Citiţi despre

Şedinţa AIPsA din ianuarie: „Umbra obiectului pierdut – Melancholia”, r. Lars von Trier, 2011

Florin Tudose, ultimul interviu

Şcoala de vară de psihanaliză – Băile Herculane, 13-15 iulie

Lucrarea domnului Vasile Dem. Zamfirescu [n. red. prezentată, ca şi această lucrare, la Conferinţa Internaţională de Psihanaliză „Contrantransferul în psihanaliza contemporană”, Bucureşti, 29-30 octombrie] trimite la o dezbatere importanta, legata in principal de contratransfer ca reactie controlata constient la transferul pacientului si contratransfer ca fenomen profund inconstient care-l angajeaza pe terapeut intr-o modalitate controlabila doar après-coup, cum spun francezii. Sunt multe intrebari aici care-ar putea da substanta discutiei.
Ma voi limita la intrebarile pe care le sugereaza si lucrarea domnului Zamfirescu si anume:

Cum arata cuplul terapeutic in cura analitica axata pe frustrare / gratificare?
Ce consecinte are pentru pacient modelul inchis al mintii?
Este enactment-ul o greseala corectabila sau o consecinta inevitabila a interactiunii inconstiente dintre cei doi protagonisti ai curei?
Cum se constituie o atitudine psihanalitica vindecatoare in contextul psihanalizei contemporane?

Prima intrebare este legata de modelul mintii propus de psihanaliza clasica si de consecintele acestui model pentru ceea ce inseamna actiune terapeutica. Pentru psihanaliza clasica mintea umana reprezenta un sistem energetic inchis, alimentat de pulsiuni biologice care isi impun satisfacerea, descarcarea. In functionarea mintii au un loc central pulsiunile care cauta gratificarea si care sunt controlate, canalizate spre descarcare sau aparari de catre eu. Simultan, eul incearca sa gaseasca in exterior obiecte externe potrivite descarcarii pulsiunilor. Psihanalistul se afla in cabinet in situatia de obiect al pulsiunilor. Transferul este o reeditare a fricilor si dorintelor infantile originale in relatia cu analistul. Acesta trebuie sa functioneze ca un instrument analitic neutru, capabil sa mentina un echilibru suportabil intre frustrare si gratificare, astfel incat sa faciliteze calea spre insight-ul eliberator. Insight-ul pe care-l oferea interpretarea transferului oferea eliberarea energiilor blocate si renuntarea la dorintele infantile. Analistul era intr-o adevarata lupta cu rezistentele, al caror scop era protejarea si ascunderea dorintelor infantile. Doar frustrarea acestor dorinte reeditate in transfer facea posibila reamintirea si oprea repetitia patologica. Avem aici o imagine a ceea ce insemna situatia analitica clasica bazata pe dozajul potrivit frustrare / gratificare. Neutralitatea binevoitoare insemna si faptul ca orice reactie emotionala a terapeutului era nedorita si periculoasa pentru pacient.

Citeste despre psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger

Scrierile lui Freud sunt contradictorii cu privire la folosirea mintii terapeutului. Pe de-o parte analistul trebuie sa-si utilizeze intuitia si sa fie-n contact cu procesele sale inconstiente intr-un fel de acordaj inconstient, atentie flotanta. In al doilea rand starile emotionale ale terapeutului, trairi puternice de neputinta, disperare, anxietate sunt privite ca pe o manifestare patologica a unor conflicte infantile nerezolvate ale terapeutului.

In varianta clasica, terapeutul este impins intr-o pozitie care incurajeaza atat idealizarea sa de catre pacient, cat si un fel de idealizare primejdioasa de sine. Avem de-a face cu un terapeut care are varianta „corecta” asupra realitatii psihice a pacientului. Pacientul apare intr-o postura infantilizata in care orice observatie sau cerere fata de terapeut apare ca fiind in totalitate distorsiune periculoasa a transferului.

Au existat critici radicale ale acestei perspective chiar in interiorul curentului clasic. Citez din Heinrich Racker (1968):

Prima distorsiune a adevarului in mitul situatiei analitice este faptul ca analiza este o interactiune intre o persoana sanatoasa si una bolnava. Adevarul e ca este o interactiune intre doua personalitati in care exista o presiune a Se-lui, supraeului si realitatii externe asupra eului… Fiecare personalitate are apararile sale patologice, dependentele sale externe si interne… fiecare este, de asemenea, si un copil cu parinti interni… si fiecare dintre aceste doua personalitati intregi — a analizandului si analistului – raspunde la fiecare eveniment din situatia analitica.

Si, mai mult:

Relatia analistului cu pacientul sau este una libidinala si o experienta emotionala constanta.

Referitor la aceasta experienta emotionala constanta, Sandler remarca faptul ca pacientii stiu ca pot influenta experienta analistului si ca libertatea pe care o are un analist de a rezista acestei influente este limitata.

Ceea ce devine etic primejdios pentru situatia analitica contemporana este tocmai aceasta promovare a terapeutului ca arbitru al realitatii psihice a pacientului si ignorare a contributiei pacientului la ceea ce ar fi trebuit sa fie o interpretare obiectiva. Aceasta idealizare a pozitiei terapeutului inclusa in aplicarea principiului abstinentei lasa loc liber in mod paradoxal reiterarii unei traume de care Freud se temea: impunerea vocii omnisciente si omnipotente a terapeutului si esecul pacientului in a-si gasi vocea personala, voce diferita de cea a parintilor.

Modelul mintii interpersonale, al unui psihic al carui scop este cautarea obiectului, a relatiei, a impus o alta atmosfera in cabinet si o alta igiena a relatiei psihanalitice. In acest model, problemele aparute in relatiile timpurii cu figurile importante sunt la originea perturbarilor care apar in relatiile ulterioare nu prin blocarea pacientului in dorintele sale infantile, ci prin constructia deficitara a unei lumi a relatiilor de obiect (interpersonale). Acest model nu ignora ceea ce sustinea modelul clasic al actiunii terapeutice, adica importanta constientizarii si reparatiei experientelor timpurii, dar considera ca fundamentala pentru schimbarea terapeutica modificarea pattern-urilor relationale ale pacientului. Terapeutul intra in lumea relationala a pacientului pe vechile pattern-uri aducatoare de suferinta, dar reuseste impreuna cu pacientul sa gaseasca noi forme de relatie ce extind experienta de sine si cu altii a pacientului. Terapeutul nu este nici mai aproape de experienta realitatii, nici mai matur, ci diferit de pacient si preocupat sa fie util schimbarii terapeutice. Ceea ce orienteaza / motiveaza actiunea terapeutului este experienta relationala reparatorie a pacientului, cu observatia ca terapeutului i se cere pe de-o parte sa poata intra in rolurile oferite de lumea interna a pacientului (role resposivness) pentru a le simti si depasi diferit de vechea schema interactionala impreuna cu pacientul sau. Pentru ca schimbarea terapeutica sa fie posibila, terapeutul trebuie sa poata simti, sa suporte impactul inconstient al rolurilor oferite de pacient. Aceasta se petrece fie punand in act scenariile interactionale ale pacientului, fie uneori resimtind propriile sale scenarii interactionale in urma impactului profund inconstient pe care acesta il are asupra sa.

Etica acestui tip de dinamica terapeutica impune analistului sa inteleaga in permanenta doua planuri greu de decelat ale interactiunii sale cu pacientul. Este vorba constientizarea interactiunii inconstiente cu pacientul, a enactment-ului si folosirea enactment-ului pentru a largi experienta cuplului terapeutic prin interpretare. Interpretarea nu mai este impusa pacientului de terapeutul omniscient, ci este propusa pacientului ca o creatie a cuplului pacient-terapeut.

Atitudinea glaciala de blank screen (frustrarea ca principiu), idealul neparticiparii emotionale, inconstiente a terapeutului ca ideal sunt privite ca pe un obstacol in declansarea procesului terapeutic. Nu poti oferi o interpretare, care poate avea impact, decat dinauntrul relatiei. Si nu este vorba de a-l lasa sau nu pe pacient sa aiba impact asupra ta. Acest lucru se petrece oricum; a-l nega inseamna a lucra ignorand descoperirea fundamentala a psihanalizei, inconstientul participantilor. Din orice perspectiva ar lucra, in cabinet, terapeutul ramane o fiinta cu o minte, o istorie unice si cu un inconstient unic. Inconstientul terapeutului are impact asupra tuturor interventiilor sale si nu poate fi anticipat inaintea enactment-urilor acestuia (Renik, Hoffmann, Slavin).

Cand vorbim despre enactment ne referim la comportamente de multe ori insesizabile. Felul in care cineva alege sa se imbrace / prezinte non-verbal, sa auda materialul pacientului si sa interpreteze impreuna cu momentul acestei interpretari sunt tot atatea exemple ale prezentei active a subiectivitatii inconstiente a psihanalistului. Participarea personala si procesele inconstiente sunt inseparabile. Aceasta situatie presupune un efort permanent pentru a proteja relatia analitica, dar contine si conditia necesara schimbarii si vindecarii. Experienta analistului nu mai apare ca fiind doar o reactie la transferul pacientului. Terapeutul prezent in cabinet cu atentia sa flotanta, deci supusa proceselor sale inconstiente, este deseori initiatorul secventelor interactionale din cabinet. Prin urmare analistul insusi are un impact modelator asupra transferului pacientului.

Enactment-ul contratransferential apare ca o cale regala spre aspectul inconstient al relatiei psihanalitice. Constientizarea sa inseamna renuntarea la omnipotenta a psihanalistului.In acest fel, intre pacient si terapeut ia nastere un spatiu simbolic mental in care amandoi protagonistii isi mentin diferentierea si contactul profund. Acesta este un spatiu al individuatiei pentru pacient si face posibila observarea si acceptarea celeilalte minti altfel decat ca pe un pericol de anihilare.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Intr-o etica a abstinentei / gratificarii, terapeutul este asemenea parintelui cu probleme narcisice. El ofera de pe o pozitie de complementaritate pacientului (adica se plaseaza pe pozitia celui inzestrat cu exclusivitatea de a sti si de a vindeca), iar pacientul simte ca este pe pozitia celui caruia i se fac lucruri. De pe aceasta pozitie, pacientul nu are nimic de dat, e anulat narcisic, nu poate avea nici impact, nici insight care sa-l atinga pe analist (J. Benjamin). Acesta este impasul practic al teoriilor ce vorbesc de splitting. Ele introduc ideea complementaritatii relatiilor, valoroasa de altfel, deoarece descrie doar un moment in dialectica relatiilor. Complementaritatea impinge dinamica terapeutica intr-o zona de blocaj reciproc, in care, de pilda, au loc enactment-urile. In aceasta zona relationala de impas participantii simt in egala masura (simetric) ca li se fac lucruri de catre celalalt.

Poate cea mai raspandita problema in intalnirea terapeutica este experienta emotionala a pacientului in care terapeutul il observa si il interpreteaza din exterior. De exemplu:

Sunteti agresiv / seductiv cu mine asa cum erati cu mama dumneavoastra.

Acest tip de interventie care exclude contributia terapeutului la agresivitate / seductie declanseaza auto-invinovatirea si rusinea pacientului si reactiile de acest tip au fost numite in literatura freudiana rezistenta pacientului.

Vindecarea acestei complementaritati inseamna depasirea vinovatiei si rusinii reciproce din cuplul terapeutic. A fi analist inseamna sa accepti sa fii o parte a problemei prin enactment-uri pentru ca doar astfel poti reusi sa fii o parte a solutiei (Mitchell 1997).