Voi vorbi in acest ultim articol care incheie seria celor destinate travaliului de simbolizare in relatie cu un obiect de mediere – despre importanta jocului in tehnica psihanalitica. Pornesc de la cuvintele unui baietel de 5 ani, care participa la o terapie de familie si care incerca sa exprima neputinta de a da sens conflictului, care cauta mai degraba acte decat cuvinte.
Copilul: vreau sa construiesc un bloc si nu am utilaje. Ma ajuti sa construiesc un bloc?
T: te ajut. Putem construi cu totii ceva impreuna.
Copilul pune in mijlocul covorului mai multe utilaje, indicatoare si masini la gramada.
Copilul: nu stiu sa le asez. Indicatoarele. Mereu le asez prost.
T: cum adica prost?
Copilul: adica nu stiu. Fac prost. Ajuta-ma tu, aseaza-le tu.
T: eu nu le pot aseza in locul tau. Aseaza-le cum ai vrea tu.
Copilul: nu stiu. Fac prost. Mami stie
T: mami stie pentru ea, nu le poate aseza in locul tau
Copilul: ba da, aseaza-le !
T: nu poate in locul tau. Nici ea, nici eu nu pot in locul tau.
Copilul: am putea cu totii impreuna?
T: da, putem
Ne alegem masini. Eu imi aleg salvarea si pompierii, copilul isi alege doua masini, mama isi alege un tanc si o masina de interventii. Copilul ne da la fiecare si cate doua indicatoare. Eu asez indicatoarele mele si masinile pe drum, copilul produce un accident intre masinile lui, iar mama aseaza masinile ei pe contrasens in fata alor mele. Copilul imi cere sa aduc salvarea si pompierii sa intervin. Ii cere si mamei sa intervina. Apoi aduce utilajele sa faca curatenie si sa inceapa constructia.
Inca de la Melanie Klein, care inspirata de Freud a scris despre dezvoltarea copilului, jocul a devenit o modalitate de a investiga inconstientul si de a gasi cai pentru a exprima continuturile conflictuale refulate. In terapia de familie, jocul apare ca un spatiu de continere si simbolizare care permite aparitia unor fantasme si permite intelegerea modului de functionare a legaturilor familiale, blocajele aparute in circuitul fantasmatic, precum si golurile sau bizareriile care nu capata sens.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Copilul doreste sa construiasca un bloc, jocul de constructie reprezentand un moment terapeutic important pentru ca apare dupa foarte multe sedinte in care jocul este doar unul de distrugere. Este in fapt un travaliu de constructie a unui continator, care sa permita apoi depozitarea unor continuturi, a unor afecte, a unor trairi, a unor angoase.
Copilul cere ajutorul pentru ca el nu stie si face prost. Ne intrebam cui cere ajutorul si ce fel de ajutor cere? Adultul care este omnipotent trebuie sa stie si mai ales copilul trebuie sa i se supuna in a face bine sau in a-l lasa pe el sa faca in locul lui.
Este o lupta de putere? Masoara copilul posibilitatea in care ar putea deveni egalul mamei sale, desi el este doar copilul ei?
Este o confuzie intre obiect si subiect? Este copilul obiectul fantasmat al dorintelor mamei sale in absenta tatalui care nu poate instaura legea si interdictiile fundamentale?
Daca copilul este prost, atunci mama il poate repara si il poate controla cu putinta sa si prin faptul ca ea este buna. Mama este un obiect ideal, copilul este un obiect stricat.
Prezenta conflictului produce confuzie si devine un obstacol pentru joc. A. Green afirma ca dincolo de modelul implicit al nevrozei care ne trimite la angoasa de castrare, ceea ce pare a fi implicit intr-o situatie analitica este un model contradictoriu alcatuit din perechea angoasa de separare – angoasa de intruziune. Efectul acestei duble angoase viseaza in esenta nu problematica dorintei, ci chiar formarea gandirii. Impreuna cu J. L. Donnet, acesta descrie nucleul psihotic fundamental caracterizat prin inhibarea functiilor de reprezentare, clivajul unui obiect unic, bun sau rau, subiectul fiind sub efectul unei prezente intruzive persecutoare si ale depresiei prin pierderea de obiect.
In pshanaliza, jocul este privit dintr-o tripla perspectiva: suport al absentei parentale (in cazul nostru al absentei tatalui), aparare in fata angoaselor primitive (in cazul nostru angoase de distrugere si de prabusire), intermediar intre placere si realitate, intre interior si exterior.
Jocul este un traducator al imaginarului, fiind o portavoce a unei suferinte care organizeaza legaturile familiale si care se exprima in contextul terapiei familiale.
Absenta tatalui impiedica constructia complexului Oedip si mentine legaturile familiale intr-o stare fuzionala, simbiotica, pre-oedipiana. Prezenta jocului care lasa loc constructiei este un indicator pentru iesirea dintr-o angoasa catastrofala de moarte si un simbol al crearii unui spatiu unde sa apara si tertul.
Foarte interesant episod. Mi se pare extraordinar de clara formularea "nu stiu, fac prost". Probabil ca travaliul poate incepe odata cu admiterea neputintei si nestiintei. Un fel de a face loc experientei transformative care inlocuieste nu stiu cu stiu, ceea ce va avea consecinta fac "mai" bine. Frumos.
Multumesc pentru comentariu Ioana. Intr-adevar travaliul poate incepe o data cu iesirea din omnipotenta si din fantasma ca obiectele exterioare sunt sub control total. Cred ca este o confruntare pana la urma cu o angoasa de separare si o conturare a trairii vis a vis de pierderea obiectului, dar si aparitia acelui spatiu tranzitional creator pe care copilul il poate utiliza.
Cu adevarat interesant.
Copilul construieste pentru prima data in terapie, mentionati.
Doreste sa construiasca un bloc, ii trebuie utilaje si masini pe care le arunca la gramada.
El isi alege doua masini oarecare.
Mamica, un tanc si masina de interventii.
Terapeutul isi alege masina de pompieri si pe cea de salvare.
Imi pare ca, subtil alegerile mamicii si terapeutului au amanat jocul de-a constructia unui bloc.
Ne jucam de-a accidentul. Copilul se raneste, mamica si terapeutul intervin, repara copilul.
Vindecat, el poate construi un bloc.
Cred ca este loc pentru a reflecta mai mult asupra dinamicii acestei relatii.
Va astept cu interes viitoarele articole.
Multumesc Monica. A reflecta si a aduna si reflectiile celorlalti permite travaliului de elaborare sa avanseze si sa se aprofundeze. Observatia ta cu privire la interventia mamei si a terapeutului este foarte buna. Asa cum am specificat si in alte articole, in terapia psihanalitica familiala, discursul este asociativ grupal si fiecare membru este purtatorul unor fantasme si angoase grupale.
A construi este un travaliu care apare sub pericolul angoasei constante de prabusire. Cand copilul poate construi din nou trecand prin distrugere si accidente, el poate simti ca aceasta constructie nu se mai poate prabusi pentru ca s-a prabusit deja o data de mult prin aparitia traumatica a unei rupturi familiale.
Interventia terapeutului in calitate de tert permite reconstructia legaturilor familiale, a unui sentiment de siguranta si a creativitatii de a imagina din nou un viitor tinut pana acum prizonier de trecut.
Astept cu placere si alte reflectii.
Si eu m-am gandit fantasmele cui sunt puse in jocul cu masinile? Nu par ale copilului, copilul doar isi gaseste un loc in scenariu. Sunt ale grupului, ale fiecaruia, nu inteleg.
Sigur ca copilul putea alege sa faca altceva decat un accident, dar odata ce mama si-a luat tanc si interventie, terapeutul salvare jocurile sunt pe jumatate facute, nu?
Intrebarile tale imi permit sa readuc in discutie conceptul de portavoce introdus de E.Pichon Riviere. Intr-un grup, portavocea este cea care permite emergenta unei fantasme grupale. Altfel spus, ceea ce spune un membru, ceea ce deseneaza, ceea ce se joaca reprezinta pentru noi o modalitate de a intelege sensul grupal prin intermediul unui lant asociativ care nu este doar individual.
Nu stiu daca putem sti ce putea alege copilul sa faca dincolo de ceea ce a facut deja, dar putem spune ca ceea ce a ales sa faca reprezinta un act ce are sens la nivel familial.
Copilul este cel care a condus jocul, el a ales primul masinile, el a coordonat ceea ce urma sa se intample.