Steven Stern, in articolul „Frecventa sesiunilor si definitia psihanalizei” din Psychoanalytic Dialogues, 19, 2009, revista relationalilor americani, ne propune un argument foarte indraznet. El spune ca definitia clasica a psihanalizei este legata de criterii exterioare practicii terapeutice, cum ar fi frecventa sesiunilor, si ca definitia moderna trebuia atasata de criterii care tin de formarea analistului. El crede ca exista o disociere intre teorii si practica psihanalitica. Problema majora a psihanalizei este ca nu mai exista pacienti care sa fie supusi tratamentului psihanalitic asa cum a fost definit traditional. Steven Stern crede ca definitia actuala a tratamentului psihanalitic, care este legata de 3, 4, 5 sedinte pe saptamana submineaza profesia de psihanalist. Ea impune criterii care sunt imposibil de sustinut pe piata actuala de terapie in Statele Unite. Prin urmare, ne spune Stern, trebuie schimbata definitia psihanalizei.
Un punct de pornire in regandirea ideii de psihanaliza este remarca lui Winnicott, care intrebat fiind care este distinctia intre psihoterapie si psihanaliza, a raspuns:
Nu pot sa fac distinctia asta. Pentru mine intrebarea este: a avut terapeutul formare psihanalitica sau nu?
Mai intai, Stern remarca ca exista un interes scazut legata de practica psihanalitica in ultimele decenii. Astazi, analistul mediu este norocos daca are unul sau doi pacienti analitici. Pentru a raspunde situatiei, Stren spune ca trebuie dezlegata ideea de terapie de criterii extrinseci cum sunt frecventa sesiunilor, sau folosirea divanului. Stern crede ca psihanaliza este definita de procesele care se stabilesc in relatie, care nu sunt atat de dependente de criteriile extrinseci asa cum s-a crezut.
In al doilea rand, s-a schimbat teoria din spatele psihanalizei. Curentele intersubiective, ale atasamentului, din neurostiinta si filosofie au accentuat natura contingenta, co-creata si dialectica a procesului psihanalitic. Psihanaliza este astazi o psihologie a doua persoane si mai putin o psihologie a unui pacient. Psihologia unui pacient se baza pe criterii doar extrinseci, in timp ce psihologia actuala accentueaza procesul care se desfasoara intre terapeut si pacient. Procesul este inter-subiectiv si presupune doua persoane care creeaza un spatiu distinct de investigatie psihologica.
In al treilea rand, psihanalisti ca Winnicott cred ca in cuplul terapeutic este nevoie de o anume libertate, iar Winnicott a experimentat cu lungimea si durata sesiunilor. (Interesant ca Stern nu il foloseste pe Lacan aici, ci pe Winnicott! Poate invocarea lui Lacan ar darama tot argumentul, caci Stern e interest de audienta clinica americana). Ca atare, celor care spun ca frecventa sesiunilor e cruciala pentru tratament si relatie, Stern le raspunde ca frecventa intalnirilor nu este necesara pentru adancirea legaturii. Intalnirile devin mai frecvente ca urmare a intaririi legaturii si adancirii ei. Cu alte cuvinte, frecventa intalnirilor nu duce neaparat la adancire, cat procesul este mai complicat si poate are o cauzalitate complicata in care adancirea este factorul care produce o mai buna frecventa in terapie.
Stern crede ca diferenta intre psihanaliza (3,4 sedinte) si terapie psihanalitica (1,2 sedinte) poate sa disturbe relatia analitica. Ea introduce un criteriu exterior in cuplu si are potential de a restrange liberattea cuplului analitic si poate sa limiteze potentialul de explorare.
In plus la argumentul teoretic, Stern aduce argumentul practice. Ce l-a facut pe Freud sa coboare de la 6 sedinte la 5 sedinte pe saptamana? Ce face ca tratamentul psihanalitic sa fie coborat la 4 sau 3 sedinte, sau restrangerea de la 50 de minute la 45 de minute? Presiunile legate de timp si de piata, raspunde el.
Stern crede ca a gandi ca pacientii trebuie impartiti in analitici sau non-analitici este
un deserviciu adus profesiei. El crede ca toti pacientii au potential de analiza si ca distinctiile intre psihanaliza plina si psihanaliza limitata sunt contraproductive.
Cum este schimbata definitia psihanalizei?
Pentru Stern, psihanaliza trebuie re-gandita ca verb si nu ca substantiv: trebuie sa se refere la cum clinicianul format psihanalitic intelege datele clinice si le transforma in actiune terapeutica. Sau, daca este gandita ca substantiv, psihanaliza este capacitatea terapeutica, inradacinata in experienta si cunoasterea psihanalitica, la care analistul trebuie sa aspire.
Citeste despre psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger
Care este diferenta fata de alti proponenti ai ideii de psihanaliza ca proces?
Sprijinindu-se pe Ehrenberg, Stern spune este greu de diferentiat intre analiza si terapie cu criterii observabile. Astfel, el o citeaza pe Ehrenberg:
A devenit acum destul de clar ca psihanalistul si pacientul pot fi implicati in interactiune fara sa apara un proces terapeutic si ca criteriile traditionale cum sunt frecventa sesiunilor, folosirea canapelei, pastrarea cadrului asa cum el este traditional definit, asociatia libera si chiar analiza transferului nu garanteaza un proces analitic… Dintr-un punct de vedere interactiv, problema critica este inevitabil daca pacientul este atins sau ajuns intr-un mod semnificativ, astfel incat un anume proces intern cu semnificatie afectiva este pus in miscare.
Pentru Stern, cel mai bun mod de a diferentia intre psihanaliza si psihoterapie nu este procesul in care cei doi se afla, cat cum este format practicianul. Pentru el este mai important cum este format terapeutul decat cum se desfasoara procesul terapeutic.
Implicatii pentru formare
Recomandarea lui Stern este ca analistul in formare ar trebui sa aiba un caz care ar trebui vazut de trei-patru ori pe saptamana. Dar el ar trebui sa aiba si cazuri de una-doua sedinte pe saptamana pentru ca asta l-ar face mai adaptat cu ce se intampla in lumea reala.
Recomandarea lui Stern este de asemenea ca cei care sunt candidati in institute sa aiba o perioada de terapie analitica pentru perioade mai lungi, de unul-doi ani, care ar coincide cu primele lor cazuri in care sunt supervizati.
In concluzie, Stern spune ca defintia psihanalizei trebuie revizuita astfel incat fie ca ea e practicata intr-o singura sesiune, in terapie scurta, ori in 1-2-3-4 ori pe saptamana, psihanaliza sa fie ceruta din nou de pacienti.
Bogdan Popa
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Idei de bun simt. Insa definitia psihanalizei nu trebuie sa fie schimbata :), exista psihoterapia psihanalitica pentru cine vrea forme mai usoare de analiza. Interesele pietii sunt una, psihanaliza e alta.
Pana la urma psihanaliza se ocupa de inconstient, si in sensul asta nimic nu s-a schimbat. Ne referim la defense, la functionare, la structura sau la patternul de atasament din aceasta perspectiva. Asadar, nu cadrul face diferenta, ci planul de referinta. Asa incat, dupa mine, Stern are dreptate.
Multumesc, Bogdane.
Mi se pare geniala ideea ca procesul analitic nu este caracterizat de parametri exteriori cum sunt pozitia pacientului in cabinet, frecventa sedintelor sau durata curei ci de dinamica interna si intersubiectiva. Pe de alta parte, s-a constatat ca, in general, daca pacientul vine mai rar, e tentat mai mult sa povesteasca naratiunile petrecute pe parcursul saptamanii de cand nu s-a mai vazut cu analistul. Sigur, acest "neajuns" poate sa fie depasit de o abordare adecvata din partea acestuia din urma insa cred ca multi psihanalisti vor fi foarte greu convinsi de asta. 🙂
Nu intotdeauna psihoterapiile psihanalitice (exista mai multe forme/variante) sunt forme "mai usoare" de analiza. S-ar putea ca cineva care are formare in psihanaliza cu 5 sedinte pe saptamana pe canapea asa cum se practica in Marea Britanie, de exemplu, sa nu poata lucra deloc la o singura sedinta pe sapamana cu un pacient borderline care nu te lasa sa te apropii de el prea mult ori, tocmai aceasta din urma situatie are cel mai mult nevoie, zic eu, de o interventie de tip psihanalitic (dar as propune abordare relationala). Ma gandesc acum ca poate ar trebui sa mai reluam unii termeni si sa facem distinctie intre: psihanaliza, psihanaliza relationala si psihoterapii psihanalitice.
Definitia este un rezumat maxim al unei teorii. Pe masura ce teoria evolueaza e normal ca insasi definitia sa se schimbe.
Definitia psihanalizei a ramas cam acea tripla forma pe care Freud o propunea in "introducere in psihanaliza"
In ceea ce ma priveste am sustinut inca de acum 12 ani
[http://baldovin.netai.net/acte/Din.psi.abis/texte/intro.htm
( la sectiunea 1.7. Distincţia dintre psihologie abisală şi psihanaliză)]
si inca sustin ca "psihanaliza" ca termen trebuie sa ramana restransa la practica terapeutica in timp ce teoriile (generale) incluse in celelalte doua forme sa fie incluse in alt termen. Eu am folosit pe cel de "psihologie abisala" pe care Freud insusi l-a folosit la un moment dat.
In aceste conditii e cam clar ca definitia psihanalizei trebuie sa se schimbe. Adica sa devine mai specifica si mai clara.
Cat despre ideea articolului relativ la diferitele forme de terapie eu de asemenea subscriu la o astfel de schimbare. Exista un minifotbal unde joaca 4-6 oameni (fara out si fara corner) exista footsal unde se joaca 5-5 sau 6-6. Exista fotbal de plaja si exista fotbalul mare 11-11. Toate sunt fotbal. ca unu' e numit miuta sau altul footsal pentru precizie asta e altceva. Spiritul joclui e a celasi. La fel si in cazul psihanalizei.
Ce e sigur insa este ca psihanaliza va trebui sa renunte in viitor la unele din regulile sale de aur care o definesc. De exemplu ora si locul fixe, elemente fundamentale ale cadrului psihanalizei clasice, vor deveni istorie odata ce omul contemporan e din ce in ce mai mobil. Daca acum 100 de ani si mai bine se pleca de obicei in concediu vara iar restul timpului se statea in acelasi loc, mai nou omul contemporan se misca foarte mult. Parca chiar pe Gradiva citeam despre nu stiu care psihanalist rus care facea psihanaliza cu nu stiu ce oligarh in avion pe cand acesta se deplasa de la un oras la altul. Daca o noua forma de energie se va inventa in urmatorii ani (ceea ce este f. probabil) practic un astfel de stil de viata fancy va deveni comun pentru omul simplu.
Dar pentru mine "psihanaliza mare", psihanaliza clasica este ea insasi dualista; exista tendinta analizei frontale a simptomului si tendinta continerii. Acestea sunt doua lucruri fundamental diferite. Continerea ii ofera pacientului gratificare materna iar analiza frontala ii ofera de obicei disconfort psihic fiind un fel de vaccin. Din punctul meu de vedere continerea este similara rugaciunii din religie, pacientul avand certitudinea trairii materniste. Psihanaliza contemporana a renuntat in mare masura la analiza frontala in favoarea continerii. Tacerea a luat locul analizei. Stiu ca inclusiv analiza frontala are nevoie de cateva "pauze" de continere pentru a nu zapaci pacientul . Dar cred ca tehnica continerii dilueaza spiritul psihanalizei. Folosirea ei prelungita dilueaza insasi actul psihanalitic si il apropie de metodele psihoterapeutice mai usoare. Asa ca un psihanalist autentic poate face psihanaliza frontala cu un pacient (un nevrotic de exemplu) sau o continere soft cu un borderline ce nu poate suporta o interventie frontala. Iata ca analistul insusi poate face doua tipuri de terapie pe care o numeste psihanaliza. In cazul asta cam e nevoie de o schimbare a defintitiei psihanalizei.
Ma intereseaza comparatia rugaciunii din religie cu continerea materna. De ce le-ai alaturat asa?
Eeee
uite un om atent! 😉
din 20 de paragrafe a ales exect ce era mai important/controversat.
🙂
De fapt mai trebuia sa adaug inca 2 fenomene. Hipnoza si relaxarea (nirvana eventual) din yoga/hinduism. Asta poate fi pusa pe acelasi picior cu rugaciunea cu mentiunea ca rugaciunea (occidentala) e ceva mai soft fata de nirvana/relaxarea orientala. La fel este si continerea din psihanaliza o hipnoza mai soft 🙂
Cel mai important numitor comun este gratificarea materna. Si continerea si rugaciunea presupun o cuibarire la pieptul a ceva greater than itself. La religie "the greater" este divinitatea, la psihanaliza – insusi/insasi analistul/analista.
Un alt element comun este insusi sentimentul de relaxare ca urmare a scaderii tensiunii energetice specifica autoreglarii psiho-somatice….
da' uite ca eu deja vorbesc un pic alta limba acum, folosesc concepte un pic diferite de cele folosite de Freud
asa ca arunca un oki pe metabiologia propusa de mine in "dinamica psihologiei abisale"
http://baldovin.netai.net/acte/Din.psi.abis/dinamica.htm
Da, inteleg. Asta poate face psihanaliza sa sune cam periculos…
De fapt daca stau sa ma gandesc mai bine ce spui tu ma trimite la arhetipurile jungiene. In sensul ca ar exista o matrice universala/culturala pentru aceste trairi. Indiferent de religie/sistem/abordare continutul e similar. Si e greu de crezut ca matricea asta e determinata de mama-tata-familie si nu exista o schita dinainte.