Să mori e ca un televizor care se opreşte

Am sa incep cu copilaria ideii de moarte, asa cum s-a format ea initial in mintea mea, cand aveam 5 ani. Murise un strabunic pe care nu-l vazusem decat o data. Lumea nu era prea indurerata, dar nici vesela. Nu intelegeam ce se intampla, am intrebat-o pe mama:

ce inseamna sa mori?

si mi-a raspuns:

e ca un televizor fara curent, nu se intampla nimic, dimpotriva totul se opreste. 

Dar nu eram convinsa ca nu e ceva totusi rau, asa ca am vrut o confirmare:

Dar eu n-am sa mor, nu-i asa?

Am fost dezamagita de raspuns. Apoi:

dar tu mami, n-ai sa mori?…
si cine o sa aiba grija de mine?…
vei fi mare atunci, iti vei purta singura de grija …
dar eu nu vreau sa mor niciodata, vreau sa traiesc si eu si tu si tu sa ai grija de mine.

Nu credeam ca am sa-mi doresc vreodata sa mor.

Dar dupa o serie de evenimente nefericite din viata mea, cu care incercasem sa lupt, eram lipsita de vlaga. Imi intrerupsesem facultatea, pierdusem speranta ca voi face ceva vreodata, imi pierdusem capacitatea de concentrare, dormeam mult, foarte mult, mancam mult, iar cand eram treaza ma intrebam:

oare imi voi reveni vreodata? Oare voi reusi sa fiu din nou un om normal?

ma gandeam ca poate voi reusi sa adun atat putere cat sa ma sinucid. Ar fi fost singurul mod de a scapa. Chiar ma gandeam:

Si daca o sa mor cum ar fi? Mare paguba, ar muri o grasa ratata…

Eram interesata de stirile din mass-media legate de subiect, mai ales ma interesa cum ar trebui s-o fac sa-mi iasa. Urmaream stirile cu sinucideri. Dar n-am avut puterea, nu ca nu mi-as fi dorit, nu ca nu as fi avut motive, dar pur si simplu determinismul instinctului de conservare a fost mai puternic decat ratiunea mea. Ciudat, cand ma simteam bine ma gandeam ca poate ma voi reincarna intr-o pasare, imi imaginam scenarii cu mine libera, zburand, dar acum nu credeam decat ca ma voi anula, ca voi anula suferinta, ca toata tortura va inceta astfel. Mi-am imaginat atatea scenarii cu mine moarta. Aveam cosmaruri in care incercam si nu reuseam, cosmaruri in care ma sufocam, si ma trezeam transpirata si parca electrocutata.

Citeam Cioran mult, imi placea mai ales:

ii inteleg pe cei care nu mai vor sa indure. Te uiti in jurul tau si nu gasesti nimic de care sa te agati. Cel mai simplu e sa nu mai fii, sa nu fi fost niciodata.

Freud spunea:

n-am sa inteleg ce tip de nebunie ar face un om sa vrea sa se omoare,

dar eu nu credeam ca e nebunie, ci un exces de luciditate.

Familia nu ma intelegea, ba chiar ma blama si sincer ma saturasem sa mi se tina predici despre vointa sau sa mi se reproseze ca sunt lenesa. Nu mai aveam nimic in mine, eram goala inauntru si fara sens. Uneori incercam sa umplu golul cu alcool. Imi reusea, alteori insa eram si mai pustie si neputincioasa in fata fricii.

Cineva, intr-o discutie virtuala, m-a intrebat:

si daca acum ai fi fost moarta?

Sincera sa fiu nu ma gandesc cu spaima la ideea mortii nici acum. Acum as fi fost linistita sub pamant. Dar, singurul lucru la care ma gandesc e ca as fi pierdut sansa la mai bine. Ma gandesc ca ar fi fost nedrept ca eu sa nu ma descurc in viata. In viziunea mea moartea inseamna 0. Era pacat sa pierd plusul. Ar fi fost doar trist ca n-as fi putut sa ma descurc mai bine.

Nu, nu mi-e frica de moartea propriu zisa, ci doar de suferinta. Probabil daca trecand strada n-as risca decat ori sa mor ori sa scap nevatamata, as traversa mai neglijent. Uneori ma gandesc la cand voi fi batrana – mi-e groaza daca voi fi neputincioasa, la mana nepotilor? Alteori ma gandesc ca nu voi depasi 30 de ani. Ciudat, ultimul scenariu imi pare mai plauzibil: cand e sa vizualizez ultima mea scena, sunt eu moarta de tanara, nu pot sa ma vizualizez batrana decat daca-mi fortez imaginatia. E doar o chestiune de vizulizare: cum te vezi moarta? Cred ca voi muri de mana mea… nu stiu cum si de ce si daca va fi adevarat, dar asta gandesc…

Probabil ca obsesia apocalipsei este un substitut pentru obsesia sinuciderii, poate de aceea ideea apocalipsei este atat de populara, eterna. Vine un sfarsit al tuturor, dar din exterior, pentru ca instantele interioare nu ar accepta moartea auto-provocata. Totul se termina intr-o nota justitiara, dar se termina.

Revenind, daca ar fi adevarat, atunci tablourile mele ar ramane sa fie aruncate. Nu cred ca familia mi-ar respecta ultima dorinta, sa le arda. Nu am prieteni in adevaratul sens al cuvantului, doar colegi. Doamne, niste mazgaleli totusi sa aiba atata valoare emotionala, incat sa ma gandesc la ele primele, daca e sa fac o balanta?

Nu, hotarat lucru, odata ce ai ajuns sa te gandesti la moarte, atat de intens, nimic nu va mai fi ca inainte. Ceva in mine s-a rupt atunci. Moartea e o eliberare, nici macar o sansa la renastere, nu cred in viata de apoi, ci doar sfarsitul unei agitatii a fricii. Cu toate ca dupa aceea nu voi mai exista, nu ar conta ce a fost inainte, totusi ma gandesc ca ar fi pacat sa pierd putinele lucruri frumoase de aici, odata cu mine ar muri amintirile mele. Dar poate ar fi mai bine ca franturi dintr-o lume care nu mai este sa dispara, sa se elibereze si ele.

Dar moartea cuiva drag? Candva as fi perceput sinuciderea altcuiva drept un exemplu, dar la o distanta considerabila de trauma, afland ca ea nu mai este am simtit un nod in gat, de parere de rau ca cineva, mai bun decat mine, mai inteligent decat mine, cu studii pe care eu nu le aveam, care daca n-ar fi fost chinuit in interior ar fi facut cu siguranta mai mult decat mine, pana la urma nu a mai putut. Am plans mult, seara inainte sa adorm. Singura persoana care stia de mine, care nu ma judeca, doar isi permisese sa imi atraga atentia ca beau cam mult, chiar daca nu eram alcoolica in sensul adevarat al cuvantului.

Ciudat ca mi-e frica tot timpul de la lucrurile marunte, pana la proiecte mari, ca ma gandesc ca moartea ar fi liniste totala, dar in acelasi timp ma tem ca as putea pierde ceva, desi nu mi-e prea clar ce. Probabil in sinea mea inca mai cred ca viata ar avea ceva sa-mi ofere.

Oamenii care nu au trecut prin asa ceva nu inteleg. Si judeca. Daca pentru ei viata a fost buna inseamna ca ceilalti meritau sa sufere pentru ca erau lasi, nu?

Astept sa vad in ce circumstante voi muri, e o curiozitate bolnava, dar pana la urma gandul mortii a fost prezent in viata mea. Dar inca mai sper ca pana atunci sa traiesc si zile mai bune.