In intalnirea psihanalistului cu analizandul exista ceva dincolo de sistemul in care sunt amandoi prinsi. eu insami
Foucault spune ca psihanaliza e inca o forma, moderna, de putere care foloseste vechiul confesional, o relatie inegala, si ca impinge oamenii spre vechi forme de relatie sub pretentia ca ii elibereaza. Psihanaliza e esential conservatoare, o emanatie a unei culturi care, ca orice cultura, isi serveste doar ei insasi si pune piedici dezvoltarii unor noi forme de relatie.
Prea multa ideologie in intalnirea dintre doi oameni? Nu cumva ceva mereu scapa, intr o intalnire, din rolul in care se afla cei doi? Nu cumva prin psihanaliza ii putem scapa psihanalizei?
Cumva specificul psihanalizei nu este ca scapa oricarei ideologii? In masura in care fiecare ideologie o poate folosi pro sau contra. Sau, mai departe, ce alt sistem iti spune uraste-ma, poti sa ma urasti, poti sa ma abandonezi – instaurand astfel paradoxul si relativitatea. Atat timp cat psihanaliza e un sistem care tinde sa elibereze omul de el insusi, care alta forma de relatie duce spre o mai mare libertate?
E adevarat, trebuie sa intri in sistemul ei ca sa ajungi, cine stie cand, sa il transcenzi. Dar, nu suntem deja prinsi, de la nastere intr-un sistem, in cultura-societatea noastra? Suntem deja „facuti”. Cum sa scapam acestei facaturi? Fugind de ea, creind noi sisteme, noi feluri de relatii. Dar trecutul, sistemul impregnat de mici, ce se intampla cu el? Nu cumva exact asta e zona in care psihanaliza are acces, spre deosebire de oricare alta libertate, zona pe care o alta sexualitate, un alt fel de viata, un alt fel de munca si de ideologie nu-l poate atinge? Daca asta e libertatea esentiala pe langa care toate celelalte sunt jocuri de copii?
Maximum de captivitate, maximum de libertate. Paradoxul existentei.
E la Foucalt o juxtapunere a diverselor sisteme de putere care se multiplica la nesfarsit, e neobosita panda intelectuala a lor, o libertate posibila doar prin intelect.
Unde e poezia? Unde e acel ceva ce scapa mereu, mereu, din orice incercare de a-l prinde?
Vreau sa am incredere, dincolo de orice analiza in „ceea ce scapa”.
Odata intrat in analiza mai poti „iesi”? Pe bune? Sau esti prins forever? Ce inseamna sa scapi?
Omul isi pune interiorul in interiorul analizei,
zice Jacques André. E asta o capcana? Cum poti scapa de psihanaliza?… cand psihanaliza esti chiar tu insuti?
Ai o libertate reala, poti intr-adevar pleca? U can check out but you can never leave? Like a drug?
Nu te lasa sa fugi de tine insati sau de ea insasi?
In dialogul psihanalitic insa nu e o relatie de putere de tip confesional, e altceva. E o creatie impreuna, o emanatie a vorbelor analizandului si a ascultarii analistului care trece dincolo de cadrul normativ, de orice cadru normativ! E un a fi impreuna care creeaza ceva nou! Ceva ce nu exista inainte si nu e prefigurat in datele sistemului. Ceva care nu e de ordinul socialului, care nu e adaptare, nici dezadaptare, e altceva!
Cum ar intelege Foucault acest altceva cand el scapa oricarui sistem? Munca lui Foucault e sterila ca sexualitatea lui? Nu creeaza „copii”?
Ce anume te prinde intr-o analiza?? Ce te face sa nu poti pleca? Finding a home?
Daca de fapt cautam doar vechiul? Si doar vazand asta putem sa ne deschidem la nou?
E psihanaliza o casa cu aceeasi structura ca si casa familiei care prin asta te tine „in familie”?
Sau EU imi pun toata fiinta in ce fac????
Psihanaliza te tine „inchis” fiindca reuneste toate instantele? Iar deschiderea, creativitatea inseamna sa uiti in primul rand de supraeu, sa fii neterminat, neintreg. Se intoarce mereu asupra ei insasi. E sterila? Nu creeaza decat „copii analitici” si nimic altceva? Isi e autosuficienta? Inchis in analiza ca intre ziduri mute.
Sunt eu un om „inchis”? prea intelept?
Foto: Primitivojumento, Foucault Party, licensed by Creative Commons
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Bune si puternice intrebarile din text, si provocarea este acum sa gandim psihanaliza si Foucault impreuna. Totusi, eu nu as zice ca sexualitatea lui Foucault e sterila. Chiar ideile de aici sunt rezultatul fertilizarii cu Foucault, nu? Pentru multi oameni suparati pe Foucault, ideile lui sunt prea fertile:)
Problemele lui Foucault cu psihanaliza freudiana (si lacaniana) sunt numeroase, si ele incep cu ce el crede ca e lipsa de intelegere istorica a dezvoltarii psihanalizei. De asta face el o genealogie a psihanalizei, pentru a vedea in ce sisteme de putere e plasata si ce logica are. Problema lui Foucault cu psihanaliza e ca produce subiecti normati, adica prin confesiune e produsa identitatea unui subiect. Pacientul devine un subiect cu o identitate adevarata, si confesunea il face sa se construiasca dupa norme sociale traditionale. Pacientul are o identitate produsa de un discurs social, si analistul devine un normator, adica un producator de "copii" analitici. In terapie, problema apare pentru ca este o sugrumata o libertate de inventie, o libertate de a te relationa diferit care este de fapt una din promisiunile psihanalizei. Psihanaliza normeaza, dupa Foucault, si suprima jocul creator al unor relationari diferite.
Acum, dupa cum zicea si Derrida, care btw, a avut o nevasta psihanalista, Foucault il ataca mai degraba pe Freud decat un o teorie care e foarte complicata si o practica care e astazi diferita de ce ataca Foucault. Asta nu inseamna ca Foucault nu e foarte fain si ca nu impinge psihanaliza sa se autoinvestigheze si sa ii raspunda criticii lui. Foucault a facut cu psihanaliza ce a facut cu marxismul (ca fost trotkist si fost pacient in analiza). I-a oferit o critica din interior foarte tare, si facut-o de multe ori sa isi regandeasca premisele.
Pe Gradiva, noi am discutat un text a lui Ken Corbett, care este un psihanalist gay care l-a citit mai intai pe Foucault si dupa asta pe Freud. Corbett ne arata cum e posibil sa faci psihanaliza si in acelasi timp sa creezi un spatiu de investigare de posibilitati unde analistul nu e doar un normator, cat este si un normator care vrea sa deschida posibilitati catre noi forme de relationalitate. Asa ca la intrebarea ta principala se poate raspunde ca psihanaliza produce copii, dar poate produce si spatii noi in care relatiile intre oameni pot fi experimentate diferit.
Multumesc Bogdan.
Poti sa-mi explici mai clar la ce te gandesti cu "normator"? Si implicit relationare diferita.
Nu stiu daca folosim "copii" in acelasi sens..
Din prezentarea ta, T. Dora, eu inteleg ca Foucault tanjeste dupa " a trai", ceea ce inseamna libertate cvasi-absoluta. Poate si-ar dori sa fie artist, iar drama lui consta in a fi prizonierul lui "a intelege", care este finalmente un fel de a fi destul de incomplet si nesatisfacator. Psihanaliza nu ne ofera decat o solida intelegere, dar vocatia de a trai ( si muri) nu ne este data de facultatea ratiunii. Oare cine sau ce ne-ar putea oferi acest elan vital pe care Foucault il cauta si nu-l gaseste in psihanaliza?
Interesant ce zici, Ioana dar sincer mi se pare ca te referi mai degraba la mine decat la Foucault :)), poate asta se simte din tonul articolului. De unde ai dedus asa?
Stranie coincidenta, nu crezi T. Dora? Oare nu se datoreaza cumva faptului ca ne prezinti lucruri pe care le gasesti semnificative pentru tine? Dar Foucault e Foucault si tu esti tu, asa ca nu e deloc obligatoriu sa te supui ideilor cuiva, chiar daca ti se par seducatoare la un anumit moment. Cred ca-l inteleg pe Foucault si mai cred si ca revolta lui e oarecum legitima intr-o cultura care idealizeaza intelegerea si in care se presupune ca psihanaliza elibereaza. Elibereaza daca are ce, asta e un adevar incomod, imi inchipui. Din punctul meu de vedere, cu cat un individ e mai revoltat, e si mai viu, asa ca sansele lui de a-si trai intens si liber viata sunt mai mari.
Succes!
Problema normarii si normalitatii este foarte importanta pentru Foucault. El crede ca psihanaliza face parte dintr-un aparat mai larg de normare in care subiectivitatea individului trebuie sa corespunda cu ceea ce stiinta considera normal, sanatos, si productiv. Zice Foucault: "Judecatorii normalitatii sunt prezenti peste tot. Traim intr-o societate in care exista profesorul-judecator, doctorul-judecator, educatorul-judecator, asistentul-judecator; pe sprijinul lor se bazeaza un regim universal al normarii; si fiecare individ, oriunde se afla, devine subiectul regimului normativ prin corp, gesturi, comportament, aptitudini, si realizari." In sensul asta, in sensul in care analistul este un reprezentat al ordinii normative, a ce trebuie sa fie bine, sanatos, productiv, analistul/a devine un normator pentru Foucault.
Acum, problema cu Foucault, normarea si relatiile diferite, dupa cum stii bine, este complicata. Foucault, pentru ca a fost un activist de stanga, a fost precupat de cum poti sa rezisti fata de sistem, ce inseamna sa te revolti, ce inseamna dominare si eliberare (astea sunt intrebari la care trimite si Ioana). Activismul lui de stanga, totusi, nu s-a transformat intr-o sustinere fara intrebari a stangii, sau a miscarilor de eliberare sexuala (fie ele feministe sau gay). Pentru ca el crede ca toti suntem prinsi intr-un sistem al relatiilor de putere, in care suntem normati, ii normam pe altii si ne normam pe noi, el crede ca pot exista relatii diferite intre oameni care pot sa ofere strategii de a scapa de formule traditionale de viata.
Rezistenta poate sa vina din "a avea grija de sine" sau din sexualitate. O prima cale de schimbare a sistemului este, dupa cum zice, "sa ne deschidem cu mult mai mult spre placere." Asta inseamna, din punctul lui de vedere, ca pot sa existe relatii care ne pot scapa fie de intalniri sexuale de scurta durata, sau de relatii de fuziune in iubire. El mai zice ca exista relatii cum sunt cele de castorie sau de familie, dar crede ca ele sunt cam sarace pentru ce posiblitati de relationare exista. Lumea noastra relationala poate sa fie mai deschisa si creatoare, si pot fi inventate noi relatii (cum a avut el cu partenerul lui de douazeci de ani, de pilda).
Sa imi explici cum vezi tu "copii." Si imi place interesul tau pentru criticii psihanalizei.
A propos de normare, Bogdane, eu una nu stiu sa se fi facut pe undeva un portret-robot al omului sanatos psihic.
Toata lumea vorbeste despre nevroza ca despre modul cvasi-sanatos de viata psihica, ceea ce mi se pare exagerat, insa nimeni nu a incercat o schita cat de cat conturata a ceea ce am putea numi sanatate psihica. Pai si atunci, cum ar putea fi analistul un asemenea normator, tocmai el care in mod necesar, nu se simte prea bine, ca altfel n-ar face meseria asta? Nu cumva Foucault proiecteaza, lucru straniu pentru unul care a trecut printr-o analiza?
@Bogdan
Eu pana acum nu m-am lamurit daca psihanaliza normeaza sau nu, poate, cum se spune in psihanaliza, asta e tocmai un simptom al domeniului?
Oficial se spune ca nu normeaza, e dinamica, insa se vorbeste tot timpul despre sanatos/patologic si cei din domeniu nu se mai injura ca omul de pe strada ci isi spun – tu sigur ai o problema.
Psihanalistii se refera mereu la un "bine", la cum pot fi rezolvate patologiile. Totusi e un domeniu medical chiar daca nu mai e ca pe vremea lui Freud.
Pana la urma eu cred ca poate fi eliberatoare pt cei prinsi intr-un sistem prea autoritar si normativa pentru cei foarte liberi.
Din cate stiu eu Foucault a renuntat repede la analiza personala fiindca i se parea ca ceva e fishy. Ai tu idee Bogdan de mai multe? Imi place ca eu scriu articole si din comentarii aflu mai multe despre sbiectul articolului :))
Cred ca Foucault avea o problema cu felul in care se raporta teoria la homosexualitate. Pana la urma era prieten cu Lacan care spunea ca analistii n-au niciun drept sa spuna ce e normal si in acelasi timp tinea seminarii in care ironiza homosexualii dupa modelul unui bun psihiatru al epocii.
In zilele noastre am inteles ca nu se mai poate sustine teoretic ideea lui Freud ca gayi nu fac diferenta intre sexe.
Prin "copii" inteleg creativitate.
@Ioana
N-am inteles, tu zici ca Foucault era prizonierul lui "a intelege"?
Cred ca poti foarte usor sa normezi si daca te simti bine si daca nu. Nu vad legatura cu sanatatea psihica. Si de ce sa nu proiecteze Foucault, nu te sanctifica o analiza :).
Ioana, pai nu cred ca Foucault doar proiecteaza. Adica, da, analistul are problemele lui, dar asta nu inseamna ca ce e "bine"- in viziunea lui- nu e parte din interventiile lui din terapie (dupa cum ne sugereaza si T. Dora). Georgiana ne-a zis foarte clar ca analistul nu poate sa fie neutru, si el/ea au un sistem de valori. Cred ca analistii care se inspira din Foucault astazi- cei pe care ii cunosc eu- iau in calcul cum ei insisi sunt normati de sistem si normeaza in terapie. De pilda, Corbett, care a inteles lectia lui Foucault, si cu care ai avut tu o mica controversa, e foarte constient de cum normele sistemului formeaza o anumite sexualitate obligatorie, un anumit tip de raportare la ce e "ciudat"- sexual sau altfel. Lynne Layton si ea stie lectia lui Foucault bine si e foarte curioasa si teoretizeaza cum propriile ei reactii au impact in terapie.
T. Dora: Am inteles mai bine ce crezi despre normare acum. Foucault, cred, ar zice ca normarea e cumva de neevitat, dar ca pot create spatii care sa formuleze o alternativa la procesele de normare traditonale (prin scoala, sau prin biserica). Psihanaliza, dupa mine, poate deschide spatiile astea alternative, dupa cum sugerezi si tu. Dar e nevoie de participarea analistului si clientului in acelasi timp, pentru un astfel de proiect alternativ.
Relatia lui Foucault cu terapia e obscura, si depinde de asemenea si de povestea pe care vrea sa o spuna biograful. Ce e mai clar este ca Foucault a fost foarte deprimat si suicidar multa vreme, si ca teza din cartea despre Nebunie s-a nascut din suferinta lui si din experienta lui de psiholog. Acum, Foucault se pare ca luat cursurile lui Lacan pentru ceva vreme si a facut analiza scurta, pana cand, zice un biograf, i-a plecat analistul in vacanta. L-a criticat tare pe Lacan dar i-a fost si amic, de altfel, Foucault era amic cu mai toata lumea buna a Paris-ului:)
Din cate stiu, Foucault nu l-a criticat niciodata pe Lacan de homofobie. Dar e clar ca atacul lui la psihanaliza (ca si la marxismul traditional) vine din cunoasterea mediului psihanalitic din Franta (ori marxist) si din experienta lui din terapie.
Poate ne scrii odata cum psihanaliza "poate fi eliberatoare pt cei prinsi intr-un sistem prea autoritar si normativa pentru cei foarte liberi." As vrea sa aud mai multe.
@ T. Dora: Cred ca cei care simt nevoia sa normeze (intr-un fel sau altul) se simt intr-un pericol anume pe care incearca sa-l limiteze astfel. Acum catva timp Dorin publica o statistica din care reiesea ca oamenii care au o viata proasta d.p.d.v. calitativ sunt tocmai anxiosii. Asa ca a te simti bine psihic si a norma sunt oarecum contradictorii. In definitiv toleranta e atributul omului sanatos, cred.
Si inca ceva, T. Dora. Crezi ca oamenii liberi se duc vreodata la un psihanalist? Ma indoiesc profund. Ei nu au ce cauta acolo.
@ Bogdan: Ma incearca o sincera compasiune pentru Foucault. Pare prins in conflictul asta de gen si in loc sa colaboreze cu partea lui homosexuala, se lupta cu ea, dezvolta ideea de normare care ar veni in mod necesar de la ceilalti. Dar Foucault uita ca conflictul sau e in mare parte intra-psihic, si ca ce face el cand atribuie celorlati intentii normative nu e decat o modalitate de a-si externaliza propriul conflict intern. In definitiv, exista pe lumea asta homosexuali senini, poate nu multi, dar ei exista si mai ca as face o statistica pornind de la ipoteza ca acestia nu au o acuta constiinta a discriminarii, cat despre normare, ea le este mai mult sau mai putin indiferenta. Sigur, a fi senin in aceasta "materie" presupune, banuiesc,un travaliu indelung al rusinii, vinovatiei si urii in relatia cu heterosexualii. Dar izbanda nu e imposibila atunci cand reusesti sa te impaci cu tine. Mie mi se pare ca nici Foucault nici Corbett nu au ajuns inca la serenitate.
Da, sunt de acord ca multi normeaza din frica, dar unii normeaza fiindca nu-si dau seama ca o fac, o fac automat.
De ce sa fie (presupusul) conflict al lui Foucault doar intra psihic, hai sa spun al unui gay din anii 70, cand figureaza la boli psihice in manual si poate face puscarie pt asta? Cand trebuie sa tina ascunsa sexualitatea lui de lume si poate si de familie? Hai sa nu vedem totul cu ochelari psihanalitici, una e sa-ti cauti serenitatea intr-o lume ca acum (nu in Romania, in occident) si alta intr-o lume care iti e agresiv impotriva. Era un tip faimos prin anii 40 caruia i se daduse un premiu important pt o descoperire in cibernetica si odata cu faima s-a aflat ca e homosexual. I s-a retras premiul si a fost pus sa aleaga intre puscarie si un tratament medical care scade libidoul. L-a ales pe al doilea, a intrat in depresie si s-a sinucis.
Din cauza oamenilor care nu s-au multumit sa-si caute linistea singuri au ajuns sa fie facute schimbari sociale importante, care, paradoxal, le permite celor de azi s-o caute.
Lucrul cu tine insati nu e totul, mai exista si o lume in jur.
@ T.Dora: Au apus de mult vremurile in care homosexualii erau incarcerati pentru asta. Parisul a fost intotdeauna un loc primitor, in secolul 20, de pilda, au compus acolo cativa homosexuali care nu-si ascundeau tendinta si n-a fost nicio problema nici cu viata, nici cu cariera lor. Le-a mers foarte bine. Cand te sinucizi pentru asta inseamna ca ai un persecutor intern al naibii de incapatanat, nu crezi?
Nici la noi pe vremea lui Ceausescu nu te baga nimeni la inchisoare pentru asta, te obligau doar sa torni la securitate. Adica perversiunea sexuala era dublata de cea morala.
Da, lumea e inca marcata de refuz si reactia inversa vine cumva si ca impotrivire la campaniile adeseori nu prea inspirate prin care homosexualii isi cer drepturile. E un proces complicat din care heterosexualii cred ca au invatat cate ceva. Poate discutam odata despre asta.
Vreau sa va spun doar doua lucruri pe care nu le pot dezvolta aici pentru ca inseamna sa deturnez total discutia (poate facem postari separate pentru ele, ca subiectele pe forumuri – nu trebuie sa avem ditamai articolele ci poate fi si o postare mai mica, pentru ca sa pornim discutia pe un subiect):
1. "Ochelarii psihanalitici" nu presupun doar "lucrul cu tine insuti" in afara lumii – atentie la cliseele astea!
2. Homosexualii, astazi, suporta umilinte ingrozitoare ca minoritari, atat in Romania cat si in tarile occidentale (acolo mai putin decat in Est, este adevarat) si sa nu ma contraziceti pentru ca cunosc subiectul foarte bine! Eforturile lor disperate de a fi acceptati la nivel social, prin acordarea de "drepturi" sunt o mare prostie provenita din disperarea lor ca nu sunt acceptati din punct de vedere emotional de catre majoritari si incearca astfel sa obtina o iluzie a acceptarii. Ce inseamna acceptare? Ganditi-va fiecare la propria persoana! Acceptare inseamna efectiv sa nu ai nici un fel de reactie (inclusiv reactii emotionale dintre cele mai intime si deloc vizibile) indiferent despre cine ai afla ca are o alta orientare sexuala decat cea pe care ti-ai imaginat-o tu. E foarte greu!
Cine doreste sa dezvolte un subiect poate publica oricand un articol. Zic eu ca e mai avantajos si mai vizibil decat pe un forum, care azi e deja putin depasit ca idee si solutie. Va invit deci sa dezvoltati in articole.
Ca sa revin la problema. Bineinteles ca homosexualii sunt discriminati in Romania, extrem de agresiv inca (iar BOR, din pacate, a oferit nu putine exemple de instigare la ura, si asemenea si media). Nu cred ca asta-i chiar floare la ureche si ca lucrurile sunt rezolvate azi. Chiar si cand erau santajati sa toarne la Secu, nu era nici bine, nici facil. Iar in anii '50 erau realmente inchisi.
Altfel, cred ca trebuie distins intre "drepturile" cu functie compensatoare (si inteleg sensibilitatea ta de terapeut, Georgiana, si sunt de acord ca exista astfel de situatii) si reactiile lor la diferite tentative de discriminare si excluziune sociala. Deci nu cred ca e doar o problema emotionala si individuala, ci si una relevanta social. Exista un activism pentru nediscriminare deloc nejustificat.
Nu as spune nici ca nu trebuie sa ai nici o reactie, mai ales emotionala!!!, fata de un homosexual, pentru ca nu cred ca merita nici autocenzura mea sau a ta. Si, la drept vorbind, asta se simte, oricum ai face. Si nici nu exista asa un blank de reactie in natura sau societate. (Poate doar din partea "freudienilor-ecran" – aripa dura 🙂 Sugerez deci o abordare mai relationala 🙂 )
Buna, Ioana, pentru ca te pretuiesc mult, o sa incerc sa iti spun o poveste care poate iti da un alt unghi prin care sa privesti povestea cu Foucault.
Sa ne imaginam un personaj, si hai sa ii spunem Ioana, ca poate asa producem un efect mai puternic. Il putem numi si Bogdan daca vrei. Dar sa stam cu Ioana pentru o vreme. Ioana este tanara, vie, si foarte interesanta. Are o minte foarte curioasa si nu vrea sa simta lucrurile cum altii ar vrea ea sa simta. Ea vrea sa simta ca ce vrea este exact ce vrea ea si nu ce vrea familia, sau alti apropiati. Sa spunem ca are 18 ani si ca acum descopera cu adevarat ce inseamna sa mananci fain si e pasionata de bucatarie. Ioana alege sa mearga la un restaurant foarte fain si vrea sa incerce ce exista pe meniu. Dar ea observa ca toata lumea mananca pui cu mamaliga si ea vrea sa incerce creveti (ma rog, cred ca am nevoie sa mananc in curand!). Mananca creveti si isi da seama ca ea prefera creveti si nu ce mananca majoritatea.
Acum, dupa isi observa pasiunea pentru creveti, un fenomen interesant se intampla. Ea observa ca lumea incepe sa discute gustul ei pentru creveti. Incepe sa isi dea seama ca sunt interdictii clare de mancat creveti. Ea afla ca daca mananci creveti, nu mai poti sa ai sansa sa fii normal, de pilda. Familia ii face probleme pentru ca ii plac crevetii, iar o buna prietena ajunge sa o intrebe: "Cum pot sa iti placa crevetii? Toata lumea mananca pui, si e multumita de asta. In plus, daca mananci pui, pentru ca toata lumea face asta, esti normal." Lumea incepe sa o considere o perversa si Ioana incepe sa isi puna problema ca e perversa.
Acum, sa ne imaginam ca Ioana are sansa sa proceseze ce se intampla cu ea, si iese din experienta mai puternica. Scrie o lucrare filozofica in care analizeaza cum s-a ajuns ca gustul pentru pui este considerat sanatos, si cum gustul pentru creveti devine patologic. Analizeaza o baterie de practici care face posibila o organizare sociala in jurul mancatului de pui. Se uita la practicile grecilor si isi da seama ca ei nu privesc mancatul de creveti ca fiind patologic. Ioana isi da seama ca mancatul de creveti era posibil in Grecia in anumite conditii, care faceau posibila o alta experienta a practicii de mancat creveti decat cea care este data de organizarea societatii ei. Isi da seama ca de fapt experienta de mancat creveti are de face cu a doua persoana care este invitata la masa si cu conditiile materiale in care se mananca creveti (anumiti oamenii- servitorii- ii servesc pe care cei care au mai multi bani sa manance creveti.) Isi da seama ca exista un ansamblu de norme pentru cum sa mananci, ce pozitie trebuie ai, cat sa pui in gura sau nu, cum sa iti folosesti alte parti ale corpului atunci cand mananci pui sau creveti.
Ioana devine faimoasa pentru ca descrierea ei a unui sistem organizat in jurul mancarii de pui spune ceva puternic multor oameni. Cei care poarta ochelari, cei care nu aud, cei care au bani mai putini, isi dau seama ca Ioana descrie o experienta importanta pentru ei, care le ofera o perspectiva mai clara asupra societatii in care traiesc.
Acum, sa mergem in timp si suntem la vreo treizeci de ani dupa ce Ioana si-a publicat manuscrisul. Mai multi oameni interesati stau de vorba de ideile Ioanei pe un site, sa ii spunem Cafe Gradiva, si o psiholoaga intervine in conversatie. Ea crede ca mancatul de creveti este o perversiune. Ea zice:
"Pai, eu am compasiune pentru Ioana. Ioana nu colaboreaza cu partea din ea careia ii plac crevetii, si Ioana se lupta cu ideea de mancat pui care vine de altii. Dar Ioana uita ca ea de fapt are un conflict cu crevetii, pe care il proiecteaza in exterior. Pana la urma de ce nu e Ioana senina? De ce nu se impaca cu faptul ca ea are o problema ca ii plac crevetii? Problema este a ei, si eu as vrea ca Ioana sa devina senina, si sunt sigur ca exista mancatori de creveti care sunt senini si impacati cu asta."
Sunt curios ce spune Ioana M. de povestea mea, ce personaje ar adauga, ce parti considera ca sunt incorecte in poveste, ce ar adauga la poveste. E un exercitiu de imaginatie pe care ti-l propun.
@ Bogdan: Iti multumesc ca ma provoci, ador asta.
Uite, vreau sa comentez frazele imaginate de tine ca ar fi gandite de mine: " Pana la urma de ce nu e Ioana senina? De ce nu se impaca cu faptul ca ea are o problema ca ii plac crevetii? Problema este a ei, si eu as vrea ca Ioana sa devina senina, si sunt sigur ca exista mancatori de creveti care sunt senini si impacati cu asta."
Cred ca aici e sursa neintelegerii. Tu spui : de ce nu se impaca Ioana cu faptul ca are o problema?
Are sau nu Ioana o problema ca mancatoare de crevete? Cine i-a creat problema? La cine e problema, la Ioana sau la ceilalti care mananca pui? Pana la urma, Ioana ar putea considera ca e treaba ei si numai a ei ca mananca crevete, dar recunosc ca nu i-ar fi usor sa ajunga la concluzia asta, nu se naste cu ea, asa cum se naste, de pilda (desi dupa cum credem noi nu e atat de simplu) cu dorinta de a manca creveti. Mancatorii de pui n-o s-o lase sa "haleasca" creveti fara s-o amendeze.
Dar daca Ioana ajunge la concluzia ca ea nu are nicio problema, si faptul ca e diferita nu presupune nici vinovatie, nici rusine? Daca, dupa o lupta cu supraeul ei social, isi accepta conditia de mancatoare de creveti si devine senina si asumata in aceasta pozitie? Pare imposibil sa ajungi la un echilibru in problema cu crevetii? Mie nu mi se pare. E drept, e greu sa vorbesti dinafara. Dar pot sa-mi analizez reactiile mele la homosexuali, de pilda. Si pot sa-ti spun, Bogdane, ca nu am nicio retinere in a-i accepta si ca in materie de sexualitate nu manifest niciun fel de curiozitate, voyeurism sau tendinta de invinovatire. Ei sunt, asa cum si eu sunt. Eu ma simt senina in relatia cu ei, de aceea imi doresc ca si ei sa fie senini in relatia cu mine.
E credibil ce-am spus aici?
Adaug ca argument ceea ce spune Georgiana: "Acceptare inseamna efectiv sa nu ai nici un fel de reactie." Da, e posibil, e un fel de limita a tolerantei dusa la extrem.
Daca stau sa ma gandesc, cred ca in toata problematica asta complexa care creeaza in mod obligatoriu un spatiu vast de proiectie sta voyerismul. Ei bine, lipsa de reactie vine din suprimarea voyerismului. Pe mine nu ma intereseaza ce fac homosexualii, desi ei nu cred asta. Ce parere aveti?
Simt ca e deja prea mult sa spun si eu ceva despre acelasi subiect. O sa-i raspund totusi Ioanei.
Medii boeme in care nu esti blamat au existat dintodeauna! Nu e vorba de ele, ar fi naiv sa ne gandim numai la ele atat timp cat exista o intreaga societate care se poarta altfel. Si in Romania exista, e foarte cool sa fii homosexual in mediile boeme ( de aia multi se dau fara sa fie), dar ce se intampla cand iesi pe strada de mana cu prietenul tau? Cum e sa mergi de mana cu prietenul tau pe strada, in Bucuresti?
Tipul ala s-a sinucis din cauza depresiei induse de medicamente, nu a persecutiei interne.
Uite, fata de adoptiile facute de homosexuali am auzit un psihanalist avand o atitudine foarte ok, spunea ca sexualitatea nu e data de un cuplu parental si atat, asta e o nebunie, e data de un context mult mai larg si ca in cuplurile gay care cresc copii exista f frecvent presiunea ca ei sa devina hetero.
Georgiana, am exagerat eu cu ochelarii psihanalitici.
@ T.Dora: Se poate trai si intr-un mediu boem, daca in alta parte nu-ti gasesti locul, nu-i asa? Solutii exista.
Nu stiu daca putem masura calitatea vietii dupa o tinere de mana pe strada. Zau, e chiar asa de necesara vietii o declaratie publica? Pe cheiul insorit al Senei se intind pe kilometri intregi cupluri de homosexuali care nu numai ca se tin de mana, dar se imbratiseaza si se saruta. Nu streseaza pe nimeni acest lucru. Poate ca la noi nu s-a ajuns inca la nivelul asta de toleranta, dar eu sper ca se poate.
Depresia nu e o stare independenta de agresivitate, ba dimpotriva, asa ca bietul sinucis a avut un motiv serios altul decat depresia care nu era decat expresia conflictului sau intern.
La Paris sunt doua tabere care se confrunta vis-a-vis de adoptiile in cupluri de homosexuali. Nu e un subiect simplu deloc.
Si cum s-a atins nivelul de toleranta in alte parti? A venit de la sine sau au fost oameni care au luptat pentru asta? Care nu s-au multumit sa traiasca in bula lor boema, care i-au inspirat si pe ceilalti.
Ce-ar trebui sa faca gayi, sa stea cuminti in lumea lor si sa nu deranjeze mentalitatea majoritatii?
Din ce spui tu parca n-ar mai exista decat lume interna. Parca intram intr-un discurs religios in care trebuie sa ne gasim pacea in afara lumii.
N-am inteles cu depresia, deci medicamentul nu are nicio putere, doar agresivitatea lui are?
@ T. Dora: Poate ca toleranta e o chestiune care nu se impune neaparat prin proteste. Poate ca a fi tolerant cu celalalt presupune a fi tolerant cu tine insuti, mai intai.
Nu neg ca exista indivizi intoleranti pe lumea asta, dar stim bine ca si ei se apara. De ce nu i-am putea compatimi, de pilda?
Exista cazuri de depresie tratata medicamentos in care pacientii se sinucid. Oare de ce?
Poate are Georgiana o explicatie.
@ Bogdan: Astept sa-mi raspunzi.
Dar este stiut ca asta este riscul antidepresivelor pentru ca nu fac altceva decat sa il scoata din starea de inertie, de catatonie, cand esti pe fundul gropii nici sa te sinucizi nu mai ai puterea, nu il vindeca de tristete si de gandurile negre (decat daca ar fi sustinut si emotional, concomitent, eventual prin psihoterapie), iar activismul capatat il arunca pe fereastra.
La "toleranta" ( de ce toleranta, e un termen atat de condescendent!? ), mai bine zis la acceptare se poate ajunge prin problematizare, prin aducerea in discursul public a acelor lucruri despre care nu se vorbeste fiindca au o eticheta din oficiu "rele". Daca ai fost invatat ca homosexualitatea e rea si ai inghitit automat asta in momentul in care se discuta public despre esti obligat sa regandesti ce ai primit ca un cliseu, negandit.
Daca apararile vin din nu stiu ce homofobie tot esti obligat sa te repozitionezi, si ori e groaza prea mare si te fanatizezi impotriva ori nu e atat de mare si incep sa-ti faci curaj.
Cand apare la TV un personaj public pe care il admiri f tare si declara ca e gay asta misca ceva in mentalitatea proprie.
In fond e un mecanism terapeutic public.
Compatimire? Imi suna a agresivitate mascata. De ce sa compatimesc un om care poate foarte bine sa isi infrunte stereotipiile si fricile.
Sa-l compatimesc ca sa ce? Sa ma simt eu superioara?
Intrebarea despre pacientii depresivi care se sinucid e retorica, nu? 🙂
Nu cred ca e cineva pe aici care nu stie raspunsul.
Ioana, argumentele lui T. mi se par foarte bune si patrunzatoare. O mare parte din mine e de acord cu ea. Ce iti propune ea este sa vezi conflictele din terapie legate de sexualitate ca fiind legate de social. Conflictele nu sunt doar intra-psihice, si tie iti place Ferenczi, cred, si ai fi poate de acord ca suferinta copilului e legata si de reactia parintilor.
Acum, o parte din mine e de acord cu tine ca un poate un spatiu fara rusine si vina e de dorit. Si inteleg de ce ai vrea ca un client/a sa fie senin si impacat cu propriul conflict. Intr-adevar, mai putina vina si rusine sunt eliberatoare. Si intelegerea a ce poate fi facut individual e importanta.
Ce iti propun acum este sa te gandesti ca ce e foarte efectiv in terapie este ca terapeutul sa inteleaga propria atractie, propriile raspunsuri sexuale si de alt tip la clienti. Intelegerea lor ii poate face sa vada ca diferitele tipuri de raspunsuri (si aici ma refer la raspunsurile lor) nu sunt neaparat de incadrat intr-o dihotomie hetero-homo, pe care poate o asumam toti cei de aici care discutam. Layton, care imi place mult, are o lucrare despre cum si-a dat seama ca raspunsurile ei la o clienta care avea relatii sexuale cu femei, erau date de frica ei de a simti propria atractie. Te rog sa te gandesti la asta.
Mi-e teama ca vorbim limbi diferite. Voi vreti sa ma pozitionati in diferentierea homo-hetero, ca si cum ceea ce va propun eu este incredibil. Ce-i drept, eu nu va pot vorbi decat in numele meu si nu in numele societatii, desi sunt convinsa ca nu constitui exceptia care confima regula.
@ Georgiana: Multumesc pentru explicatie.
@ T. Dora: De ce compatimirea suna agresiv? Oare compatimirea se leaga in mod necesar de superioritate? Pana la urma, ce ai vrea sa simt, indiferenta? Asta cred ca ar fi cea mai proasta solutie, cel putin in ce ma priveste. Daca vrei imi este indiferenta viata sexuala a gayilor, in rest, pot avea cu ei o relatie de schimb absolut satisfacatoare.
@ Bogdan: Nu vad de ce ne-ar speria atractia homosexuala. Toate fetele au avut mame, toate au trebuit sa treaca de la iubirea homosexuala la cea heterosexuala. Kernberg explica asa de ce femeile sunt structuri afective mai complexe decat barbatii. Ele au avut de facut o trecere de la mama la tata. Asa incat Layton nu spune nimic nou, dupa mine, expunandu-si dificultatea. De fapt, ea isi descopera o anxietate, atat, anxietatea de a avea dorinte in contratransfer. Si ce-ar fi asa de inspaimantator? Nu pot sa inteleg de ce
ne blocam in ideea ca e ceva de judecat, de evitat aici.
Da, evident vorbim limbi diferite si care nu dau sanse de intalnire. S-o lasam sa cada.
@ T. Dora: Pacat, sa fie asta un subiect in care sa nu putem deloc gandi impreuna?