El era deja cand am venit eu

Deschid o noua poveste cu cuvintele unei fetite de 7 ani care imi vorbea despre catelul ei.

Copilul: el este fratele meu. A fost gasit pe strada.
Terapeutul: atunci el este fratele tau mai mare
Copilul: nu, el este mai mic. El era deja cand am venit eu, dar eu sunt mai mare decat el.

La ce se refera aceste cuvinte? In primul rand la o legatura fraterna.

Legatura fraterna este constitutiva pentru aparatul psihic, deoarece fratele asigura medierea si schimbul intre realitatea psihica si realitatea grupala, ea este purtatoarea narcisismului parental si a ceea ce lipseste in raport cu filiatia si este destinata sa umple, sa elaboreze, sa repare, sa restituie ceea ce a fost deficitar in legatura fraterna a generatiilor anterioare. Mai adaug faptul ca cea care a introdus conceptul de aparat psihic fratern este psihanalistul Rosa Jaitin, acest aparat fiind organizat de fantasme, de iluzia unui corp unitar (asemanarea generationala) si de diferenta (care se sprijina pe tabuul incestului).

Cuvintele copilului au insa o particularitate, ele se refera la un catel. Un catel gasit pe strada. Ne intrebam cu privire la modul in care s-a produs filiatia copilului si la capacitatea lui si a familiei de a-si fi format un invelis psihic suficient de securizant. Copilul se identifica cu catelul pe care il ia in grija ca un frate mai mare, dar care exista deja pentru a-l lua in grija cand el a sosit. Oare copilul isi imagineaza ca el a fost gasit de asemenea pe strada ? In acest context putem spune despre legatura fraterna ca ea este necesara pentru ca indeplineste o functie de holding si handling. Dar de asemenea ea functioneaza ca o bariera de contact pentru a contine excitatia, dar si angoasele.

Apoi aceste cuvinte se refera la un contract narcisic. Aceasta legatura se bazeaza pe un proces de identificare si pe o fantasma de abandon. Legatura fraterna apare ca o modalitate de elaborare a unui doliu fata de obiectul matern care abandoneaza si care este abandonat. Este vorba despre o reinnoire a contractului narcisic, concept introdus de P. Aulagnier.

La venirea pe lume a unui copil, „mandatul familial” ii este transmis prin intermediul „contractului narcisic”. Prin acest contract, parintii inscriu copilul in succesiunea de generatii si in grupul familial, ei ii aloca o pozitie si o functie prestabilita, recunoscandu-l si investindu-l ca mostenitor si ca purtator „viselor dorintelor lor nerealizate” (Freud) .

Copilul: plangea afara si am trimis-o pe mami sa o aduca in casa. Cineva a lasat-o acolo si ei ii era frica
Terapeutul: si acum cine are grija de ea ?
Copilul: pai cred ca eu

Cuvintele unei fetite de 8 ani despre o pisica. Fratria este un mediator, un obiect de joc, un intermediar intre imaginar si real, un alter ego care serveste drept trecere intre relatia speculara si relatia de obiect. Fratele constituie prima jucarie, care succede mama in capacitatea ei de a fi acolo, prezenta in asteptare si mobilizeaza un aspect particular al grupului intern: el obliga copilul sa renunte la a se considera ca obiect exclusiv si privilegiat al obiectului matern si in consecinta la a diferentia realul de imaginar. Ar fi bine sa am grija de aceasta pisica, as putea ajunge si eu la fel ca ea, si-ar putea spune fetita.

Si totusi cititorul s-ar putea intreba de ce am ales animalele pentru a vorbi despre legatura fraterna. Pe de o parte pentru ca in discursul familial acestea sunt foarte prezente si dobandesc statutul de membru al familiei, se situeaza intre cei care existau deja, iar pe de alta parte pentru ca in felul acesta putem aborda problematica diferentierii, fie ea generationala, de sex sau umana / non-umana.

Copilul: am un catel
Terapeutul: si tu ai grija de el
Copilul: stie sa faca multe lucruri, e destept
Terapeutul: e vreo diferenta intre el si tine ?
Copilul: o fi, dar eu nu o vad

Negarea originii si a diferentelor este o problematica importanta in incercarea terapeutului de a intelege cum functioneaza legaturile familiale si care care sunt mecansimele de aparare in fata suferintei. In general, terapeutul incearca sa construiasca impreuna cu familia un discurs cu privire la origini care sa permita situarea fiecaruia in parte in structura generationala. Complexul Oedip este cel care permite figurarea unei reprezentari generationale. Astfel este dobandita diferentierea intre generatii, intre fiinte, sexe, morti si vii. In situatia anti-oedipiana (in sensul definit de P. Racamier), diferentierea generationala este in dificultate, copiii sunt la egalitate cu parintii si modalitatea de functionare este una fraterna, originile fiind un tabu, un gol in care nu exista nimic, toti par a fi aparut deodata.