Rick Perry este unul dintre candidatii republicanilor pentru presedintia Statelor Unite. E guvernatorul Texasului, e chipes, e bogat si arata ca Marlboro Man. Vorbeste cu accent puternic texan, se salta pe doua picioare cand vorbeste si pare ca este un vacar care s-a hotarat sa vina sa faca ordine printre politicienii satului. Rosteste cuvintele apasat, in fraze scurte si se uita drept in ochii tai. Povesteste ca a impuscat un coiot in timp ce alerga in Austin, Texas, unde locuieste. Daca as fi avut sapte-opt ani probabil ca as fi vrut sa fiu ca el. Mare, falic si sa arat ca John Wayne, desi daca ma gandesc bine mie nu mi-a placut niciodata John Wayne. Ma indragostisem de Bruce Lee pentru ca era rapid si ii batea pe cei care aratau ca John Wayne. Bruce Lee era asiatic si ii apara pe cei care erau in minoritate. Si imi placea de Old Shatterhand, care se coaliza cu indienii si se lupta cu cei care vroiau pamantul indienilor si care semanau cu Rick Perry. Albi, bogati, cu resurse si facand afaceri cu petrol. Rick Perry e ca o caricatura a unui texan din Dallas, care este popular si care face imediat o gluma daca simte ca a spus ceva incorect.
Nu am motive sa imi placa Rick Perry. E impotriva avortului, a programelor sociale, vrea sa desfiinteze departamentul federal de educatie (adio granturi pentru studenti!), vrea sa scada taxele corporatiilor (in conditiile in care si asa cele mai multe dintre ele nu platesc aproape nimic), vrea sa sustina neconditionat Israelul si alte lucruri care sunt toate ortodoxia republicanilor. Cu alte cuvinte, cat mai are statul federal american rudimente de stat social, si pe astea vrea sa le distruga. Perry e cumva o caricatura a unui individualism feroce, care isi imagineaza ca oamenii sunt competitivi pe o piata libera si competitia ii va face bogati si de succes. Perry a intrat in cursa republicanilor puternic sustinut de Tea Party, care este un fel de Romania Mare in varianta americana. In loc de Stefan si Tudor Vladimirescu, cei din Tea Party cred ca parintii fondatori americani sunt eroi care trebuie mobilizati sa curete tara de marxisti si ne-americani. Tea Party crede in drepturile statelor, care trebuie mobilizate impotriva statului balaur, statul federal, si cred ca gay-ii nu prea trebuie sa aiba drepturi, ca religia trebuie invatata in scoala si ca Rick Perry ar putea sa fie cowboy-ul care ar intra in salon si i-ar arunca afara pe straini.
Cum spuneam, nu imi place deloc Rick Perry. Si totusi, am descoperit ca, probabil, pentru ca nu imi place deloc, am o identificare secreta cu el. Dar inainte de asta, lasati-ma sa spun o alta poveste.
Era seara tarziu si mi-am aprins televizorul sa ma uit la dezbaterea republicanilor. Eram curios sa vad cum se descurca favoritul din acel moment, Herman Cain, care era acuzat de ceva timp de hartuire sexuala. Vroiam sa vad cum raspunde la intrebari si daca i se vor pune intrebari legate de hartuire. Nu mica mi-a fost mirarea sa il aud, in contextul in care toata lumea astepta sa spuna ceva legat de acuzatii, ca, prins in dezbatere, a facut referire la prima femeie din administratia federala, Nancy Pelosi, ca „printesa” Nancy. Blogosfera era plina de amanuntele povestii sexuale pe care a spus-o una dintre acuzatoare. In ea, Cain i-a impins capul femeii catre zona genitala in timp timp ce femeia i-a solicitat sa o ajute sa gaseasca o slujba. Referinta la printesa Nancy nu a cazut bine in contextul asta.
Dar socul cel mare nu a venit de la Cain, cat de la Perry. Perry a fost intr-o situatie unica pentru televiziunea americana. A fost un moment pe care unul din jokerii de la televiziunile de cablu de seara (alaturi de Jay Leno si Letterman), Jon Stewart, ca sa il reprezinte, i-a aratat pe corespondentii lui fictivi cu erectii gigantice. Ce vroia sa zica Stewart este ca media a primit un dar neasteptat, un moment de umilire publica, care produce material enorm (umflat, supradimensionat, colosal) pentru discutie. Pentru media americana, care deja e in cautare nebuna de senzational, Perry a pus pe masa un cadou extraordinar: un minut cu un candidat care bajbaie dupa un raspuns si care iti da senzatia ca isi face harakiri public.
Ce s-a intamplat mai exact? Perry era in plin raspuns in care demonstra cat de falic si puternic e si cum va taia el trei departamente federale. Cand a trebuit sa il numeasca pe al treilea, nu si-a amintit. Timp de un minut, ceea ce e enorm pentru pentru o televiziune, Perry a cautat cu fata congestionata sa isi aminteasca si a parut ca se dezintegreaza treptat pe scena. Un moment puternic pentru o mass-media care traieste din exploatarea emotiilor intense si negative. Un moment al rusinii si incompetentei care nu poate decat provoca erectii nenumarate, asa cum sugera Stewart.
A doua zi dupa dezbatere a trebuit sa ma duc la facultate, unde aveam o discutie pregatitoare cu studentii pentru examen. La clasa pe care o predau eu studentii trebuie sa stie mult despre politica americana. Am fost surprins sa observ ca, in timp ce predam, am avut un moment de ezitare, in care m-am simtit ca un impostor, care nu stie lectia bine. Am avut senzatia ca intru intr-un spatiu pe care il conturase foarte bine Rick Perry seara trecuta, cand nu a putut sa isi aduca aminte un cuvant. Era un spatiu al prabusirii, in care senzatia ca ceilalti cu care esti in competitie te vor umili, vor rade si vor realiza ca esti un impostor. Un spatiu poate al unei traume perpetuate in sistemele educationale de peste tot, in care frica de a fi descoperit ca nu stii este dureroasa. Frica de a fi aratat ceea ce in mod secret crezi ca esti, un impostor, genereaza momentele de disociere, de pierdere momentana a continuitatii de a fi (Winnicott).
Acum ajung la identificarea mea secreta cu Perry. Momentul lui Perry mi-a adus aminte de ce spunea Robert Stoller despre frica de umilire. Frica de umilire poate duce la comportament extrem, unde poti sa incerci sa risti totul, tocmai pentru a evita expunerea la cel mai mare risc, si anume umilirea. Speculatia lui Stoller este ca tendinta de a te angaja in riscuri mari, tendinta majoritar masculina in opinia lui, este data de dorinta barbatilor de a evita senzatia de umilire si a pastra un sens ca sunt intacti, nevatamati, invulnerabili. Mi-am dat seama ca ceea ce in mod secret vreau si eu, adica sa fiu ca Perry, invulnerabil, intact, nevatamat, un cowboy care face ordine in sat, un salvator al natiunii, se bazeaza pe fuga de umilinta. Momentul meu de disociere este evitarea a ceea ce in secret cred ca sunt – un impostor.
Ah, am uitat sa va spun o alta parte a povestii. Perry, inainte de dezbatere, fusese acuzat ca este un slab debater si a vrut sa se retraga din dezbateri. In tabara lui a existat o presiune mare sa demonstreze ca este bun si ca poate sa faca fata adversarilor. Partea pozitiva din ce i s-a intamplat este ca acum nu mai trebuie sa se lupte cu asteptari mari. Odata ce a coborat standardul atat de jos pentru el, nu mai trebuie sa se lupte cu asteptari exceptionale. De fapt, in mod paradoxal si inconstient, Perry si-a asigurat o pozitie mai lipsita de conflicte si asteptari supradimensionate. Nimeni nu mai crede cu adevarat ca poate sa impuste coioti in timp ce alearga lejer in Austin – si poate ca Perry insusi nu mai crede asta.
Aici e momentul lui Perry in dezbatere:
Aici e Jon Stewart comentand gafa lui Perry:
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
toate bune si frumoase, o fi avut omul un lapsus,putea sa i se intample si lui einstein. bineinteles ca e un pacat de neiertat in bransa lui, alegerile americane sant la nivel de idol
am o nedumerire totusi, i-ati fi iertat din pacate daca ar fi fost pt avort?
as fi curios cum priviti problematica avortului din punct de vedere psihanalitic , kinda reverse electra?
Era sa te intreb, Bogdane, daca tanarul din poza nu esti tu dupa citirea titlului. Dar stiu ca figura ta e una intelectuala, ce sa caute un intelectual langa un candidat???
Cred ca articolul tau ne vorbeste despre disociere, asa cum am inteles-o de la Stern. Util insightul tau cu privire la dorinta incostienta de a fi ceea ce dispretuiesti constient: un barbat de succes, aflat intr-o defensa aproape impenetrabila cu privire la vulnerabilitatea sa.
Si totusi, episodul actului ratat nu mi s-a parut o prabusire, mai degraba o relativizare a acestei pozitii omnipotente. Poate omul nu e asa de defensiv cat pare la o prima citire. Mie mi s-a parut ca moderatorul era mai insistent in a accentua dificultatea decat insusi Perry, parca avea ceva de demonstrat. Probabil ca aroganta lui Perry irita, asta tu poti sti mai bine ca noi, de la distanta.
Pana la urma Perry e un personaj ridicol ca atatia altii? Asa-mi vine sa zic acum. Ce-ar fi de invidiat la el? Defensa?
Si mai e ceva: sentimentul tau ca ai fi un impostor, adica o persoana care in loc sa faca ceva util (sa impuste raufacatori, sa faca ordine, sa conduca) se ocupa cu relativizarea aspectelor existentei, cu nuantarea si cautarea sensurilor absconse ale afectelor si gandurilor, se datoreaza opozitiei cu prejudecatile sociale in care barbatul este acela care "face", nu simte, adica acel personaj care-si refuza cu incapatanare partea feminina. Oare barbatii adevarati nu au o importanta parte feminina vizibila si celorlalti? Eu cred ca prejudecatile sociale, cele de care vorbeste L. Layton sunt adeseori contrazise de realitate. Un barbat adevarat nu e un papitoi arogant, ci un spirit inclinat spre dialog si cunoastere de sine si a celuilalt, ceea ce presupune vulnerabilitate si capacitate de predare. Asa cred eu, astept puncte de vedere diferite.
Foarte frumos scris si sincer.
Ioana: multumesc de ganduri, sunt foarte faine. Cred ca sunt de acord cu tot ce spui si imi place cum ai inteles ce am vrut sa spun. Cat despre Perry, cred ca am vrut sa inteleg cum ma identific de fapt cu dusmanii mei ideologici (!).
anonimi: as fi curios daca primul anonim e pe aici, cum priveste el/ea avortul din punct de vedere psihanalitic? Ce inseamna reverse electra? multumesc anonim doi pentru ganduri.
Ma gandeam, Bogdane, ca paradoxul expunerii publice in scopul inconstient de a evita umilirea presupune, intr-un strat mai profund provocarea umilirii. O repetitie in scopul de a rezolva mai bine conflictul. Oare asa sa fie?
Imi place cum l-ai folosit pe Perry (ca pe un obiect vrednic de dispret) pentru a avea un insight.
Un an bun tie si alor tai! Mai scrie-ne.
Foarte mult mi-a placut textul adica felul cum a abordat aceasta chestiune, acest tip de angoasa (teama de diletantism)! Cred ca e vorba despre o actiune a Supraeului care ne descurajeaza, o voce care spune ca nu ar trebui sa fim acolo si sa facem cutare lucru pentru ca nu meritam, nu suntem in stare, nu ne ridicam la nivelul a ceea ce ar "trebui" sa fim, nu?
Si sentimentul de umilinta (v. Ioana) e foarte interesant de discutat. O repetitie a expunerii publice in scopul (inconstient) desensibilizarii, nu?
Acum…, Perry putea avea un lapsus, nu? 🙂 Daca vroia sa desfiinteze acele departamente, e de inteles de ce i-a uitat numele. Dar asta muta discutia asupra altor cauze: nu stie pentru ca nu e (suficient) informat sau are un motiv emotional pentru care "a uitat"? Imi amintesc acum scena din "Liceenii" cand Ionica trebuia sa spuna poezia si se incurca iar cand l-a intrebat profesoara ce se intampla a zis "Nimic, tovarasa profesoara, un lapsus." :))
Uite ca mi-am amintit acum si intrebarea Ioanei despre raspunsul "intersubiectiv" al analistului versus "intoarcerea intrebarii" (e la alta postare subiectul dar scriu aici pentru ca raspunsul meu e mai general si nu pe textul respectiv)!Raspunsul "intersubiectiv" este un "raspuns direct" la intrebarea pacientului? Intr-adevar, raspunsurile directe sunt mai "curajoase" – curaj al autenticitatii, nu? Si curaj al asumarii faptului ca pare a se abandona traseul explorarii pacientului deviindu-se cura catre o relatie obisnuita in care fiecare vorbeste despre el. Intrebarea este de fapt cand e bine sa-i vorbim pacientului despre noi si cand nu. Un autor intersubiectivist pe care eu il simpatizez, Robert Stolorow, spune ca nu pot fi formulate astfel de indicatii clinice generale si ca raspunsul este de la caz la caz – ceea ce ati spus si voi, am vazut, in acele comentarii. Dezvoltarea acestei idei a lui R.S. o veti citi la Salonul Relational intr-un articol al lui pe care l-am rezumat. Nu exista raspuns "intersubiectivist" si raspuns "ne-intersubiectivist", orice raspuns al psihanalistului este oricum "intersubiectivist" pentru ca da seama de contratransferul lui din acel moment fata de acel pacient. Un raspuns "traditionalist" (am convenit la aceasta terminologie, dupa cum vedeti) de genul intoarcerii intrebarii nu il scuteste pe analist de contratransferul lui si de transmiterea acestui contratransfer la nivel procedural. Adica, intoarcerea intrebarii transmite de exemplu mesajul "Nu pot sa vorbesc acum despre cum fac eu la furie ci vreau sa vorbim despre cum faci tu.". Acest mesaj implicit poate foarte bine sa fie exprimat si verbal dar trebuie sa presupunem (nu doar la nivel rational!) ca pacientul nu e atat de regresat sa nu suporte acest refuz. Repet, nu este nici bine nici rau faptul ca analistul nu ii "raspunde direct" la intrebare, adica nu ii vorbeste despre persoana lui ci lucrurile se apreciaza in contextul strict subiectiv al relatiei celor doi. Veti vedea cum Stolorow spune ca unele "intrebari directe" ale pacientilor sunt cereri implicite de a nu se raspunde direct. Mie mi se par foarte interesante aceste subiecte legate de tehnica. 🙂 Sper sa nu va plictisesc. 🙂 Vroiam sa va mai spun ca, la nivel procedural (Lol! tot despre asta scriu), psihanalistul este intotdeauna un "model" pentru pacient. Mai departe ar trebui sa vorbim despre relatia cu "modelul" dar ma opresc… 🙂
Ma intereseaza subiectul asta despre intrebari si raspunsuri 🙂
Nu m-am gandit ca depinde si de nivelul de regresie. O regresie mai adanca suporta numai raspunsuri directe, "autentice"?
Eu cred ca nicio analiza nu se poate face fara nivelul autentic, direct de raspuns. Chiar daca nu se foloseste mereu el trebuie sa fie implicit acolo. Analizandul trebuie sa simta ca poate conta pe analist ca persoana, solida, si apoi poate sa functioneze psihanaliza mai traditionala. Asta s-ar potrivi cu regresia.
Am spus si dincolo, sigur ca analistul e un fel de model (de reper mai degraba?), depinde insa la ce incurajeaza modelul, explorarea propriilor motivatii si autonomie sau un dialog ca de la om la om.
ps: ce-i aia nivel procedural ?:)
Pe rand:
O regresie mai adanca inseamna ca atunci cand relationezi cu un copil foarte mic. Cu cat este mai "mic", adica are o functionare mai fuzionala, cu atat are mai mult nevoie de un contact direct sau total, chiar fizic ca daca lucrezi (psihoterapie psihanalitica, de exemplu) cu un copil de trei ani, sigur te vei juca cu el mai mult decat sa-i vorbesti.
Dar vorbitul este si el un contact si vorbitul "despre mine" e chiar un contact foarte intim. Raspunsul direct (daca analistul il poate da fara sa se simta intruzat de pacient) este necesar atunci cand pacientul este in criza, de exemplu, sau intr-o decompensare. E ca o resuscitare, e vital, n-are timp sa-l programezi in tratament ambulatoriu ca moare.
Ce-nseamna "autentic"? Inseamna ca raspunsul declarativ verbal corespunde cu raspunsul la nivel procedural. 🙂 Adica esti pur si simplu sincer, chiar daca ii spui "Uite, eu nu iti pot vorbi despre viata mea sexuala, chiar daca tu simti nevoia sa imi vorbesti despre asta si, fiindu-ti jena, ai vrea sa fac eu primul pas si sa iti zic despre mine.". "Autentic" sau "sincer" nu inseamna ca daca pacientul se dezbraca, se dezbraca si doctorul. 🙂
Sigur ca nici o analiza nu se poate construi fara raspunsuri autentice pentru ca nici o relatie in general nu poate sa dureze astfel… Dar autentic este, de asemenea, un refuz asumat, din partea analistului.
Ce inseamna "nivel procedural"? Psihanaliza relationala vorbeste despre felul de a fi sau de a actiona (in relatie cu celalalt) al pacientului si psihanalistului (evident, omului, in general…) si spune ca, pe langa nivelele psihice rational si emotional, mai avem si un alt nivel care reflecta acest fel al nostru psihic de a relationa si care este un nivel (psiho)biologic pentru ca este pus in evidenta de catre anatomia creierului, adica de formatiunile nervoase pe care le-am studiat si pana acum ca sunt baza neuronala a emotiilor (ex.: sistemul limbic). Dar neurostiintele au studiat plasticitatea acestor formatiuni encefalice in relatie directa cu modificarile psihice profunde provocate relational adica in terapie. Cu alte cuvinte, o psihanaliza (profunda) care determina schimbari psihice majore modifica harta creierului. Daca intrati pe site jos, la "domenii" si dati clik pe "psihanaliza relationala", in lista de lucrari ale Salonului Relational veti gasi si un articol despre psihanaliza si neurostiinte (Efrat Ginot e autorul). Ii spune nivel "procedural" pentru ca se refera la felul de a actiona, de a proceda in relatie cu celalalt, fel inscriptionat neuronal de foarte timpuriu, foarte arhaic, din primele momente de viata relationala dintre bebelus si mama.
La acest nivel procedural (adica animalul din fiecare dintre noi), analistul si pacientul sunt ambii "dezbracati". Aici sunt ei "simetrici". Nu conteaza ca analistul are o mai mare capacitate de simbolizare. Simbolizarea este un nivel de comunicare mult mai recent.
Analiza are ca scop a oferi pacientului acest nivel procedural de relationare si de a produce schimbari la acest nivel. De-asta pentru relationali nu conteaza interpretarile verbale. In sensul acesta analistul este un "model". Mai exact, este un "model nou" de relationare. Sigur ca conteaza cata autonomie incurajaza "modelul" (prea multa poate fi un abandon), ce nevoi narcisice are el, ce cereri are el si unde il "impinge" pe analizand. De-asta nu pot fi formulate indicatii tehnice pentru interactiunea la nivel procedural si conteaza numai ce fel de instrument este analistul pur si simplu.
Am inteles ce-i aia procedural acum, mersi. Dar stiam ce inseamna autentic si regresie..tocmai ca mi-am spus si parerea legat de asta, nu cred ca autenticul e doar pt situatii de urgenta, e pt orice moment in care relatia directa e solicitata, cautata si intorsul intrebarii nu-si are locul ( si ma interesa daca momentele astea sunt neaparat de regresie sau nu). Si repet, cred ca acest nivel autentic trebuie sa existe mereu chiar daca nu e folosit. Aici poate ca intru in ceea ce se cheama procedural? Adica ne simtim unii pe altii, chiar daca analistul nu-si arata personalitatea ea se simte foarte bine in spatele rolului analitic.
Dar in loc de termenul asta, procedural, ce alt termen se folosea inainte?
"Cunoasterea relationala implicita, care este parte a relaţiei impartasite, poate fi observata, apoi, ca finalizandu-se cu un enactment care prin natura sa permite ca analistul sa experimenteze nemediat pattern-urile emotionale permanente ale pacientului. Paradoxal, în ciuda dificultăţilor inerente şi a incertitudinilor care le însoţesc, enactment-urile pot de asemenea oferi cele mai semnificative şi directe modalitati, atât pentru pacient, cat şi pentru analist, de a se conecta cu ceea ce trebuie să fie cunoscut, recunoscut şi integrat ca parte a unui sentiment de sine în curs de constituire. În acest context, enactment-urile contribuie la un mod intersubiectiv de empatie bazat nu doar pe un ecou emoţional al sentimentelor pacientului explicit exprimate, ci pe o experienţă inconştienta care e în mod direct conectata cu emoţiile disociate, apararile si pattern-urile de ataşament ale pacientului.
Enactment-urile pot fi o întâlnire autentica, dar pot prezenta, de asemenea, potenţiale capcane. Poate exista o granita subţire între înţelegerea si analizarea cu succes a unui enactment şi cedarea la potenţialul său distructiv care să deraieze tratament analitic.
Autodezvăluirea de catre analist a experientei sale poate constitui un aspect clinic important al enactment-urilor şi poate oferi unul dintre cele mai puternice instrumente spre creştere conştientă şi integrare.
Importanţa starilor integrate ale self-ului precum şi a reţelelor neuronale pentru experienta de bunăstare, conştiinţa de sine şi funcţionarea eficientă este subliniata atât în activitatea clinică cat şi în neuroştiinţe. În paralel cu observaţia clinică a starilor disociate ale self-ului şi a pattern-urilor de ataşament este noţiunea de „slaba integrare neuronala”. Siegel (1999, 2001) şi Schore (1994, 2005) au susţinut că reglarea emotionala stabilita în interacţiunile precoce mamă-copil contribuie la organizarea şi integrarea diverselor reţele neuronale critice pentru afect şi autoreglare şi funcţiile memoriei explicite. Similar, LeDoux (1996, 2002), Panksepp (2003), precum şi Cozolino (2002) au subliniat importanta integrarii între creierul emotional si functiile corticale superioare.
Dintr-un punct de vedere psihanalitic precum şi dintr-o perspectivă neuroştiinţifică, efortul terapeutic urmăreşte a consolida integrarea între reţelele de afect şi cogniţie (sistemul limbic superior si cortical / inferior) şi între reţelele emisferei drepte şi stangi. În timp ce emisfera dreapta este mai dens conectata la trunchiul cerebral şi sistemul limbic şi mediază sentimentele, detecţia şi înţelegerea mintii proprii ca şi a celorlalti, stânga este mai legată de funcţionarea executivă superioara si este considerata a fi „interpret" sau "decodor" de experienţe. Insuficienta integrarii neuronale impiedica recunoaşterea conştientă a experienţelor copleşitoare traumatice sau dureroase, rezultând intr-o influenţă mai mare a regiunilor inferioare impulsive si emotionale ale creierului în detrimentul proceselor mai raţionale de reflectie. Integrarea sporită a acestor reţele diferite este esenţială pentru simbolizare şi acceptare a afectelor şi experienţei, pentru toleranţă afectiva precum şi pentru o conexiune flexibila între sistemele de memorie, implicita şi explicita. O capacitate crescuta de integrare, dupa Siegel (2001), poate permite individului să stabilească o "stare diadica coerenta" creând capacitatea de compasiune. Siegel presupune în continuare că o astfel de capacitate este baza pentru ataşamentul securizant."
Da, exact despre procedural vorbiti. Despre felul cum ne simtim unii pe altii asa cum se simt animalele. 🙂 Scuzati-mi comparatia dar eu iubesc animalele aproape la fel de mult ca pe oameni. 🙂 Da, autenticul trebuie sa fie tot timpul si, asa cum am zis, el nu e sinonim cu a raspunde "direct" despre tine sau a te dezbraca… Inainte nu se folosea nici un termen, nu se vorbea despre comunicarea aceasta. Ea a fost pusa in evidenta de studiile recente ale atasamentului (mama-bebe) si neurostiintelor.
Imi place la nebunie coiotul din imagine. 🙂 De ce impusca ala coiotii, Bogdan? Ce-are cu ei?
A, well, inca o demonstratie stiintifica pt un fapt simplu, pe care toata lumea il stie..
Despre impostura citeam acum un articol..se pare ca e o problema foarte raspandita, multi traiesc cu frica asta.
Raspund eu in locul lui Bogdan, pana se intoarce el: Coiotul din imagine se numeste Wil E. Coyote si e un personaj legendar de desene animate. Ala il impusca in timp ce face jogging prin desert pentru ca e un alt personaj de desene animate, adversarul traditional al lui Coyote, Road Runner. In desenele animate personajele nu mor, doar ne fac sa radem. Nimic grav.
Din desene l-am recunoscut dar eu intelesesem din textul lui Bogdan si ca Rick Perry impusca coioti adevarati. 🙂
Georgiana, sper sa stam de vorba de umilire, rusine si alte experiente in curand. Ma bucur ca ti-a placut textul asta despre impostura. Si poate ne gandim cum rusinea si teama de umilire functioneaza si la nivel procedural. Cat de coiot, Perry a fost intrebat de ce l-a impuscat. Raspunsul lui a fost "o sa iti arat coioti care vin la tine in curte si iti mananca catelul." Adica, din ce inteleg eu, l-a impuscat de coiot in timp de facea jogging pentru ca era speriat ca o sa vina sa ii pape catelul. Cam asa a zis si Bush de invazia in Iraq, ca e mai bine sa il impuste pe asta ca sa nu arunce cu bomba nucleara, pe care oricum nu o avea. Ma rog, eu cum sunt fanatic de politica americana, am fost in Iowa acum doua zile, unde sunt alegeri la republicani si Perry nu merge bine acolo. Poate pentru ca nu sunt coioti, nu stiu:)
Ioana, multumesc de ganduri. Sper sa ai un an bun!
Si in Londra apar prin curtile oamenilor vulpi si sunt destul de salbatice dar nu le impusca nimeni. Sper sa piarda Rick Perry…! 😀
@ Bogdan: Si eu astept "umilirea", ca o umilita ce-am fost…
Am o ipoteza de raspuns la intrebarea de ce ucide Perry coioti? Poate nu-i place cum suna cuvantul. Catel suna mult mai onorabil…
va salut domnule Bogdan Popa;inainte de a incepe ma declar ca si acu 15 ani un admirator al stilului de gandire elegant al dv. Intrand in subiect, de aici din Moldova de la noi se vede povestea republicana in felul urmator. Au un candidat foarte bun, Mitt Romney, care pe langa faptul ca este un bun debater este un Harvard- boy, un om cu fine conexiuni in lumea capitalului(viata lui profesionala este legata de Bain Company-una din cele mai tari firme de management consulting din lume desprinsa din BCG)un politician care vine la momentul potrivit sa-l bata pe Obama. Ceilalti contracandidati sunt subtiri(Nu-l vad pe visatorul Santorum sa-l bata pe Obama iar cei care par evadati de langa nepotii lor adica Ron Paul si Gingrich nu respecta regula nr.1 in alegeri si anume ca acel candidat trebuie sa para ca nu au probleme cu sanatate fizica. Sunt sigur ca GOP avea candidati mult mai buni dar au lasat loc pentru Romney care are posibilitatea sa capaciteze anumite cercuri financiare pentru lupta cu Obama).
Salut Marius, ma bucur sa te citesc si sa aud de tine. Ca intotdeauna, esti provocator in ce priveste politica:) Din cate stiu, eu ma gandesc la politica, tu o faci:) Sunt de acord cu multe lucruri pe care le spui despre Romney. Alegerile din Nevada l-au scos acum pe Romney aproape castigator al competitiei interne.
Cat despre varsta si sanse, iti aduc aminte ca FDR era bolnav de poliomelita cand a castigat, si aproape paralizat la scaun, iar Reagan avea 73 de ani si era subred. E mai complicata chestia cu sanatatea:)
Romney are bani, pentru ca e aproape bilionar, si asta il face competitiv. Problema este ca nu o sa scoata republicanii la vot masiv, pentru ca nu il percep ca fiind foarte conservator.