Voi vorbi in acest ultim articol care incheie seria celor destinate travaliului de simbolizare in relatie cu un obiect de mediere – despre importanta jocului in tehnica psihanalitica. Pornesc de la cuvintele unui baietel de 5 ani, care participa la o terapie de familie si care incerca sa exprima neputinta de a da sens conflictului, care cauta mai degraba acte decat cuvinte.

Copilul: vreau sa construiesc un bloc si nu am utilaje. Ma ajuti sa construiesc un bloc?
T: te ajut. Putem construi cu totii ceva impreuna.
Copilul pune in mijlocul covorului mai multe utilaje, indicatoare si masini la gramada.
Copilul: nu stiu sa le asez. Indicatoarele. Mereu le asez prost.
T: cum adica prost?
Copilul: adica nu stiu. Fac prost. Ajuta-ma tu, aseaza-le tu.
T: eu nu le pot aseza in locul tau. Aseaza-le cum ai vrea tu.
Copilul: nu stiu. Fac prost. Mami stie
T: mami stie pentru ea, nu le poate aseza in locul tau
Copilul: ba da, aseaza-le !
T: nu poate in locul tau. Nici ea, nici eu nu pot in locul tau.
Copilul: am putea cu totii impreuna?
T: da, putem

Ne alegem masini. Eu imi aleg salvarea si pompierii, copilul isi alege doua masini, mama isi alege un tanc si o masina de interventii. Copilul ne da la fiecare si cate doua indicatoare. Eu asez indicatoarele mele si masinile pe drum, copilul produce un accident intre masinile lui, iar mama aseaza masinile ei pe contrasens in fata alor mele. Copilul imi cere sa aduc salvarea si pompierii sa intervin. Ii cere si mamei sa intervina. Apoi aduce utilajele sa faca curatenie si sa inceapa constructia.

Inca de la Melanie Klein, care inspirata de Freud a scris despre dezvoltarea copilului, jocul a devenit o modalitate de a investiga inconstientul si de a gasi cai pentru a exprima continuturile conflictuale refulate. In terapia de familie, jocul apare ca un spatiu de continere si simbolizare care permite aparitia unor fantasme si permite intelegerea modului de functionare a legaturilor familiale, blocajele aparute in circuitul fantasmatic, precum si golurile sau bizareriile care nu capata sens.

Copilul doreste sa construiasca un bloc, jocul de constructie reprezentand un moment terapeutic important pentru ca apare dupa foarte multe sedinte in care jocul este doar unul de distrugere. Este in fapt un travaliu de constructie a unui continator, care sa permita apoi depozitarea unor continuturi, a unor afecte, a unor trairi, a unor angoase.

Copilul cere ajutorul pentru ca el nu stie si face prost. Ne intrebam cui cere ajutorul si ce fel de ajutor cere? Adultul care este omnipotent trebuie sa stie si mai ales copilul trebuie sa i se supuna in a face bine sau in a-l lasa pe el sa faca in locul lui.

Este o lupta de putere? Masoara copilul posibilitatea in care ar putea deveni egalul mamei sale, desi el este doar copilul ei?

Este o confuzie intre obiect si subiect? Este copilul obiectul fantasmat al dorintelor mamei sale in absenta tatalui care nu poate instaura legea si interdictiile fundamentale?

Daca copilul este prost, atunci mama il poate repara si il poate controla cu putinta sa si prin faptul ca ea este buna. Mama este un obiect ideal, copilul este un obiect stricat.

Prezenta conflictului produce confuzie si devine un obstacol pentru joc. A. Green afirma ca dincolo de modelul implicit al nevrozei care ne trimite la angoasa de castrare, ceea ce pare a fi implicit intr-o situatie analitica este un model contradictoriu alcatuit din perechea angoasa de separare – angoasa de intruziune. Efectul acestei duble angoase viseaza in esenta nu problematica dorintei, ci chiar formarea gandirii. Impreuna cu J. L. Donnet, acesta descrie nucleul psihotic fundamental caracterizat prin inhibarea functiilor de reprezentare, clivajul unui obiect unic, bun sau rau, subiectul fiind sub efectul unei prezente intruzive persecutoare si ale depresiei prin pierderea de obiect.

In pshanaliza, jocul este privit dintr-o tripla perspectiva: suport al absentei parentale (in cazul nostru al absentei tatalui), aparare in fata angoaselor primitive (in cazul nostru angoase de distrugere si de prabusire), intermediar intre placere si realitate, intre interior si exterior.

Jocul este un traducator al imaginarului, fiind o portavoce a unei suferinte care organizeaza legaturile familiale si care se exprima in contextul terapiei familiale.

Absenta tatalui impiedica constructia complexului Oedip si mentine legaturile familiale intr-o stare fuzionala, simbiotica, pre-oedipiana. Prezenta jocului care lasa loc constructiei este un indicator pentru iesirea dintr-o angoasa catastrofala de moarte si un simbol al crearii unui spatiu unde sa apara si tertul.