In ultima zi a Conferintei SRP „Contratransferul in psihanaliza contemporana” am sustinut un atelier impreuna cu cativa colegi: Ioana Ionescu, Valentin Multescu, Eduard Reghintovschi, Gabriela Romanet si Codruta Zerfas. Moderator a fost psihanalistul italian Giampaolo Kluzer (fost presedinte al Sponsoring Committee al SRP), iar discutant – Ina Focsaneanu (formator SRP). Ne-am bucurat de un public foarte numeros, printre care s-au aflat trei generatii de psihanalisti: candidati, membri directi si formatori tineri ai SRP, precum si supervizorii straini Franco De Masi si Horst Kächele.
Structura atelierului a fost impartita intr-o foarte scurta prezentare a continutului teoretic al temei propuse, urmata de citirea a doua sedinte clinice publicate de psihanalistul italian Cristiano Rocchi in articolul sau din 2003 „On the Countertransference of the Patient: Transformations of the Psychoanalyst’s Theoretical Self and their Possible Articulations with the Vicissitudes of the Analytic Relationship” si de discutii, care au fost foarte bogate si antrenante.
Iata un succint cadru teoretic, precum si cateva concluzii importante ale dezbaterilor!
Consideram ca instrumentul de lucru al psihanalistului este propriul Self (adica propriul sau aparat de a simti/propriul sau fel de a fi) care se formeaza pe parcursul analizei personale, practicii clinice, supervizarilor efectuate precum si de-a lungul lecturilor si seminariilor teoretice si clinice. Propriul self astfel format este numit self analitic. Am numit self teoretic stadiul pe care selful analistului il parcurge de-a lungul formarii sale pana cand ajunge la forma de self analitic. Acesta din urma reprezinta capacitatea analistului de a lua in lucru o functionare analitica, de a initia si sustine relatia cu pacientul, capacitatea de a se autoanaliza, autoobserva, autotrai, capacitatea de a avea o viziune creativa, de a utiliza cunostintele teoretice si tehnice, capacitatea de a sustine situatia terapeutica si de a-si utiliza propriul self ca instrument analitic. Prin urmare, selful teoretic denumeste persoana analistului aflata in situatia de formare, adica de invatare.
Alte doua concepte de baza pentru aceasta tema au fost contratransferul direct si contratransferul indirect, termeni introdusi in teoria psihanalitica de catre H. Racker in lucrarea sa „Transference and Countertransference” publicata in 1988, in The International Psycho-Analytical Library. Contratransferul indirect ia nastere cand exista a treia parte in relatia psihanalistului cu pacientul: comunitatea profesionala, supervizorii, colegii etc. Asadar avem de-a face cu triada: pacient – analist – comunitatea profesionala pe care am adus-o in discutia de grup.
Provocarea atelierului a fost intrebarea cum influenteaza selful teoretic (analistul aflat in situatia de invatare) contratransferul psihanalistului fata de pacient.
Psihanalistul se afla in formare initiala, dar si continua, ca orice specialist. Formarea initiala este institutionalizata, in cadrul scolii de formare si presupune parcurgerea unor ani, unor etape de practica, de supervizare, de evaluare. Formarea continua este acea forma de pregatire profesionala pe care fiecare specialist, fara sa i se ceara de catre institutie, o simte ca fiindu-i necesara si si-o organizeaza dupa propriile necesitati. In momentul incheierii formarii obligatorii pentru a fi certificat in domeniu, este la libera alegere a fiecarui specialist daca la un moment dat simte nevoia unei noi supervizari sau chiar a unei noi transe de cura personala, sau, cel mai frecvent, de a face parte din grupuri de colegi in care sa prezinte cazuri pentru intervizare sau de a continua sa citeasca teorie sau de a participa la diferite evenimente cum este si aceasta conferinta. Acesta este selful teoretic.
Contratransferul, adica tot ceea ce psihanalistul simte fata de pacient, este instrument de lucru, adica factor de schimbare psihica. Ne-a interesat in acest atelier sa aflam parerile participantilor (majoritatea fiind psihanalisti cu experienta) privind felul in care acest contratransfer este influentat de selful teoretic al psihanalistului, adica de postura de invatare a acestuia. Am mentionat faptul ca psihanalistul invata de la analistul sau personal, pe parcursul analizei sale, de la supervizori, de la formatorii care sustin seminarii, de la ceilalti colegi ai sai in grupurile de lucru, de la teoriile multiple din literatura de specialitate care e de diverse orientari, precum si de la ceilalti pacienti pe care analistul i-a avut de-a lungul experientei sale practice.
Majoritatea celor prezenti si-a spus parerea asupra felului cum considera ca invatarea si relatia cu aceste surse de invatare enumerate influenteaza activitatea in cabinet. Am spus ca, de regula, in situatiile de impas psihanalistul apeleaza in mintea sa la comunitatea profesionala ca la o autoritate care sa il sprijine. Il ajuta pe analist? In masura in care si-a introiectat aceasta voce a comunitatii, da. Dar il si impiedica uneori. De ce? Atunci cand relatia cu autoritatea nu este bine asezata, iar „supervizorul din dulap” nu ar valida cutare sau cutare interventie…
O metafora foarte frumoasa pentru situatia de formare a avut-o in discursul sau Ioana Ionescu, candidat SRP si artist plastic, care a sustinut ca analistul in formare este asemenea pictorului care, in formare, trece de la mazgaleala copilului, prin invatarea curentelor artistice si incercarea de imitare a lor, pana la opera de arta si gasirea propriului stil si a originalitatii.
Horst Kächele a sustinut ca psihanalistii in formare nu sunt „copii” si nu ar trebui sa se simta astfel fata de autoritatea formatorilor si supervizorilor, pentru ca psihanaliza nu este pentru copii.
La randul sau, Giampaolo Kluzer a subliniat faptul ca fara acest al treilea punct de sprijin care este teoria si comunitatea profesionala nu se poate lucra, numai ca supervizorul trebuie sa deschida niste drumuri, nu sa inchida spunand ce ar face el daca ar fi in locul terapeutului.
Franco De Masi a discutat mai mult cele doua sedinte de caz publicate de Cristiano Rocchi. Sedintele aratau cum s-a imbunatatit relatia psihanalistului cu pacientul si implicit stabilitatea acestuia din urma la interval de un an de zile, pe masura ce psihanalistul s-a debarasat din ce in ce mai mult de teorie si s-a apropiat mai mult de relatia cu pacientul. De Masi a spus ca tehnica lui ar fi pe imaginea pe care o are pacientul despre psihanalist – adica s-ar concentra pe interpretarea din perspectiva psihanalistului. In prima sedinta, pacientul se plange ca in weekend analistul va pleca la munte si el nu va mai avea loc in mintea sa. Copilul mic are nevoie de o idee asupra faptului ca mama va continua sa se gandeasca la el chiar si cand nu este fizic alaturi. In vise pacientul e confuz. De Masi spune ca interpretarea trebuie sa o trecem prin analist, nu prin pacient.
Membri directi si formatorii tineri ai SRP au luat cuvantul si ne-au impartasit din experienta lor de formare, concluzia fiind ca s-au confruntat cu aceleasi dificultati pe care le pun in discutie si candidatii de astazi. Asadar, s-a concluzionat ca tema propusa de noi trebuie continuata ca proiect de cercetare, ce va trezi un viu interes, deoarece relatia cu institutia profesionala este extrem de importanta pentru formarea psihanalistilor si pentru practica lor clinica.
Georgiana Branisteanu
