată interpretarea din şedinţă a filmului, mai ales accentuarea ideii că obiectele-mașinării din film ar reprezenta câte ceva din realitatea internă a personajelor, mai cu seamă a mecanismelor lor de apărare. Apoi aș adăuga că ședința asta mi s-a părut una dintre cele mai interesante la care-am participat în cadrul AIPsA. Personal, m-am simțit prea ”captivă” în filmul în discuție pentru a fi în stare să exprim vreo simțire pe care filmul a trezit-o-n mine, atunci când microfonul a circulat printre spectatori. Dar o să evidențiez acum niște idei personale care mi se desfășurau în minte în paralel cu interpretările celor care-au luat cuvântul, idei pe care mi le-am notat atunci cu o oareșce frenezie (se poate vedea și-n poză ce relație de ”captivitate” era între mine și foaia de hârtie, hehe):

1. Obiectele-mașinării (automatul de cafea + Moș Crăciun)

Eu am văzut prezența acestor obiecte în film în două sensuri: pe de-o parte se află dificultatea personajelor de a se adapta la aceste mașinării capitaliste, simbol al globalizării (și aici îmi vine-n minte interpretarea care s-a dat la festivalul londonez referitoare la societatea românească în așteptarea unui tren înzepezit de dinainte de ’89 care nu mai vine și, aș adăuga eu, atunci când vine totuși, nu se știe cum să fie primit/întâmpinat/luat cu asalt) – de aceea și atitudinea lor de ambivalență față de aceste obiecte: pe de-o parte vor să le distrugă, pe de-o parte să le repare. La celălalt capăt se află prezența acestor mașinării ca obiecte ce reușesc, în cele din urmă, să-i unească, să-i pună în contact pe protagoniști. Mașinăriile neînsuflețite ca un fel de catalizator capabil să închege o relație între niște personaje care par că s-ar deosebi prea mult unul de celălalt pentru a fi în stare să creeze ceva împreună, ca grup.

Nu știu exact la ce se gândea personajul feminin din film în timp ce-i căra Moșului picioare-n burtă, însă, personal, aș fi făcut același lucru având în minte următoarele gânduri:

Moş Crăciunul contemporan este realmente un agent de influenţă sovietic convertit la Coca Cola. Îl trădează nasul foarte roşu. Cred că de aproape i se văd şi vinişoarele. Imaginea acestui Moş Crăciun bogat în grăsimi saturate este o excelentă imagine a felului în care imaginarul popular a convertit splendida tensiune interioară a aşteptării Salvatorului, în sfrijita nerăbdare a meseanului de a devora tradiţionalele bucate de Crăciun. (Bogdan Papacostea, sursa http://m.cugetliber.ro/1293055200/articol/73568/craciunul-sarbatoarea-care-vesteste-speranta/) 🙂

2. Comicul izvorât din exploatarea regizorală a timpului ca dimensiune a absurdului.

3. Privindu-l cândva pe Slavoj Zizek în interpretările psihanalitice pe care el le aducea filmelor, mi-a rămas în minte o idee interesantă de vizualizare a unui produs cinematografic: filmul ca scenă fantasmată a unuia dintre personaje (exemplul cel mai concludent în direcția asta mi se pare Inland Empire al lui Lynch, vezi scena de debut http://www.youtube.com/watch?v=YQiPQgMTkEI). Pornind de la această premisă și continuând cu indentificările și proiecțiile masive pe care le-am basculat asupra unuia dintre personaje în mod particular, am ajuns să văd produsul cinematografic final ca o posibilă scenă fantasmată (sau, la fel de bine, un vis) a femeii în alb. Femeia în alb nu prea a surescitat atenția nici în rândul celor care au vorbit în cadrul ședinței AIPsA. Într-adevăr, un personaj cam șters, depresiv, care, din câte mi-am dat seama, a fost înghițit de personajul adolescentin (fata cu înjurăturile) al peliculei. Însă acest personaj mie mi-a atras atenția tocmai prin prezența sa discretă. Aparent discretă. Filmul ca întreg vorbește despre așteptarea unui tren care întârzie să apară. Însă dincolo de această așteptare generală, se află și o serie de așteptări individuale. Așteptarea femeii în alb capătă materialitate printr-un telefon mobil (un obiect-mașinărie care-a scăpat ochilor interpreților) pe care aceasta îl ține în permanență în mână și la care, din când în când, regulat, are anumite convorbiri cu soțul ei. Telefonul mobil – obiectul cel mai banal, femeia în alb – personajul cel mai banal. Ar merita vorbit despre asemenea „banalități” în interpretare? Îmi vine să spun că da, fiindcă, așa cum bine știm din psihanaliză (!), tocmai lucrurile așa-zise banale, cele care nu izbesc ochiul, mustesc de un conținut analitic extrem de bogat. Conversațiile pe care femeia în alb le poartă la telefon sunt la fel de predispuse a scăpa ochiului critic: deși cuvintele în sine ce alcătuiesc discuțiile telefonice sunt poate lipsite de valoare (discuții referitoare la locul în care urmează să-și petreacă Crăciunul), vedem pe fața femeii niște trăiri emoționale extrem de intense. Cele mai intense comparativ cu toate celelalte personaje, în opinia mea. Replica-cheie a acestei femei și cea care m-a condus spre ideea că ea are o poziție centrală în film, e una dintr-o intervenție telefonică:

Vlad, nu pot asculta acum melodia asta…

– și o lacrimă începe să-i curgă pe obraz – ca și când, conținutul acelei melodii (despre care nu se mai face nici o referire în afara celei tocmai redate!) ar fi prea greu de suportat pentru ea.

Femeia așteaptă. Așteaptă trenul, ca toți ceilalți pasageri din gară, însă, mai așteaptă ceva. Poate așteaptă ca soțul ei cu care întreține o relație permanentă, dar doar de suprafață, la telefon, să vină și s-o scoată din deșertul alb în care-a fost prinsă. Acesta însă, nu-și exprimă nici o intenție de acest fel, chiar și atunci când ea îi comunică faptul că trenul va întârzia pe termen nedefinit. Sau poate așteaptă clipa în care va fi ”în stare” să asculte acea melodie prea încărcată emoțional pentru ea. Femeia se află captivă în această așteptare care se tot prelungește. Toate celelalte personaje aveau așteptări cu privire la viitor (fata – plecarea în altă țară pentru a munci, băiatul cu calculele matematice – ajungerea la timp în capitală pentru a pune în funcțiune instalația electrică a bradului de Crăciun, băiatul cu ipodul – concertul), însă, în cazul ei, așteptarea însăși constituia singura și cea mai feroce captivitate. Privind din acest unghi, finalul fericit ar fi dat tocmai de apariția pe fundalul sonor a melodiei-cheie, melodie pe care ea nu era în stare s-o asculte la telefon aș spune, melodie care ar trimite spre ceva exotic mai degrabă decât spre un colind – ”Somewhere over the rainbow”. Probabil a existat ceva în ea care pus în relație cu celelalte personaje într-o situație menită să-i unească, a ajutat-o să rupă captivitatea așteptării în care își ducea existența.

Piesa de final a constituit, oricum, unul dintre mijloacele de greutate ale instrumentarului regizoral pentru că a avut capacitatea de a conține câte ceva din „visul” fiecăruia dintre personaje (și, de ce nu, chiar și dintre spectatori), conținut care a avut menirea de a-l propulsa pe personaj/spectator într-o dimensiune în care „funcționarea” obiectelor nu mai e așa de importantă, într-o dimensiune dincolo de paleta colorată ca un curcubeu a gândurilor/interpretărilor/criticilor, într-o dimensiune a oniricului:

Somewhere over the rainbow
Skies are blue,
And the dreams that you dare to dream
Really do come true.

Foto: Adi Marineci (de pe blogul filmului)

Comentariu de A|3Xa la articolul „Cum funcţionează ho-ho-ho-ul lui Moş Crăciun?” de Dorin-Liviu Bîtfoi