Cînd eram copil nu credeam că pot muri vreodată. Arma supremă împotriva morții – care mi se părea că poate surveni exclusiv violent și din exterior – cum ar fi o cădere sau un accident de mașină – găseam că este zborul. Poate că visam mult – și poate că visam că zbor – și mă gîndesc la asta pentru că pe vremea noastră nu prea existau filme si toate experiențele erau doar personale – așa că de fiecare dată cînd mă simțeam în pericol sau îmi imaginam apariția unui pericol – îmi imaginam că fac salturi zburătoare și-mi salvez în felul ăsta viața. Clar, eu nu puteam muri nicicînd.
La moartea bunicii mele nu am plîns. Îmi amintesc coșciugul ei în curte, într-o zi înnorată ancorată în tristețe. Nu prea înțelegeam ce se întîmplă, deși cred că realizam că din momentul ăla bunica nu va mai fi prezentă în viața mea. Dar a compensat – îmi apărea adesea în vis așa că nici de data asta nu m-am confruntat cu procesul morții.
Cînd am mai crescut un pic, aveam 10-12 ani, eram la țară împreună cu verii mei și mătușa mea a făcut o vizită unei persoane muribunde. Cred că a fost prima mea ocazie de a mă întîlni cu Regina Morții. Și m-a fascinat. Pentru că am avut acces în acea zi la două lumi – lumea viilor și lumea spiritelor. Persoana bolnavă era în delir și ne povestea lucruri frumoase, despre cei care o așteptau Dincolo. Nu m-a șocat deloc acest aspect, singurul șoc era că nu mai văzusem niciodată o persoană atît de bătrînă și neputincioasă în fața… vieții. De atunci îmi este teamă de suferință fizică și bătrînețe.
Timpul a trecut și m-am confruntat cu adevărat cu moartea persoanelor dragi. La început șocurile au fost atît de puternice ca niște lovituri primite în cap. Au fost momente peste care am trecut greu și nu în totalitate. Dar nu poți fi furios pe Moarte. Moartea e un examen de maturitate. Moartea nu ia pe oricine. Moartea alege oamenii deosebiți care au o însemnătate pentru ceilalți. Moartea nu m-a ales niciodată pe mine.
La 16 ani am fost în comă timp de cîteva ore și starea aceea o asociez adesea cu trecerea în neființă. Era o stare plăcută de împăcare cu tot și toate, în care nu exista nevoia de nimic material sau spiritual. Probabil aș putea continua să scriu din diferite unghiuri pe tema morții, dar m-am gîndit că cel mai onest ar fi să scriu ce am trăit și cum; de unde izvorăsc sentimentele mele. Așa că spun: nu mi-e frică de moarte. Cred că este „examenul suprem” al vieții noastre. Chiar dacă ne lasă de fiecare dată un pic mai goi și mai sterpi. Și o aștept ca și cînd. Ne cunoaștem din copilărie, cînd ea secera și eu zburam deasupra ei și-a aripilor sale negre.
