 |
| Mine Own Executioner, film noir din 1947 în regia lui Anthony Kimmins |
Dimineata a inceput foarte provocator si intens cu discutia despre filmul vizionat seara trecuta, Mine Own Executioner. Cred ca multi stiu deja, este un film de referinta facut de Anthony Kimmins in 1947 si arata intr-un mod veridic si totodata actual ce inseamna sa fii psihoterapeut si sa lucrezi cu pacientii. Este vorba de relatia dintre Adam, psihoterapeutul si Felix, pacientul care sufera de psihoza dupa o trauma traita in razboiul cu japonezii si care pana la urma se sinucide dupa ce incearca sa o omoare pe sotia lui si apoi si pe Adam.
Discutia a fost foarte animata, s-a stat „la coada” ca sa se vorbeasca. The chair a fost Donald Campbell, psihanalist Londra, iar discutant a fost Ira Konigsberg, profesor emerit la Universitatea din Michigan, care a publicat multe carti despre film si psihanaliza si care a impresionat audienta prin vastitatea si claritatea celor spuse. S-a pus intrebarea: Exista ceea ce s-ar putea numi un film psihanalitic? Andrea Sabbadini a spus ca nu exista un film psihanalitic in sensul in care exista filme despre vest, de exemplu. El a subliniat relatia film-psihanaliza citandu-l pe Glenn Gabard care spune ca limbajul filmului reda in mare masura limbajul inconstientului: existenta imaginilor vizuale, respectiv capacitatea de a exprima in imagini si afecte ce se intampla in mintea noastra, atemporalitatea, memoria traumatica exprimata in acte si simptome etc. S-a mai pus de asemenea intrebarea in ce masura ce se intampla in cabinetul psihanalitic „iese afara”, adica analistul este afectat in viata lui reala de tot ce simte si gandeste in relatia cu pacientii lui.
Mai tarziu am vazut un film italian deosebit de frumos pe care vi-l recomand cu multa caldura sa-l vedeti si voi. Este vorba de The Wind Blows Around (2005) de Giorgio Dirittti. Filmul castiga din punct de vedere estetic cu niste imagini superbe fimate in Alpii Italiei. Este vorba de un sat de munte din Italia in care se vorbeste un dialect vechi de sute de ani si in care lucrurile, casele si oamenii au ramas si ei cumva „intepeniti” in timp. Asta inseamna, pe de-o parte, in realitatea externa, case vechi si peisaje superbe, iar pe de alta parte oameni care dispun de o realitate interna extrem de primitiva, o modalitate de functionare schizo-paranoida si o intoleranta extrema la tot ce inseamna schimbare, nou vazute ca o intruziune de neacceptat. In acest peisaj de natura si uman, vine sa se stabileasca o familie tanara de francezi, parintii si trei copii. Tatal este un barbat care a renuntat la o cariera didactica si a devenit pastor, crescator de capre, din laptele carora face o branza excelenta.
Daca la inceput familia a fost primita cu lumini aprinse si, cel putin aparent, cu deschidere si curiozitate, mai tarziu lucrurile devin din ce in ce mai tensionate pentru tanara familie. Am spus aparent cu deschidere pentru ca de fapt, in mintea oamenilor lucrurile nu stateau deloc asa. Se circula in soapta printre locuitori vorbe de genul: Ce cauta astia la noi? Ce vor de la noi? Iar cineva a spus: Creste capre si face branza, daca el o sa reuseasca acolo unde noi am esuat? Lucrurile in scurt timp devin de nesuportat, ajungand la un moment dat sa se arunce la propriu cu pietre in ei, astfel incat pana la final familia se decide sa plece de acolo.
Discutia pe marginea filmului a fost condusa de Paola Golinelli si a fost prezent si actorul principal, Thierry Toscan.
Pentru ca m-am dus la discutie nu am putut viziona un alt film deosebit de apreciat, un film spaniol, Princesses (2005) de Fernando Leon de Aranoa. Un film despre lumea prostituatelor, dar in care doua dintre ele leaga o prietenie puternica si incep sa simta si iubire si grija si durere.
Ziua s-a incheiat in cel mai frumos mod cu o receptie la Institutul Cultural Roman din Londra. Din cate am inteles de la persoanele care au fost si la editiile trecute, aceasta receptie gazduita de noi a fost cea mai reusita. Si, judecand dupa ce am vazut si cum s-au simtit oamenii, cred acest lucru. M-am uitat in jur si toata lumea era relaxata, zambitoare, elegant imbracata. Insa ce mi-a placut cel mai mult a fost dorinta si usurinta cu care ne-am relationat unii cu ceilalti. Chiar daca se intampla ca cineva sa nu cunoasca pe nimeni in mod particular, venea la tine, se prezenta si, politicos, te intreba ceva. O orchestra de camera ne-a delectat de-a lungul intregii seri. De fapt, toti membrii grupului erau in acelasi timp si membrii unei familii a carei mama era o tanara psihanalista din Londra si totodata una din organizatoarele festivalului, Mary Bradbury.
Despre gazdele romane, numai cuvinte de lauda, au fost la inaltime. Mancarea fina si gustoasa, vinul excelent.
Seara mea s-a incheiat la un pahar de vin rosu alaturi de doi colegi, intr-un loc placut, undeva pe Picaddily street. A doua zi urma sa fie ziua de nastere a unuia dintre ei, asa ca am sarbatorit in avanpremiera.
