Craciunul si fantasmatica anala in „South Park”

Ma voi stradui, in cele ce urmeaza, sa folosesc ce avem de la Freud. Inca din primele lucrari de psihanaliza aplicata, Freud a avut grija sa precizeze cu claritate didactica metoda si instrumentele acestui demers. Astfel, in 1907 cand publica Delir si vise in Gradiva de Jensen si in Scriitorul si activitatea fantasmatica din 1908 el revizita descoperirile fundamentale pe care le facuse deja in Interpretarea viselor (1900) refertoare la distinctia dintre un continut latent, pe de o parte, depozitar al adevarului visului, al dorintei inconstiente care ii sta la baza, si un continut manifest, pe de alta, care coincide cu povestea ciudata pe care ne-o amintim la trezire, adica visul in acceptiunea pe care i-o da limbajul comun. In acesta din urma, dorinta inconstienta isi afla doar o satisfactie de substitut, ca urmare a actiunii exercitate de cenzura onirica prin procesele primare, anume deplasarea, condensarea si reprezentarea prin contrariu. Vazand in orice forma de creatie un vis diurn, Freud traseaza psihanalizei aplicate o metoda de interpretare similara cu cea folosita in clinica pentru interpretarea viselor. In ciuda lipsurilor inerente (cum ar fi acela ca nu poti pretinde autorului sa asocieze liber pornind de la material), tehnica psihanalizei aplicate imbogateste estetica cu premisa scandaloasa ca sensul operei scapa autorului insusi, care accede numai la continutul manifest asupra caruia mai intreprinde si o elaborare secundara pe care, conform Interpretarii viselor, trebuie sa o privim ca pe o a doua cenzura, ca pe o cenzura la cenzura.

Avem doua episoade:

pentru fluenta expunerii, vom stabili sa le numim de aici inainte „primul episod” si „al doilea episod”.

Pentru cei care nu au vazut inca episoadele, un synopsis ar suna asa: in primul episod Kyle incearca sa isi convinga familia si prietenii de existenta lui Mr. Hankey the Christmas Poo – excrementul din noaptea de Craciun care prinde viata. Problema e ca numai Kyle il vede insufletit, in fata prietenilor lui el dovedindu-se nimic mai mult decat o bucata inerta de materie fecala. Al doilea episod aduce in prim plan animalele din padure care isi pregatesc propriul Craciun, cu tot tacamul sarbatorii: colinde, brad, iesle, stea calauzitoare, ba chiar si un mantuitor care se naste dintr-o femela porc spinos virgina. In final, mantuitorul animalelor se dovedeste a fi nimeni altul decat Antihristul. Kyle isi doreste sa devina vasul Antihristului, se lasa posedat dar e exorcizat sau, mai concret, Diavolul ii este extras prin rect printr-o operatie chirurgicala executata de trei pui de leu de munte. Dupa ce a scapat de Antihrist, toata lumea traieste fercita, mai putin Kyle care moare de sida cateva zile mai tarziu. Mai aflam ca nimic nu s-a intamplat in realitate, ci doar in imaginatia lui Cartman cu ocazia unei compuneri de Craciun citite in fata clasei.

Ambele episoade pot fi vizionate on-line gratuit, direct pe site-ul producatorului, la adresele:

1) Prima problema speciala pe care o ridica materialul vizionat este aceea ca la nivelul continutului manifest el este plin de ceea ce in mod obisnuit ar fi ramas fantasme inconstiente, adica de ceea ce in alte produse creative ar fi constituit insusi continutul latent vizat de analiza. De aici rezulta ca scopul nostru va fi sa identificam fantasmele inconstiente care se ascund in spatele celor devenite constiente, dar mai ales sa identificam raporturile care dau sens acestor fantasme si care – in virtutea legilor determinismlui psihic – le aduc pe acestea in continutul manifest si nu pe altele.

2) A doua problema este data de faptul ca al doilea episod vizionat o rupe complet cu tema din primul: nu doar Mr. Hankey lipseste cu desavarsire, ci orice referire la interesul pentru fecale in ajunul Craciunului. E pur si simplu un episod de sezon care rupe seria si inlatura, ca si cand nu ar fi existat niciodata, un personaj deja specific univesului din South Park. Cum procedam in aceasta situatie? Ne asumam pana la capat asemanarea dintre creatie si vis si ne reamintim un lucru salutar pentru situatia in care ne gasim, anume faptul ca Freud spune in Interpretarea viselor ca atunci cand avem mai multe vise in aceeasi noapte care nu au legatura intre ele la nivel manifest, sigur au legatura la nivel latent, pentru ca fiecare dintre ele e rezultatul unei noi tentative prin care aceeasi dorinta inconstienta inadmisibila incearca sa se strecoare pe unde poate si ea in constient. Deci, fiind ambele episoade de Craciun, chiar daca vorbesc pe fata despre doua lucruri diferite, se refera in inconstient la unul si acelasi lucru. Asadar, in interpretarea celui de-al doilea episod vom folosi – cu deplina legitimitate fata de metoda psihanalizei aplicate – descoperirile pe care le vom fi facut pe baza primului episod.

Instantanee de la sedinta AIPsA din 16 decembrie 2011 (click pe foto pentru marire)

In primul episod tocmai am facut cunostinta cu personajul care la Kyle ii ia locul lui Mos Craciun. In locul Mosului, la el vine excrementul din noaptea de Craciun – Mr. Hankey the Christmas Poo. Suntem pusi in fata unui fapt: materialul vizionat plaseaza Craciunul in zona analitatii, sarcina noastra ramanad sa incercam sa intelegem de ce. Nu vom intra ex abrupto in problema. Vom lua lucrurile cu binisorul, incepand cu inceputul. Lucrul care ne vine prima data in minte cand ne gandim la Craciunul este ca de Craciun facem si ni se fac cadouri. De aceea probabil ca tuturor ne-a zburat primul gand la lucrarea lui Freud din 1917 – Despre transformari pulsionale, mai ales in erotica anala. 

sau 

precizand apoi: 

Deci Freud ne lasa clar sa intelegem ca interesul pentru bani este, de fapt, interesul pentru o anume forma de cadou si cu asta am atins si dimensiunea comercial – consumerista a Craciunului.

Dar oare excrementele apar in acest episod din South Park din cauza ca de Craciun e vorba despre cadouri? In niciun caz. Sa spunem doar asta, inseamna sa nu ducem gandul pana la capat. Corect ar fi sa spunem invers, ca de Craciun facem si primim cadouri tocmai din cauza ca in inima Craciunului sta o fantasma care implica excrementele. Ne-or fi placand noua cadourile, dar Craciunul e sarbatoarea Nasterii Domnului. Inca din 1905, in Trei eseuri asupra teorie sexualitatii Freud descria o fantasma pe care o va explica in 1908 in Despre teoriile sexuale infantile unde precizeaza ca, necunoscand inca existenta vaginului, copilul care isi vede mama insarcinata ajunge cu propriile mijloace la teoria ca

In 1909 Freud publica analiza Micului Hans, in care baietelul de 5 ani ii explica tatalui sau cum nou-nascutul este un Lumpf, numele cu care prefera el sa isi numeasca proprile excremente.

Sa reflectam putin: de Craciun sarbatorim Nasterea Domnului. Dar la nivel fantasmatic, faptul ca Dumnezeu se naste inseamna ca Dumnezeu este un Lumpf. Operand aceasta identificare inconstienta a lui Dumnezeu cu excrementele, Crestinismul deschide totodata si posibilitatea nevrozei obsesionale. E o concluzie importanta, pentru ca ofera un raspuns la remarca lui Freud (n. cauta referinta!) cum ca nevroza obsesionala, care manifesta o compulsie la blasfemie asa cum vedem in Omul cu sobolani, nu a existat pana la Crestinism. Atentie, observatiile pe care le face in „Actiuni compulsive si practici religioase” (1907), in Totem si tabu (1912-13) precum si cu alte ocazii similare se refera doar la asemanarea dintre religie si anumite comportamente obsesionale. Dar nevroza obsesionala ca atare Freud spune negru pe alb ca nu a intalnit-o inainte de Crestinism, in Antichitate.

Proba realitatii. In Caracter si erotica anala (1908), Freud spune: 

In acelasi timp, rezistentele psihice sunt normale. Fie in virtutea lor, fie din cel mai de buna credinta spirit critic, probabil exista printre dumneavoastra persoane care nu vor sa admita faptul ca sarbatoarea Craciunului pune in inconstient semnul identitatii intre Dumnezeu care s-a intrupat si excremente. Trebuie sa va anunt ca, din pacate, am un exemplu. Din pacate, zic, pentru ca e nascut din mariajul funest al psihologiei experimentale cu teroarea

stalinista. E vorba de marturia unui detinut care a trecut prin experimentul reeducarii de la Pitesti.

Iata deci proba realitatii: fantasma ca prin nastere, Dumnezeu devine un excrement exista si, in anumite configuratii patologice cum este cea a tortionarului Turcanu, ajunge si sa fie pusa in act. Undeva la mijloc, am putea spune, se afla nevroticii obsesionali care nu reusesc sa refuleze eficient aceasta fantasma si, de aceea, rugaciunea lor e permanent murdarita de blasfemie. Dar stim de la Freud ca ceea ce gasim exagerat in patologie exista si la omul normal intr-un grad mai atenuat. Pe acest temei afirm universalitatea acestei fantasme pe care o implica Craciunul, cum ca Dumnezeu este un Lumpf. Nu poti sa auzi povestea Craciunului fara ca in inconstient sa se creeze aceasta conexiune prin intermediul teoriilor sexuale infantile.

Dar cum poate Kyle sa-l nasca pe Iisus sub forma fecala? Mr. Hankey este excrementul lui Kyle, este cel mult, copilul lui Kyle, nu? Ei bine nu! Kyle poate sa il nasca pe Iisus sub forma lui Mr. Hankey la fel de bine cum, in fantasma pusa in act a tortionarului, si detinutul de la Pitesti poate sa il nasca pe Iisus la tineta si excrementele lui pot primi adorarea celorlalti detinuti deveniti magi prin faptul ca au asistat la defecatie.

Aceasta legatura intre pruncul divin nascut in iesle si excremente nu se intampla doar in inconstientul lui Kyle ci, cu atat mai surprinzator, o regasim unde ne-am astepta mai putin: la autorul Evangheliei dupa Matei. Aflam ca magii, dupa ce au ajuns la el calauziti de o stea stralucitoare, 

intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. (Mt. 2,11) 

Iata, deci, magii se comporta ca in fata unui Lumpf – raspund la cadoul care este copilul cu cadourile lor, daruind:

Interesant este ca si cultul perpetueaza aceleasi formatiuni reactionale prin arderea de tamaie si smirna si aceeasi sublimare, mai ales daca e sa ne gandim la abundenta de obiecte de cult care ne-au parvenit din Evul Mediu confectionate din aur, nu de putine ori incrustat cu pietre pretioase.

Mr. Hankey se refera la el ca la The true spirit of Christmas. Faptul ca poarta o caciula de Mos Craciun e doar o deformare prin deplasare menita sa ne distraga atentia de la faptul cu totul inadmisibil ca, in inconstient, Mr. Hankey este cel nascut din fecioara. De altfel, copiii necunoscand inca rolul organelor genitale in reproducere, nu intampina probleme in a crede povestea unei nasteri fara contact sexual. Ba chiar nasterea din fecioara tine de teoriile sexuale infantile. Probabil ca de aceea o acceptam cu atata usurinta, in ciuda sfidarii la adresa simtului realitatii pe care aceasta idee o presupune. Credem in ea, pentru ca am crezut si in copilarie. Unui copil, povestea nasterii Domnului nu vine de cat sa ii confirme ceea ce deja stie din fantasma.

Prima concluzie care se impune in legatura cu primul episod este ca tot invelisul de traditii al Craciunului e menit sa ascunda o fantasma inadmisibila: aceea ca Dumnezeu este un Lumpf. In South Park, acest lucru apare deformat in persoana lui Mr. Hankey. Personajul divulga legatura care exista in inconstient intre Craciun si excremente, dar cenzura psihica opereaza o deplasare punandu-i caciula de Mos Craciun, tocmai pentru a mentine inca refulat miezul inadmisibil al fantasmei care implica sacrul.

Pentru ca am pomenit Despre teoriile sexuale infantile (1908), nu putem sa trecem cu vederea chiar prima teorie desrisa aici (si in Trei eseuri…), aceea ca toate fiintele umane au un penis. Tocmai prabusirea acestei credinte la baiat va face loc scenariului castrarii.

Dar ma voi referi la concluziile lui Freud din 1917 din Despre transformari pulsionale, mai ales in erotica anala, cand teoria lui despre Complexul Castrarii e mai elaborata in directia care ne intereseaza in studiul de fata. Iata ce zice el despre momentul 

O neastepata confirmare a teoriei freudiene despre castrarea anala am gasit in sfera etimologiei. Termenl „scatologic” provine din radicalul grecesc „skat” (excrement), care e ruda indepartata cu englezescul „shit”. Relevant e fapul ca atat cuvantul grecesc, cat si cel englezesc au o radacina protoindo-europeana care inseamna „a taia”, „a separa”.

Introducem Complexul Castrarii in discutia despre Mr. Hankey nu ca pe o alternativa teoretica la fantasma nasterii prin colon, ci ca pe o noua implicatie, simultana, intrucat Freud subliniaza clar aici ca

(sa retinem acest din urma aspect!).

Ceea ce ne intereseaza sa retinem de aici este ca, pentru Kyle, Mr. Hankey este asimilat si unui penis. Iar faptul ca pentru el Mr. Hankey e insufletit arata ca e un penis de care nu vrea sa se desparta dupa ce acesta se detaseaza evident de corp. Este angoasa de castrare, desigur, dar am putea vorbi si de un refuz vehement al bisexualitatii din partea lui Kyle. Ma refer aici la bisexualitatea naturala a omului, aceea despre care Freud discuta in corespondenta cu Fliess. O neacceptare, pana la urma, a laturii sale feminine, asupra careia castrarea a avut loc, fie si numai la nivel anal.

Negarea bisexualitati naturale prin refularea laturii feminine nu poate ramane fara urmari. Investindu-si excesiv narcisic excrementele, Kyle pune bazele unei „nevroze narcisce”, cum numea Freud psihoza, careia, daca ar fi sa-i spunem aici pe nume, i-am spune paranoia. Delirul din al doilea episod are ca apogeu faptul de a fi posedat de Necuratul. (Merita sa luam nota in treacat de felul in care limba romana il desemneaza pe Satana prin acest nume care trimite la necuratia excrementelor.) Necuratul este un aspect clivat al lui Mr. Hankey. El poate sa devina Necuratul intr-al doilea episod tocmai pentru ca a fost Copilul Divin nascut in Betlehem in primul episod.

E timpul sa lamurim un lucru: Mr. Hankey este un obiect partial. Excrementul-penis Mr. Hankey are viata proprie si vointa proprie. Delirul paranoic al lui Kyle dintr-al doilea episod are la baza o fantasma inconstienta foarte puternica de a fi penetrat anal de catre tata, dar e vorba de acest obiect partial care este tatal-penis. Posedat (desigur, anal) de Necuratul, Kyle se elibereaza acum prin inca o nastere anala. Dar de data asta el nu il mai naste pe Dumnezeu, ci pe Anticrist. Inca o data, substratul inconstient al Craciunului se afirma. Daca am incerca sa punem in cuvinte discursul inconstient sau gandul latent al celor doua episoade privite impreuna acesta ar suna asa: Craciunul este despre nasterea prin colon a lui Dumnezeu. A nega asta inseamna sa spui ca e despre nasterea anala a Satanei. Ceea ce e tot una. Dar e o nastere reversibila: adica excrementul-copil poate intra la loc in corp pe unde a iesit sub forma de excrement-penis. Acum devine clar de ce atrageam atentia mai sus asupra cuvintelor lui Freud din Despre transformari pulsionale, mai ales in erotica anala: 

E ca si cand materialul vizionat ar condensa in aceeasi persoana experienta presedintelui de senat Schreber (cu ceva diferente) si cea a pictorului bavarez Christoph Haitzmann. Adica fantasma penetrarii anale de catre Dumnezeu cum apare in Observatii asupra unui caz de paranoia (dementia paranoides) descris autobiografic (1911 [1910]) si fantasma penetrarii anale de catre Diavol din Un caz de nevroza demoniaca in secolul al XVII-lea (1923 [1922]). Adica scenariul complet al dorintei inconstiente a paranoicilor de a fi penetrati de tata, intrucat – pentru Freud – paranoia este apararea fata de o dorinta homosexuala inconstienta foarte intensa.

E timpul sa lamurim un lucru, ca sa evitam confuzia. Este sau nu Kyle paranoic? Tot ce putem spune cu siguranta deocamdata este ca:

Dar propun sa nu mergem prea departe, ca sa nu facem o interpretare salbatica. Putem accepta fara probleme urmatoarea afirmatie: ca in Kyle putem sa decelam aspecte paranoide.

Cu mult mai clar stau lucrurile in ceea ce-l priveste pe Cartman. El e, dincolo de orice indoiala, un paranoic veritabil.

Cartman da urmatoarele semne de paranoia:

Faptul ca putem recunoaste in Cartman un paranoic veritabil, are impact asupra situatiei lui Kyle. Deoarece psihoticii sesizeaza miscarile inconstiente cu mult mai mare fidelitate decat ceilalti, ce se intampla este ca paranoicul real Cartman poate avea acces la nucleul psihotic al lui Kyle, nucleu psihotic existent in absolut orice persoana, sanatoasa sa nu. Astfel, Cartman da glas si aduce pe scena constienta prin compunerea sa de Craciun ceea ce tulbura acest nucleu psihotic al lui Kyle. De aceea Kyle si protesteaza, pentru ca altfel ar fi trebuit sa se amuze in fata acestei fictiuni, fie ea si o fictiune rautacioasa. Insa Kyle stie ca nu e intru totul o fictiune. Cartman pune in cuvinte in fata clasei ceea ce Kyle nici nu indrazneste sa recunoasca fata de sine insusi.

In final, tot complexul castrarii isi spune cuvantul. Laplanche si Pontalis, enumerand simbolurile identificate de Freud pentru castrare, spun:

actul (castrarii n.n.) poate fi deformat sau inlocuit de alte tipuri de atac asupra integritatii corpului (accidente, sifilis, operatii chirurgicale) […] si instanta tatalui se preda unei mari varietati de substituturi (angoasa fobica de animale) (Vocabularul psihanalizei, art. „Complexul castrarii”). 

Dupa ce, in povestea lui Cartman, Kyle trece prin operatia chirurgicala (nasterea Anticristului prin colon) facuta chiar de animale (leii de munte), nu ii mai ramane decat sa moara de SIDA. Dar, la nivel fantasmatic, pentru Cartman, Kyle si este castrat intrucat e evreu si circumcis (interpretarea circumciziei drept castrarea e una din teoriile lui Freud despre ura fata de evrei, care la Cartman exista din belsug). Este, deci, absolut normal ca in fantasmele unui antisemit despre un evreu acesta din urma sa fie castrat. Problema e ca, in acest scenariu, castrarea trebuie sa se fi petrecut deja. Or, atunci de ce se repeta? De ce si operatia chirurgicala, si animalele, si sida? Nu cumva o parte din Cartman, din Eul lui clivat de paranoic, nu crede cu adevarat in castrarea lui Kyle si de aceea trebuie sa o repete? Sau pur si simplu Cartman simte dinspre inconstientul lui Kyle angoasa de castrare si marseaza pe acest punct slab, repetand cu orice ocazie amenintarea? Adica reinserand mereu acest pericol in real pentru a trezi in Kyle angoasa semnal?

Am spus deja ca nu trebuie sa ne lasam derutati de caciula de Mos Craciun a lui Mr. Hankey, pentru ca aceasta reprezinta o deplasare efectuata de cenzura psihica, pentru a bloca accesul catre constient a adevaratei identitati a personajului. Aduc acum dovada acestei deplasari alaturand iaginii lui Mr. Hankey, o imagine a Diavolului din episodul Mr. Hankey’s Christmas Classics.

Daca ar fi sa inversam o expresie autohtona, am zice ca e alta Marie cu aceeasi palarie. Altfel spus, excremente sau Diavol, pentru inconstient sunt acelasi lucru. Aceasta diferentiere se face in alta instanta: la nivelul Eului, care gestioneaza relatia cu realitatea. Am putea spune ca Mr. Hankey si Diavolul sunt raspunsuri diferite ale Eului la aceeasi exigenta pulsionala.

Proba realitatii. Asa cum am facut proba realitatii pentru a verifica identitatea inconstienta dintre Dumnezeu si excremente, la fel vom recurge si acum la proba realitatii pentru a ilustra identitatea inconstienta dintre excremente si Diavol. Sa luam doua exemple.

Exemplul 1. Un psiholog clinician mi-a povestit recent ca, in timpul facultatii, studiind la cursul de psihopatologie posedatii, psihozele si delirul de persecutie, a avut ocazia sa vada, pe langa posedatii internati la Obregia, si posedati in mediul lor natural, la manastire, la un exorcist celebru si controversat, parintele Ioan de la Posaga. A fost surprins sa constate ca posedatii aveau un comportament normal cand intrau in biserica, posesiunea declansandu-se doar in timpul citirii rugaciunilor Sf. Vasile cel Mare. Partea relevanta pentru subiectul nostru din aceasta relatare sta in faptul ca, desi in biserica era mirosul obisnuit de tamaie, cand incepeau exorcismele Sf. Vasile cel Mare si Diavolul se manisfesta in posedati vorbind cu voce guturala, parfumul de tamaie era complet acoperit de un puternic miros urat, o duhoare care umplea toata biserica. Mirosul neplacut care invada biserica in timpul exorcismelor este o traire in corp a caracterului excremential al Diavolului pe care, in inconstient, posedatii de la Posaga il cunosc.

Exemplul 2. Merita acum sa tratam cu seriozitate, asemeni lui Freud, limbajul comun. Asa cum am remarcat deja mai sus, in imba romana Diavolul este desemnat prin cuvantul Necuratul. Aceasta expresie conserva intoarcerea refulatului. „Necuratul” e un termen care divulga identitatea incostienta dintre Diavol si excremente.

Am putea raspunde plat si infertil: pentru ca e un personaj de Craciun, iar de Craciun se canta colinde. Dar asta ar insemna sa nu implicam in niciun fel psihanaliza. Pentru a face asta, trebuie sa facem un pas in plus si sa intrebam: de ce se canta colinde de Craciun? Voi raspunde ca tot din cauza relatiei esentiale dintre Craciun si excremente se canta, cu aceasta ocazie, colinde. Si voi aduce in sprijinul afirmatiei mele un text scris de Sandor Ferenczi in 1914 – Despre ontogeneza interesului pentru bani. Aici, intr-o nota de subsol, Ferenczi afirma ca interesul purtat de copil flatulentei va juca un rol in gustul ulterior pentru muzica.

Si acum, avand in minte ce zicea Ferenczi, sa vedem ce au facut niste oameni care nu au citit ce scria el intr-o nota obscura de subsol dintr-un text de specialitate de acum o suta de ani, dar au facut un filmulet de Craciun fara pretentii si au primit aproape 44.000.000 de view-uri, adica dublul populatiei actuale a Romaniei:

In cel de-al doilea film, cine a remarcat scena realimentarii cu carburant, a putut constata ca avionul se realimenteaza doar ca sa poata arunca si mai multe bombe. In termeni corporali, asta inseamna hranire in scopul expulziei violente a fecalelor.

Ultimul film e realizat de Peter Greenaway, la care toate crimele sunt facute cu gratie. Ne frapeaza aici faptul ca e in intregime centrat pe contabilizarea sadismului, pe ceea ce Freud numea in Caracter si erotica anala (1908) insusirea de a fi Ordonat din tabloul caracterului anal. Remarcati ca ideea acestui scurt film e esentialmente legata de muzica:

the student of aeronautics who played the harpsichord (pe care il auzim pe tot parcursul filmului in fundal) jumped into a plum tree from a window in this house.

Dar, la un nivel mai profund, nota de subsol a lui Ferenczi semnifica si faptul ca interesul pentru flatulenta sta la baza capacitatii de a percepe armonia, ca trasatura intrinseca a muzicii. Iar armonia suprema e muzica sferelor studiata de pitagoreici, adica universul. Iata cum, in Family Guy, serial din aceeasi categorie cu South Park, Peter Griffith prezinta Big Bang-ul ca o expulzie creatoare a flatulentei divine:

Si acum: stiati ca Mr. Hankey canta la orga? Dar felul in care arata si functioneaza orga (aerul trece prin tuburi si produce sunet) trimite la trecerea flatulentei prin colon pentru a prode „muzica” la iesire. Si cum Freud a remarcat cu numeroase ocazii deplasarea frecventa intre anus si gura, vedem ca nici cu muzica vocala lucrurile nu stau diferit. Ce sa mai vorbim despre instrumentele de suflat. Acum ar fi interesant sa ne amintim ca orga si muzica vocala sunt nelipsite din biserica. Ceea ce ne conduce la subiectul urmator.

In Caracter si erotica anala (1908), Freud foloseste expresia englezeasca Dirt is matter in the wrong place. As vrea sa ilustrez asta cu un experiment propus de Slavoj Žižek. Ganditi-va la saliva. Saliva e toata ziua in gura noastra, o inghitim de mai multe ori pe minut, suntem obisnuiti cu ea, nici nu o sesizam. Acum luati un pahar, scuipati in el si incercati sa beti saliva. Nu puteti face asta. Probabil va provoaca dezgust chiar incercarea de a imagina experimentul. Dar invatam de aici un lucru foarte important: limita dintre interior si exterior este cea care face diferenta intre ce e curat si ce e necurat.

Cu aceasta idee in minte vreau sa tatonam mai intai un aspect interesant al Crestinismului, apeland la autoritatea Evangheliilor canonice. Aici, imparatia cerurilor e comparata cu o nunta la care dreptii intra si pacatosii raman pe dinafara – fie ca e vorba de pilda nuntii fiului de imparat (Mt. 22, 1 -14) sau de pilda celor zece fecioare (Mt. 25, 1-13), iar damnatia eterna e desemnata drept intunericul cel mai dinafara. (Mt. 25, 30). Sau aceeasi relatie, dar cu o nuanta de continere in Mt. 13, 47 – 48:

Asemenea este iarăşi împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal şi, şezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară.

Alaturi de aceasta conditionare topica (ori inauntru, ori inafara), imparatia cerurilor e desemnata in Evanghelii prin elemente din sfera sublimarii interesului pentru excremente. Astfel, ea este ca

o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea; sau ca un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. (Mt. 13, 44 – 46) 

Bogatului care aspira la ea i se pretinde

vinde tot ce ai! fagaduindu-se comoară în ceruri (Lc. 18, 22). 

Alegoriile mantuirii sunt tot din sfera banilor, ca pilda talantilor (Mt. 25,14), pilda fiului risipitor care cheltuie averea tatalui (Lc. 15, 11-32), banutul vaduvei (La. 21, 1-4) ori drahma (unitate monetara) cea pierduta (Lc. 15, 8-9), parabola administratorului nedrept care se face prieten cu banul nedreptatii (μαμωνᾶ τῆς ἀδικίας cf. Lc.16, 9); cezarului trebuie sa-i dai ce este al cezarului (adica taxele, pentru ca moneda are chipul lui pe ea) si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Mt. 22, 17-22) – adica chipul lui Dumnezeu din om, cum explica Tertulian, punandu-ne iar in fata distinctiei inauntru / inafara si privind foarte interesant sufletul insusi ca o moneda. Aceeasi distinctie inauntru / inafara face din Dumnezeu un tata care vede ἐν τῷ κρυπτῷ (in ascuns) (Mt. 6, 4) si care nu rasplateste faptele bune facute in vazul altora, considerand ca cei care procedeaza asa si-au luat plata lor (Mt. 6, 2).

Dar nu gasim in textele fondatoare ale crestinismului nimic din acel rest nesublimat din interesul pentru excremente, nimic din ceea ce Freud numea in Caracter si erotica anala (1908) continuarea nemodificata a pulsiunilor originale. Sa nu ne gandim, insa, sa emitem pornind de aici consideratii generale despre raportul religiei cu excrementele. Cu totul altfel stau lucrurile in religa mexicanilor prehispanici, de exemplu, pentru care expresia „Holy shit” nu e nici absurditate, nici blasfemie. Ei au pastrat in relatia cu sacrul o buna cantitate din interesul pentru excremente nesublimat alaturi de cel sublimat. Ei denumeau aurul coztic teocuitlatl, adica sfantul excrement galben si tonatiuh icuitl, adica excrementul soarelui. Soarele era o divinitate, iar aurul reprezenta excrementele lasate de acest zeu in calatoria sa nocturna subterana. Misionarul franciscan Bernardino de Sahagún (1499 – 1590) care a

depus 50 de ani munca de antropolog printre azteci, scrie ca

uneori, in unele locuri, apare in zori ceva ca un pic de diaree 

pe care o descrie ca

foarte galbena, foarte minunata; 

purtand denumirea de excrementul soarelui pentru ca e

buna, de calitate si pretioasa. 

Alaturi de inalta valorizare a excrementelor, la vechii mexicani se intalnea concomitent si extrema lor devalorizare, fiind asociate cu saracia, desfranarea sau lipsa de libertate, iar la razboi aruncau cu excremente in dusmanii lor. Dar cel mai interesant este ca, desi incalcarea tabuului era descrisa ca tavalire in excremente si era pedepsita cu boala de divinitate, iertarea si vindecarea veneau tot prin excremente. Pentru a evita pedeapsa iminenta, cel care a gresit trebuia sa se dezbrace pentru ca zeul sa ii simta duhoarea, sa excrete si apoi sa manance putin din propriile excremente, oferind restul zeului sub forma de ofranda, pentru ca zeul sa se hraneasca cu ele. Putem vedea acest ritual intr-o vinieta din Codex Borgia, plansa 12 (detaliu):

Merita sa remarcam in imagine coexistenta interesului nesublimat pentru excremente cu cel sublimat: materia fecala este aurie, dar reprezentarea excretiei si a coprofagiei sunt corecte anatomic.

Daca, dupa transgresarea tabuului, vinovatul nu se grabea sa excrete de buna voie pe divinitatea de la care astepta pedeapsa sau in gura acesteia, atunci divinitatea venea in persoana sa-si ia ce e al ei, scotandu-i intestinele prin partea inferioara a abdomenului pentru a le goli de materia fecala, asa cum putem observa in Codex Vaticanus 3773 (Codex Vaticanus B) pl. 38, 39, 40 si in Codex Borgia pl. 15

Codex Borgia, pl. 15, detaliu

Codex Vaticanus 3773 (Codex Vaticanus B) pl. 38, detaliu

Si bun, si rau; si valoros si devalorizat – asa e excrementul in religia mexicanilor proto-hispanici, mereu garantand o relatie cu divinitatea dupa paradigma analitatii.

Codex Vaticanus 3773 (Codex Vaticanus B) pl. 91, detaliu – barbat defecand si urinand pe zeul sau legat la ochi

Prin comparatie, observam ca in Crestinism Diavolul este un aspect clivat al lui Dumnezeu asupra caruia credinciosul sau comunitatea poate sa excrete fara probleme, clivat anume in acest scop. Diavolul e forma sub care ne permitem blasfemia. In ceea ce priveste interesul pentru excremente, vechii mexicani erau capabili sa sustina o ambivalenta in raport cu unul si acelasi obiect, in vreme ce Crestinismul a recurs la clivarea acestuia in Dumnezeu si Diavol. Asa au disparut excrementele din discursul manifest al religiei. Daca in Mexic credinciosul putea excreta direct pe zeul sau, noi avem nevoie sa ne prefacem ca e altcineva acolo. Dar tocmai in asta rezida fascinatia pentru exorcisme, in faptul ca – vorbind in termenii celei de-a doua topici freudiene – Se-ul isi procura placare din sesizarea naturii duale si ambivalente pe care o are Supraeul. Clivarea divinitatii in Dumnezeu si Diavol are puterea sa confirme in real fantasma copilului ca pater semper incertus despre care vorbea Freud. Zic sa confirme in real prin aceea ca este o credinta impartasita tacit de intreaga counitate prin practicile ei.

Placerea din exorcism vine din transgresarea interdictiei de a excreta asupra divinitatii. De fapt este placerea implinirii dorintei oedipiene de a-ti elimina tatal ca rival (asa cum Freud spune ca Zeus il castreaza pe Chronos in Interpretarea viselor, 1900) – daca poti excreta asupra lui, atunci tatal nu mai are nicio autoritate. In acest scenariu, excrementele joaca rolul de a impiedica Oedipul sa ajunga la disolutie. Pentru ca, in fond, e vorba de a excreta asupra tatalui doar pentru a pastra legatura incestuasa cu mama. Dar acolo unde limitele impuse de tata sunt transgresate (tabuul incestului), se anuleaza diferentierea. Iar unde inceteaza diferentierea se regreseaza la fuziune si excrementele mai pot juca atunci doar rolul cordonului ombilical prin care copilul a practicat schimburi cu mama in timpul nediferentierii intrauterine. La nivel istoric, intoarcerea religiei refulate a marii mame (cf. Freud, Moise si monoteismul) are loc in momentul demascarii tatalui ca Lumpf.

In concluzie, pare sa fie vorba de un nucleu personal care are o legatura intima cu excrementele si retentia lor si care tocmai din cauza acestei legaturi este atat de pretios, de-ne-comunicat, de-ne-oferit, de ἐν τῷ κρυπτῷ, de secret, mai ales in masura in care secret si secretie au o etimologie comuna. Dar oricine l-a citit pe Freud ar trebui sa inteleaga ca cel mai de pret lucru e literalmente tot una cu cel mai excremential in inconstient, interesul pentru pietre pretioase, aur, comori si valori banesti – care abunda in comparatiile din Evanghelii, asa cum am aratat – fiind doar cele mai bazale sublimari ale interesului pentru fecale. Prefer, in acest context, termenul de fecale celui de excremente tocmai pentru ca notiune de excremente trimite la procesul de evacuare, pe cand fecale nu sugereaza asta si poate desemna materia fecala ne-comunicata, retentia (aceea facuta cu Incapatanare) care e, in fond, acelasi lucru cu Zgarcenia (sau trasatura de a fi Econom – pentru ca te incapatanezi sa nu dai). Stim de la Freud, din Caracter si erotica anala (1908) ca faptul de a fi Ordonat nu e o trasatura indispensabila in tabloul caracterului anal. Dar in acest caz o putem recunoaste pentru ca tocmai in jurul acestor fecale bine ascunse se ordoneaza o viziune-despre-lume, un Weltanschauung. Cred ca numai in jurul unui interes pentru fecale se poate construi un Weltanschauung, asa cum e cazul in religie si in filozofie si asa cum putem observa in nevroza obsesionala (descrisa de Freud drept caricatura unei religii) ori in paranoia (in care vede caricatura unui sistem filozofic) – ambele patologii articulate pe analitate. In acesti termeni, omul ar putea fi definit ca singurul animal care isi ascunde fecalele in el insusi. Vorbim despre un nucleu personal greu de comunicat, iar greu de comunicat echivaleaza cu o constipatie cronica. O valorizare excesiva a fecalelor atata timp cat sunt ne-comunicate, o devalorizare excesiva la cel mai mic semn de comunicare. O proasta relatie cu obiectul extern. Un fel de maniac fata de sine si depresiv fata de Celalalt. Notez in treacat ca si Zeul vulcanic pe care Freud il vede ascuns in spatele lui Yahve in Moise si religia monoteista (1939) trimite tot la retentie si expulzie intr-un context sadic.

Deci asocierea lui Mr. Hankey cu o tema religioasa nu este nici pe departe intamplatoare. Iar, dintre toate temele de acest fel, Craciunul era cea mai potrivita, din cauza ca retrezeste in noi teoriile sexuale infantile. Mr. Hankey sta aici pentru ceva mult mai important decat ne lasa sa credem continutul manifest. Pentru o zona din Eu atat de intima incat nici nu o putem comunica. O zona din Eu mai veche decat Eul pentru ca – sa nu uitam! – Winnicott numara excrementele printre nucleii de Eu care exista inainte de integrare. (De aceea vorbeam mai sus de cordonul ombilial si, in sensul presupus de Winnicott, pitagoreicii aveau dreptate identificand spiritul – πνεῦμα – cu flatulenta, daca prin aceasta intelegem prima flatulenta din primele zile de viata). Radem cand il vedem pe Mr. Hankey pentru ca Mr. Hankey nu e Mr. Hankey. Sau nu e doar Mr. Hankey. In inconstient el este toti si totul. Mr. Hankey e sentimentul oceanic, despre care Freud scria in Viitorul unei iluzii (1927):

Intre fantasma si realitate e un drum foarte lung. Cea mai buna dovada e Complexul Oedip, unde in cea mai mare parte dintre cazuri fantasmele raman fantasme, fara ca incestul sau crima sa se infiripe in real. Cu toate astea, in prima parte am vazut cum, in cadrul experimentului de reeducare de la Pitesti, fantasma excrementiala care insoteste Craciunul a fost transpusa cu fidelitate bestiala in realitate. 

Inchei acum cu paralela dintre o scena imaginara din South Park legata de tema noastra si o alta, aproape identica, dar reala, petrecuta tot la Pitesti.

South Park – The Burrito Feeding scene – vedeţi aici
http://www.youtube.com/watch?v=sglZGSwK6ow

Concluzia este ca ceea ce este tratat cu ironie South Park, la noi a fost tratat cu violenta inimaginabila, reinventand crima si redefinind absurdul. Marele merit al lui South Park este acela ca il tine pe Mr. Hankey acolo unde ii este locul: in fantasma si nu in realitatea externa. La acest nivel, intre sublimare si crima, tertium non datur.

Multumiri: Dr. Eugen Ciurtin, Ciprian Taus, Gabriel Balaci, Daniel Gontz.

*