Cuvintele unui baietel de 5 ani si jumatate deschid aceasta noua poveste. Este una despre nonsens si despre aparitia unui conflict aparent fara origine si fara posibilitate de a fi oprit. Copilul facea parte dintr-un grup terapeutic, iar copiii desenau si discutau despre un razboi.
Copilul: e razboi
Terapeutul: adica ?
Copilul: pai avioanele se lupta cu mine sa ma distruga
Terapeutul: si de ce vor avioanele sa te distruga ?
Copilul: fiindca e razboi
Terapeutul: cum a inceput razboiul ?
Copilul: a fost trimis un acordeon in tara si a trebuit sa inceapa razboiul
Terapeutul: cine l-a trimis ?
Copilul: un motan
Terapeutul: in ce tara l-a trimis ?
Copilul: in tara… nu stiu
La prima citire, cuvintele copilului imi aduc in minte un text al lui Eugen Ionescu. Discursul sau pare a se fi nascut de nicaieri si pare a se indrepta spre nicaieri. No man’s land, cum o numeste A. Green.
Singurul lucru evident este conflictul. E razboi. Dar cine sunt avioanele? Ar putea fi ceilalti copii. Cine este motanul? Ar putea fi terapeutul. Si mai ales cine este acordeonul care pare esenta conflictului?
Sa incercam sa traducem aceste intrebari in structurile de relatie pe care le cunoastem. Daca abordam textul dintr-o perspectiva intrapsihica, am putea vorbi despre un obiect intern persecutor care poate fi expulzat in exterior prin proiectie pentru a putea fi apoi identificat ca un obiect rau. In acest context, motanul este mai intai copilul, terapeutul preluand acest rol ulterior printr-o identificare proiectiva. Ne putem intreba in ce masura obiectul distrugerii nu este mai intai insusi motanul.
Ar putea fi acordeonul un obiect tranzitional in sens winnicottian, la intersectia dintre interior si exterior? Poate creea el o punte de legatura intre lumea interna a copilului purtatoare a contradictiilor si conflictului si lumea exterioara care poate primi acest conflict si ii poate da sens?
Ar putea fi acordeonul un obiect bizar in sensul lui Bion, menit sa atace gandurile si legaturile gandirii si sa produca un neinteles absurd? Ca si Winnicott, Bion subliniaza rolul obiectului extern in constituirea psihismului, mai ales in comunicarea cu acesta printr-o identificare proiectiva „normala”. Pe de alt parte, ura impotriva obiectului extern poate antrena recursul la o identificare proiectiva in forma sa patologica, „excesiva”, care conduce la expulzarea de fragmente clivate din eu, din legaturi.
Dintr-o perspectiva intersubiectiva putem vorbi despre un obiect gol, asa cum il numeste Rosa Jaitin, sau brut, cum il numeste E. Granjon, care produce un „zgomot” si devine un obstacol pentru legatura. Spatiul grupului poate de asemenea sa fie locul de primire a acestor manifestari. Este vorba despre cuvinte care nu isi gasesc nici loc, nici sens in lantul asociativ grupal si care par a nu conduce la nimic. De asemenea, aceste obiecte brute nu isi gasesc un sens nici macar in lantul asociativ al terapeutului, ele fiind resturi ale unei comunicari primitive.
Notiunea de „zgomot” a fost introdusa de Pichon Riviere pentru a arata interferentele in comunicarea inconstienta intre subiectii legaturii. Zgomotul actioneaza ca un tert care complica, ridica un obstacol la contactul cu ceilalti. El ar fi punctul de plecare al analizei intalnirii si regasirilor cu celalalt. Intalnirea cu ceilalti reactualizeaza intalnirile prealabile din istoria subiectului care au lasat urme negative in ascultarea celuilalt si fac „zgomot” in prezent. Aceste zgomote sunt cele care in spatiul grupului terapeutic ofera un camp de analiza.
Acordeonul care da nastere razboiului devenind un obiect grupal de manifestare si exprimare a conflictului este la origine purtatorul unei istorii indviduale incarcate de goluri si de urme negative. Grupul permite un travaliu al nonsensului si al negativului si mai ales grupul primeste nonsensul si negativul regasind semnificatia lor pierduta.
NEWSLETTER Cafe Gradiva
peste 3 000 de abonaţi
Aflaţi pe email despre evenimentele, articolele, ideile şi interpretările cu sens.
EMAILUL DV.
Indraznesc niste asociatii libere, care-mi apartin, desigur, deci este foarte posibil sa nu aiba nicio legatura cu fantasma copilului.
Acordeonul ca obiect declansator de conflict pare foarte bizar ca alegere figurativa, nu-i asa? Spectaculos la un acordeon este faptul ca se pliaza, marindu-se si micsorandu-se dupa dorinta celui care-l manuieste. Un soi de penis in diversele lui ipostaze. Cati ani are copilul, a propos?
Motanul poate fi o parte a lui care pune problema ca exista un acordeon provocator de razboi oedipian. Cealalta parte se simte amenintata de avioane (niste penisuri ceva mai performante, a propos de fantasmele sexual-agresive ale copilului). Tara este posibil sa fie mama, cea care ofera spatiul si prilejul confruntarii.
O interpretare kleiniana care ar putea fi valabila…
Copilul din acest fragment are 5 ani si jumatate. Asociatiile tale sunt foarte potrivite cu contextul oedipian in care el se afla, care este unul particular pentru ca se produce in absenta tatalui, in prezenta unui substitut patern reprezentat de bunicul matern.
Mergand mai departe pe sirul asociatiilor tale, readucand in discutie aspectul grupal al contextului, grupul poate fi si spatiul declansarii si exprimarii celor doua angoase de baza, cea de atac-fuga si cea de pierdere.
Daca in plan intrapsihic cel care prevaleaza este aspectul oedipian cu dorinta si angoasa de castrare, in plan intersubiectiv cel care prevaleaza este cuplul angoasa de intruziune-angoasa de separare.
Ma gandesc ca ceea ce in plan intrapsihic poate fi incadrat in cuplul dorinta-defensa de penetrare/castrare are ca omolog in relatia intersubiectiva dorinta/angoasa de intruziune/separare.
Avionul este ceva care vine de departe, nu-i asa? Sunt sanse ca tatal sa se intoarca? Se pare ca asta-si doreste baietelul. Cu spaimele aferente.
Cum se face de repreduceti fragmente din sedintele cu copiii? Nu este o problema legata de confidentialitate? Am fost socata atunci cand o prietena mi-a spus ca aduce la dvs. copilul in acest grup de copii si mi-a dat linkul catre acest site.
Confidentialitatea e incalcata cu scopul de a le oferi un text psihanalistilor prin intermediul caruia acestia sa se auto-psihanalizeze.
Prin urmare unul vede un penis, altul un avion, un tatic si o mamica.
Nu sunt autorul, dar as fi sincer interesat cum definiti confidentialitatea si in ce ar consta incalcarea acesteia in cazul de fata. Daca doriti sa lamuriti putin.
Cred ca orice initiativa care se adreseaza cititorului trebuie sa tina seama de ceea ce transmite acesta. Plecand de la ceea ce mi-ati scris va pot spune ca textele alese pentru a fi publicate sunt generice, modificate, au un caracter vag si nu abordeaza un continut specific. Ele corespund unor activitati incheiate si nu unora in curs in prezent. Scopul acestei rubrici este mai degraba unul teoretic. Voi reduce in urma interventiei dvs textul folosit la o singura fraza semnificativa pentru tema articolului prezentat.
In ceea ce priveste interventia ta Dorin, eu definesc confidentialitatea prin pastrarea discretiei totale asupra oricarui continut personal din istoria pacientului, precum si a oricaror repere care ar putea conduce la identificarea lui.
Asta-i si parerea mea. Dar eram curios ce intelege prin confidentialitate persoana care a facut observatia.
@ Anonim: Nu stiu daca indignarea dumneavoastra e una rationala. In textul Cristinei Calarasanu nu se enunta nimic din ceea ce ar face pacientul recognoscibil.
Utilitatea unui schimb de opinii intr-un asemenea caz ( ca in orice alt caz, dealtfel) poate fi si aceea ca pacientul are sansa de a fi auzit de mai multe urechi, si in consecinta, mai bine inteles. Doar asta ne dorim pentru copii si pacientii nostri, nu-i asa? Cata vreme identitatea lor ramane un mister, nu vad unde ar fi problema. Sigur, cei mai multi dintre noi avem sensibilitati, mai mari sau mai mici, cum altfel? Sa nu confundam insa o vigneta clinica cu o expunere publica…
Cred ca putem redenumi acest articol astfel: A fost trimis un text si a inceput razboiul. Gasesc foarte pretios acest schimb de opinii pentru modul in care pune in evidenta si poate chiar elaboreaza conflictualitatea din text asupra carea reflectam la inceputul articolului. Cred ca acest conflict se leaga destul de mult de o dorinta/angoasa de intruziune.
Inspirata schimbare de titlu! Si foarte interesanta observatia…
Mi se pare interesant cum fiecare se apara in fata indignarii anonimului. Nimeni nu raspunde intrebari acestuia. In Marea Brianie, confidentialitea este foarte importanta, mai ales in cazul copiilor. Chiar daca se da un nume fictiv sau o initiala copilului/pacient, ai nevoie de acordul scris al parintilor pentru a scrie despre cazul respectiv.
Mihaela
Oare carui anonim sa-i mai raspundem azi?
Este evident ca in M.B. ca si aici la noi, confidentialitatea e o chestiune majora de etica. Nu inteleg insa cum de a fost ea incalcata, in viziunea dumneavoastra? Citind comentariul ultim am impresia ca il cunoasteti bine pe copil si aveti sentimentul ca si noi deasemenea, ceea ce, desigur, nu are nicio legatura cu realitatea. Din punctul de vedere al cititorului, acest baietel e unul din sutele de mii de viitori barbati ai natiei, va asigur.
Citind randurile tale Mihaela si pe cele ale Ioanei, intaresc ceea ce spuneam ieri privind faptul ca acest schimb de opinii este pretios, pentru ca el ne permite in continuare sa reflectam la sursa acestei conflictualitati. Ceea ce imi vine in minte este o confuzie la doua niveluri: intre individual si grupal si intre interior si exterior. Voi face trimitere in acest comentariu la primul nivel si voi reveni cu un al doilea comentariu mai lung despre cel de-al doilea nivel.
Reiau cateva randuri din primul articol al acestei rubrici:
"Precizez de la bun inceput cititorului ca modalitatea mea de lucru nu este una psihanalitica individuala, ci un dispozitiv de grup (fie grup familial, fie grup terapeutic). De asemenea, aceste relatari clinice nu vor fi expresia unui caz anume, ci o modalitate de a reuni mai multe situatii ce se refera la aceeasi tema intr-o singura expunere.
Aleg copiii pentru a le dedica aceste mici scrieri, nu pentru a ignora contributia celorlalti participanti la procesul terapeutic, ci pentru a le sublinia calitatea de portavoce si purtator de cuvant (numesc ambele concepte in sensul in care ele au fost definite de Pichon Riviere si R. Kaes) in multe situatii in care circulatia fantasmatica este blocata."
Altfel spus nu este vorba despre un copil anume sau despre un caz individual particular, ci despre copil in calitatea sa de portavoce in procesul grupal. De aceea copiii sunt numiti generic "copilul", iar cuvintele lor reunesc diferite parti grupale. Dupa cum spunea A. Ruffiot, suntem un grup inainte de a fi un individ.
Pe site-ul Colegiului Psihologilor din Romania, http://www.copsi.ro pe coloana din stanga, exista o caseta unde se poate da click pe "Codul deontologic al profesiei de psiholog" in care scrie despre confidentialitate.
”Este una despre nonsens si despre aparitia unui conflict aparent fara origine si fara posibilitate de a fi oprit” – mi se par cuvintele care au dat nastere ”conflictului” cu anonimul. Este foarte interesant cum reactioneaza grupul (de cititori) la intruziunea unui anonim. E ca un atac declansat de nimeni (de un anonim). Anonimul nu are un nume, el poate fi oricine. Il puteam considera o portavoce? Ca si cum o voce din multime striga ceva. Nu stim cine a strigat, nici nu reusim sa aflam pentru ca la intrebarile ”Cine esti? Ce ne intrebi? Ce vrei sa ne spui?” nu mai raspunde nimeni.
Dincolo de a ne apara (ca si grup) de intruziunea si atacul anonimului, Ioana ne propune sa raspundem la intrebarea pusa de el sau macar sa reflectam la ea. Este vorba (in real sau in realitatea interioara) de o suferinta. Cineva (anonimul) s-a simtit el insusi atacat, lipsit de protectia confidentialitatii, incercand sa se protejeze prin anonimat. Poate ca prezentarea Cristinei l-a speriat prin fapul ca parea foarte reale? Poate pentru ca este vorba de copii si ei trebuiesc protejati?
Ce credeti?
Iata articolul din codul deontolgic pe care-l dezbatem aici:
Utilizarea informatiilor
Art. VI.6. Rezultatele, documentarile si notitele psihologului pot fi folosite numai într-o formula care pastreaza cu rigurozitate anonimatul.
@ Anca: Ai pus o serie de intrebari cu raspuns sugerat care sunt corecte, dupa mine. N-as vrea sa se creada ca am intrat in vreun razboi cu cineva, incerc sa inteleg reticenta si indignarea unui cititor, atat.
@ Cristina: Sunt foarte interesante prezentarile tale de caz, ar fi pacat sa renunti la ideea de a ne expune si noua fragmente din clinica ta.
Este interesant ce spui Anca cu privire la protectia copiilor. Exista o perspectiva a adultului ca fiind cel care poate proteja sau poate pune in pericol copilul. Ceea ce inseamna ca copilului ii revine un rol pasiv si ca uneori insasi protectia poate deveni un prizionerat care seduce sau inspaimanta, care suscita sau inhiba.
Ioana, vineri seara, ca de obicei, vei putea citi urmatorul articol. A scrie inseamna a gandi, iar a gandi inseamna a transforma. Este unul din motivele pentru care aceste experiente de lucru sunt impartasite spre a fi co-gandite impreuna cu altii. Ramane insa un tabu a aduce in discutie experiente vii si nu doar carti sau concepte teoretice. Si acest lucru se intampla deoarece orice experienta vie trezeste un afect puternic.
Adevarul e ca nu a fost strict respectata confidentialitatea, nu? Adica nu s-a cerut acordul parintilor. Insa nu-i mare lucru sa pui doua replici intr-un articol teoretic, nu-i tocmai tradare. Din punctul meu de vedere ar putea fi si inventate, n-am de unde sa stiu.
Daca un parinte din grup ar fi deranjat de asta, ok, dar asa?
Ioana, nu cred ca tu personal ai intrat intr-un razboi cu cineva si de fapt, cred din ce in ce mai mult ca cititotii si mai ales cei care comenteaza un material, devin un grup si se comporta ca un grup, adica riposteaza la o intruziune sau la un atac din afara (cum a fost cazul de fata) si isi formeaza un invelis grupal (constand in principal din dorinta de a intelege materialul, a si-l insusi cu ideile si conceptele sale).
Ce spui tu Anca ma duce cu gandul la ceva similar grupului operativo al lui Pichon Riviere, o tehnica ce conduce la realizarea unui travaliu psihic, de natura elaborativa, plecand de la ideea ca obstacolele isi au geneza intr-un anumit tip sau intensitate a contradictilor, a fantasmelor si angoaselor impartasite sau complementare.
Subiectul respectarii confidentialitatii este extrem de delicat si nu poate fi acoperit intru totul prin respectarea ad literam a codului deontologic… Nu stiu daca e o problema asa de mare cu articolul, dar poate ar merita sa va folositi empatia, nu ratiunea si cunoasterea pentru a incerca sa-l intelegeti pe anonimul indignat. Ce ar fi putut sa il atinga? Poate are o vulnerabilitate personala, poate dreptul sau la intimitate undeva candva nu a fost respectat, poate chiar a fost intr-o relatie terapeutica in care au fost probleme de confidentialitate, poate ca este un coleg psihoterapeut foarte zelos, poate este un parinte care se teme ca daca si-ar duce copilul la terapie povestea sa ar ajunge pe internet… etc. Eu nu am legatura cu cazul sau anonimul, dar sunt si eu psihoterapeut si, din pacate pentru mine, mi s-a intamplat sa imi citesc o parte din ”istorie” intr-o carte, istorie personala expusa exclusiv in cabinet, si a fost o experienta extrem de traumatizanta, mai ales ca nu mi s-a spus, nu mi s-a cerut niciun acord… Asa ca, merita sa reflectam chiar si la infinit la impactul pe care prezentarea unui material personal, fie el si deghizat, il are asupra pacientului. In plus, acordul scris ar cam fi necesar.
Iulia F