Elisabeth Young-Bruehl: cateva ganduri la moartea ei

Elisabeth Young-Bruehl, psihanalist si ganditor critic, a murit la 1 Decembrie 2011. Young-Bruehl e autoarea unor psihobiografii importante cum sunt biografiile lui Hannah Arendt sau a Annei Freud, si a unor importante carti care combina psihanaliza, teoria sociala si teoria politica. Ea si-a terminat doctoratul cu Hannah Arendt la New School of Social Research,  a predat filosofie la Wesleyan University, apoi si-a continuat studiile in psihanaliza si a devenit psihanalist si terapeut.

Eu nu am fost niciodata un cititor pasionat al lui Hannah Arendt, dar biografia scrisa de Young-Bruehl m-a facut foarte curios sa citesc si sa aflu mai multe despre Arendt, filosofia ei politica si emigratia evreiasca in Statele Unite. Eram in Bucuresti cand am citit cateva capitole la biblioteca Colegiului Noua Europa. Mai tarziu, am fost captivat de biografia lui Young-Bruehl, care desi voluminoasa, este foarte interesanta. Cartea este scrisa excelent si editata cu multa iscusinta. Multe din pasajele scrise de Young-Bruehl sunt exemple bune despre cum se scrie o psihobiografie inteligent.

Iata doua pasaje care ne arata cum se poate face o investigatie psihologica cu o cunoastere serioasa a istoriei. In paragraful urmator (in traducerea mea), autoarea ne introduce in lumea jurnalelor si notitelor mamei lui Hannah, Martha Arendt. Ea ne arata ca desi cum a crescut-o pe Hannah poate sa ne para noua barbar, de fapt mama Hannei era foarte cultivata si inovatoare fata de practicile timpului:

Notele Marthei Arendt sunt notele unei persoane care descopera, a unei mame cu primul ei copil, protectoare si cateodata anxioasa. Sentimentul ei de protectie, care pare excesiv dupa standardele contemporane, urma cele mai progresive practici ale timpului. Si-a tinut bebelusul invelit in scutece de carpa foarte groase, un Wickelteppich, care i-au acoperit corpul si picioarele, dar i-au lasat mainile libere. Dar acest scutec a reprezentat un progres important fata de scutecele pe care le foloseau mamele copiilor germani, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, care erau scutece foarte stranse si care tineau mainile si picioarele nemiscate. Frau Arendt a impiedicat-o pe Hannah sa se ridice pe doua picioare pana cand a devenit sigur sa o faca:

Incerc sa o restrictionez [nu te aseza], dar fara succes pana acum. Ea se simte foarte incomfortabil in timpul asta.

Dar acesta restrictie era foarte usoara in comparatie cu practicile mai vechi de a i-l lega pe copil de pat. (pp. 13-14)

Pentru mine pasajul asta e important, pentru ca ne arata foarte inteligent cum te poti raporta la anumite practici educationale fara le vedea ca fiind barbare in mod absolut. Autoarea intelege ca mama lui Hannah a incercat sa fie mai deschisa si sa adapteze practici care erau inerent problematice pentru a oferi mai multa libertate fiicei ei. Ea vede cum eforturile individuale pot sa schimbe practici care sunt foarte restrictive si mutilatoare pentru copii.

Young-Bruehl e de asemenea extraordinara pentru cum poate sa surprinda singuratatea lui Arendt pe finalul vietii. Lui Arendt ii murise sotul si ii mureau prietenii. Iata un citat pe care Young-Bruehl il foloseste cu inteligenta pentru a captura starea lui Arendt, care se confrunta cu moartea (440):

Trebuie sa admit ca imi pasa de acest proces de desfoliere (sau de despadurire). Ca si cum sa imbatranesti nu inseamna, cum spune Goethe,

o retragere graduala de la aparenta

–  de care nu imi pasa – cat graduala (sau subita) transformare a lumii cu fete familare (nu conteaza, prieten sau dusman) intr-un fel de desert, populat de fete stranii. Cu alte cuvinte, nu sunt eu cea care ma retrag, cat lumea se dizolva – ceea ce e o propozitie cu totul diferita.