Sau altfel, mai specific spus: Îi spuneţi psihoterapeutului dv. tot?
O întrebare inspirată de unul dintre blogurile portalului PsychCentral şi a unui sondaj iniţiat printre cititori, din care rezultă că unul din zece respondenţi se ascunde cu diferite lucruri şi în diferite privinţe faţă de psihoterapeutul lor (iar unul singur din zece nu ascunde nimic). Autorul articolului respectiv găseşte acest fapt ca fiind un paradox, în contra simţului comun care ar spune că dat fiind că mergi la un psihoterapeut şi îl mai şi plăteşti pentru asta nu ai avea de ce să-ţi sabotezi propria terapie.
Acest gen de situare a problemei îmi aminteşte de ceea ce-mi spunea acum vreun an o cunoştinţă (aflată în analiză), scandalizată: Am aflat despre Cutare că nu i-a spus psihanalistului său cutare fapt important! Da? am întrebat. Păi nu asta facem toţi, mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu, mai tenace sau ocazional?! Nu rezistăm toţi în terapie, într-un fel sau altul?
Şi ce înseamnă tot?
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Din acest punct de vedere, mă întreb cât de justificată e o asemenea întrebare ca: Îi spuneţi tot psihoterapeutului dv.? Şi m-ar interesa să stau de vorbă cu acele 10 procente dintre respondenţi care cred că spun tot.
Chiar, dv. spuneţi tot?
@ Dorin: Ce inseamna a spune tot? Avem minti destul de complicate, care modifica constant perspectivele de intelegere, asa ca a spune tot imi suna cumva mortifer.
Eu una sunt dispusa sa lucrez cu continuturi putin placute, chiar trraumatice. Pana unde pot merge? Pana unde pot merge. Nu cumva asta depinde si de analist, de cat de mult simti ca poate suporta?
Discutia se refera la dificultatile de care ne dam seama (pe care le constientizam) privitoare la a impartasi lucruri. Interesant! Uneori pacientul chiar se plange de faptul ca ar vrea sa spuna unele lucruri (se simte presat de nevoia de a le spune) si nu indrazneste (se simte presat si de ceea ce-l face sa se abtina) si atunci poti vorbi eventual despre lucrurile/motivele care il opresc sa spuna.
@Ioana: Asta-i intrebarea mea, rog sa nu-mi fie intoarsa! Ce inseamna tot intr-o sedinta de terapie? Care-i idealul, din acest punct de vedere, al unei analize? Exista vreunul? Si apoi: Tot ce spui intr-o sedinta, determinat sa spui tot, e esential?
@Georgiana: Ce inseamna, la modul productiv, asociere libera?
Asocierea libera tine atat de intrapsihic cat si de intersubiectiv in cura psihanalitica. Ce-nseamna asta? Sa zicem ca lucrurile pe care le spunem ca pacient "vin singure" din noi atunci cand le spunem cu usurinta. Uneori, la "gura de varsare", adica intre pacient si cel care il asculta, psihanalistul, apar blocaje. Nu stim intotdeauna daca neputinta de a elibera fluxul asociativ al pacientului tine mai mult de fantasmele lui persecutorii (ca este judecat, criticat, ca se rade de el, ca va fi respins, dispretuit etc.) sau mai mult de ceea ce spunea Ioana, o interdictie implicita transmisa de catre psihanalist care s-ar traduce cam asa "nu pot auzi mai mult" sau "nu pot auzi cutare lucru". In orice caz, un "blocaj" sau "secret" sau orice "ne-spus" reprezinta un continut care este impins din interior catre "a fi spus" pentru ca altfel, orice alte lucruri stau linistite in noi fara sa fie impinse la "a fi spuse". Dimensiunea intrapsihica e data de aceasta nevoie ca "un anumit lucru" sa fie spus. Prin urmare, nu exista asociere libera "in sine". Vreau sa spun ca nu e important pentru economia sau dinamica psihica a unui pacient sa spuna "tot" – un tot abstract sau absolut – ci ar fi important sa spuna "tot ce simte ca are de spus" fara sa simta constrangerea de "a se abtine" pentru ca aceasta constrangere are legatura cu dificultatile sale de a construi relatii relaxate cu ceilalti. Din punct de vedere intersubiectiv, nu este niciodata intamplator ce discurs "ii vine" pacientului in fata "acestui" psihanalist din intreg fluxul sau de ganduri si mai ales ce discurs "ii vine sa retina" fata de acelasi psihanalist. Uneori, lucrurile pe care pacientul simte nevoia sa le spuna si nu le poate spune (ex.: unele fantasme sexuale pe care le are) nici nu sunt lucruri "de mirare" sau iesite din comun ele in sine sau pentru cel care le aude ci numai pacientul se mira de ele si simte ca pe un obstacol depasit atunci cand indrazneste sa le spuna pentru ca vede ca reactia celuilalt este linistitoare si ajunge si el sa le accepte in acest fel. Altfel, daca pacientul le-ar fi considerat ceva normal, poate nici n-ar fi simtit nevoia (imperioasa) de a le "marturisi". Atunci cand pacientul iti spune ca simte nevoia sa iti spuna niste lucruri pe care nu le poate spune si ca acest blocaj il chinuie, esti ca in fata unei constipatii. E important sa il inviti sa vorbeasca despre ceea ce il retine sau blocheaza, adica despre fantasmele lui persecutorii pe care le pune pe seama analistului (isi inchipuie ca analistul ar avea aceeasi reactie pe care de fapt el insusi o are). In felul acesta, pacientul "va da tarcoale" subiectului "delicat" si se va mai usura, poate, pe masura ce ia si contact cu reactiile linistitoare ale analistului la tot ceea ce ii spune el. Alteori, unele lucruri presante nici nu mai apuca sa le spuna pentru ca s-au linistit in el intre timp, pe parcursul analizei.
@ Dorin: Pe care din intrebari ti-am intors-o? Ce inseamna tot, sau daca spuneti tot?
Propunerea ta vizeaza ambele aspecte, mi se pare.
Desi cred ca "tot" e un deziderat(!) de neatins, la fel cred ca putem spune, daca nu tot, atunci aproape tot. Probabil ca cenzura intra in functiune atunci cand simtim inconstient ca analistul/pacientul(celalalt) va avea o dificultate in a recepta ce avem noi de spus, exact cum spune Georgiana. O intalnire intre doua minti presupune si pete de orb, probabil ca aceasta-i explicatia lor. Mie mi se pare ca cu cat lucrurile sunt mai explicite(formulate in cuvant), cu atat relatia analitica va fi mai deschisa si mai necenzurata, ceea ce-i va permite pacientului sa suporte mult mai mult din ce-i ofera ceilalti.
Interesanta intrebare si discutie. Pe mine m-au dus ca gandul la definitia psihoterapiei in care pacientul spune ce nu ar dori sa spuna(poate un raspuns la ce inseamna a spune tot) iar analistul aude ceea ce nu ar dori sa auda.
@ Carmen: Cata frustrare si de-o parte si de cealalta. Din cand in cand, totusi, ne mai facem bucurii unii altora, nu-i asa? Altfel, cat de masochisti sa fim?
@Ioana, orice analiza are o doza de masochism si implica si frustrari. Nu am spus ca e usor sau ca le si place celor implicati.
Iar bucuria, greu de exprimat in cuvinte vine tocmai din eliberarea de a fi spus ce nu vrei sa spui si a asculta ceea ce nu vrei sa auzi, adica de a reusi sa fii cu adevarat tu insuti.
@ Carmen: E un punct de vedere la care trebuie sa reflectez un pic, recunosc. Pricep bucuria eliberarii pacientului, dar care o fi totusi bucuria analistului? Nu stiu de ce, dar partea a doua a explicatiei tale ma nedumereste, nu ca nu o inteleg, dar cred ca sunt mult mai multe si mai complicate motivele pentru care cineva decide sa faca profesia asta. Dar da, unul din ele poate fi si cel expus de tine. Multumesc pentru insight.
@ Draga Ioana, bucuria analistului vine din forta Erosului pe care el o are, care il face sa si asculte,sa lege ceea ce nu ar vrea sa auda. Eros pe care reuseste sa-l transmita mai departe. Sigur ca sunt multe si complicate motivele pentru care cineva se hotaraste sa devina analist, unele probabil ramanandu-i ascunse chiar lui insusi. Definitia pe care am dat-o eu asta si este,un punct de vedere, care ca orice punct de vedere e doar …un punct.
Te las sa meditezi, ma bucur ca ti-am prilejuit un insight…care sa duca poate spre ceva ce nu ai vrea sa spui…
@ Carmen: Intotdeauna mai e ceva de spus, nu-i asa? Iata de ce nu putem spune intodeauna totul.
Adaug la bucuria analistului pe aceea de a se vindeca odata cu pacientul.
E o poveste incurcata in privinta spusului acestuia… pentru ca, in functie de cat de adanc suntem dispusi sa privim, fiecare dintre noi spunem totul, intr-un fel sau altul, in fiecare moment, pacienti, terapeuti si "lay people" deopotriva. Intr-o anumita perspectiva cred ca am putea defini suferinta psihica drept starea in care spunem din nou si din nou acelasi "totul", fara sa fim vreodata auziti, poate pentru ca o spunem in felul in care sa nu fie auzit, poate pentru ca ii facem de fiecare data pe ceilalti sa auda altceva, sau pentru ca in jurul nostru chiar nu e nici o ureche. Eu cred ca acele lucruri care se afla cu adevarat pe frontul principal de anxietate (si totodata de transfer) sunt spuse si ras-spuse prin fiecare derivativ pe care il emitem, le spunem in vorbe trecute prin procesul secundar, le punem in creatia noastra, in gesturi (si nu numai in cele ce sunt explicit / grosolan / vadit acte ratate), in felul in care ne ducem viata, sau le afisam somatic, si asta in fiecare moment. Poate acesta e motivul din care se spune ca orice rezistenta apartine fundamental terapeutului, si ca limita, stramtoarea, prin care se scurge cura apartine analistului mai mult decat pacientului… pentru ca fiecare gest de interactiune cu altcineva, al oricui, impacheteaza non-explicit o cerere de re-structurare a intelegerii impartasite asupra lumii, o cerere de recalibrare sau uneori de simpla rezolvare in comun a ecuatiei emotionale curente. Cerere careia noi ii opunem o oferta…
@Ioana – da, asa e, si in plus daca am spune totul nu ar mai ramane nimic de spus si deci de cunoscut.
@ Georgiana – ma bucurat mult observatia ta.Asa este.
Raspuns la intrebarea adresata in text: nu, nu spun tot in terapie. Si NU spun mai ales ceea ce SIMT fata de terapeut. Pe de o parte pentru ca mi se pare ca ceea ce simt nu e bine primit, pe de alta parte, mi se pare ca spunand tot ceea ce simt, ma golesc de continut. Multumesc pentru aceasta intrebare, chiar ma preocupa in ultima vreme. Chiar trebuie sa spunem tot? Pacientul Anonim
@ Anonim: Nu "trebuie" nimic. Dar ar fi poate un bun subiect de discutie cu analistul tocmai acest refuz al dumneavoastra, cu motivele pe care ni le-ati expus. Succes!
@Pacientul Anonim: Intrebarea dv. din final mi se pare de interes pentru noi toti. Cred ca nu, cred ca nu acesta este scopul in analiza. Este idealul asociatiei libere sa spui "tot"? Si este asociatia libera un ideal absolutist? Exista intotdeauna un scop, un sens, interioare, personale, relativ la care este aceasta orientata si productiva.
Mi-a placut si mi-a retinut mai indelung atentia sentimentul dv. (cu siguranta, foarte personal si autentic) ca "mi se pare ca spunand tot ce simt, ma golesc de continut". Mi se pare ceva de reflectat.
@Catalin Popescu: Intr-adevar, incurcata… Perspectiva densa din care "spunem din nou si din nou acelasi totul", care mi se pare ca poarta discutia la un nivel nou, presupune, nu-i asa, ca totul in jur e limbaj, iar analistul trebuie sa fie mereu acordat si sa se re-structureze oportun, iar asta in opozitie cu imaginea statica si standardizata a unei "oferte". Inteleg, e foarte coerent si bine spus – si cred ca fixeaza provocarea suprema, asimptotica a analistului.
Intrebarea pe care mi-o pun mai departe, privind si din celalalt unghi: Realitatea / limbajul – verbal sau non-verbal – al analizandului este mereu suficient de structurat asa incat analistul sa se poata raporta si re-structura, to deal with? Sau se intrupeaza / articuleaza si pe parcurs (sau poate indeosebi pe parcurs?), din discurs, din investirea cu sens in procesul analitic, din raportarea la o realitate specifica, poate uneori servind oportun ca reper, a analistului?
@ Catalin P.: Intersubiectivist comentariu! Si analistul are o cerere careia ii spunem oferta, nu-i asa? Numai ca uneori cererile si cu ofertele sunt atat de deosebite incat cei doi nu se aud. Cred ca e o situatie posibila, desi idealul analitic ar presupune, banuiesc, ca un analist sa se adapteze oricarei cereri. Eu nu cred ca se poate asta. Ce parere aveti?
Discurs mai nestructurat adica mai arhaic, nu? Dar si analistul are parti arhaice si asta e bine.
…Sa se adapteze oricarei (termen absolutist) cereri, da, sau sa aiba o plaja cat mai larga de primire a ceeea ce vine de la pacient.
Da, uneori realitatea interna (si in consecinta discursul subiacent al) analizandului e atat de arhaica / lipsita de intrupare / in-raportabila la orice articulare, oricat de elastica ar fi aceasta, incat (cel putin mie) mi se rupe filmul. Iar asta nu e doar o expresie, ma refer la intreruperea reala a secventei de simbolizare, a arborescentei fractale de construire a sensului. Cred ca oricine poate fi excedat in capacitatile sale de a genera sens de catre volumul brut de afect revarsat prin… si acum cum sa-i spun, comunicare de impact? identificare proiectiva? Mai ales ca acest aspect al muncii se executa mai degraba organic decat cu mintea, si e unul din locurile in care cultura sau teoria ne e doar de minim ajutor, e un loc in care conteaza ce / cine suntem mult mai degraba decat ce stim sau spunem. Sper ca asta sa raspunda Ioanei, da, mie mi se rupe filmul frecvent. Uneori il lipesc la urmatoarea iteratie a secventei, alteori… dar poate nu am eu un moment destul de optimist…
@Dorin: Sunt convins ca a doua varianta. De aceea si seamana copii parintilor lor, pentru ca mostenesc moduri prefabricate de intelegere. Uneori le duc mai departe si gasesc variante mai destepte. E stiut ca pacientii viseaza corespunzator stilului de interpretare al analistului. Alteori, vorba Ioanei, nici macar nu se aud. Nimeni nu e bun pentru orice pacient, si nimeni nu e potrivit pentru orice terapeut. In scenariul optimist oamenii se mai si gasesc…
@Pacientul Anonim: La noi, la psihanaliza, se zice ca ce simte pacientul fata de terapeut, iar in teoriile recente (adica din ultimii 50 de ani) si ce simte terapeutul fata de pacient, ar reprezenta miezul povestii terapeutice. In mod sigur, si in orice fel de terapie, reprezinta punctul nevralgic din care privind in abis acesta va privi inapoi la noi, si asta pentru ca problemele la cap sunt legate intotdeauna de ce simt oamenii unii despre altii. Nu, nu am nici un sfat, a fost doar un comentariu, asa, "imho" in limbaj forumistic…
@Catalin: Oare cand ni se rupe filmul asta nu e un fel de a simti ceva imposibil de receptat altfel? A te simti dezarmat face parte din joc, nu-i asa? Un joc pe care stii sa-l joci, se vede treaba, de vreme ce ne poti spune si noua asta. Felicitari!