Aceasta noua poveste incepe cu cuvintele unei fetite de 8 ani care ne spune o poveste ce nu-si gaseste continuarea, ci doar un sfarsit abrupt. Este de fapt portavocea unei familii inspaimantate, aflate in situatia unei iminente prabusiri.

Copilul: cine imi dicteaza si mie continuarea? (n. a. copilul a adus cu el o hartie pe care erau scrise cateva randuri). Este o poveste despre un lup si un cerb care s-au imprietenit. Si au mers impreuna pe un varf de stanca sa vada apusul soarelui. Aici am ramas
Tatal: ce se intampla in continuare?
Copilul: nu stiu, vreau sa imi dictezi tu si mami
Tatal: nu am venit aici sa iti dictez povestea. Gandeste-te tu
Copilul: aici nu avem voie nimic si ai spus ca putem face orice
Terapeutul: am spus ca putem vorbi despre orice aici, nu ca putem face orice.

Si aceasta familie, la fel ca si altele care parcurg o terapie psihanalitica familiala, ne vorbeste despre dificultatea si suferinta de a fi impreuna si de a exista individual in acelasi timp. Aceasta contradictie a fost sintetizata atat de bine de catre G. Decherf si J. P. Caillot: daca ramanem impreuna ne ucidem, daca ne separam murim. Aceasta suferinta, traita de fiecare din membrii familiei ca o angoasa arhaica de pierdere a legaturilor primare, poate fi marcata prin separari, rupturi, conflicte sau confuzii, un dezacordaj al spatiilor psihice individuale si grupale. Suferinta este insotita de un sentiment dureros de lipsa, de vid psihic mai degraba decat de pierdere, ea este din registrul suferintei narcisice, al traumatismului primar si ameninta legaturile.

Discursul incepe cu un impas. Acela de a continua. Copilul se afla in dificultate la scoala si pare ca nu mai poate continua sa existe si sa se dezvolte pentru ca i s-au terminat cei sapte ani destinati unei reusite pe care a ratat-o, parintii nu mai pot continua pentru ca scoala le reproseaza esecul propriei parentalitati si imposibilitatea oricarei reparatii, terapia nu mai poate continua pentru ca totul sta sub semnul unei prabusiri iminente datorate unei rani narcisice sangerande, unei rupturi filiale si generationale.

Ceea ce este cel mai violent este dezradacinarea, pierderea ancorarii filiale, ruptura generationala, care se datoreaza disparitiei reperelor sau interdictiilor de a sti privind anumite evenimente vechi. Anumite evenimente ale prezentului pot arata aspecte ale trecutului ramase in suferinta. Figurarea, dramatizarea si semnificarea a ceea ce vine sunt facute imposibile prin coluziunea cu un „deja-acolo” necunoscut si amenintator.

Povestea copilului care vorbeste simbolic despre istoria nespusa a familiei sale ne arata un cuplu imposibil si contureaza o fantasma de suicid. Spaima de prabusire nu lasa sa existe nici o speranta. Totul este aproape de sfarsit.

Aceste familii in suferinta au de gestionat o parte impusa si interzisa a istoriei lor si trebuie sa-si insuseasca ceva la care n-au acces. Invadate de resturile absurde, de fragmente bizare sau de trecerile sub tacere ale unei istorii inaccesibile si inacceptabile, ele incearca sa construiasca forme posibile continand si ascunzand acest negativ transgenerational. Secrete, fantome si alte „cutii ale Pandorei” folosesc drept „continatori ai negativului” care mascheaza adevarul inaccesibil si restabilesc continuitatea.

Rolul terapiei este de a opri repetitia si de a produce transformarea. De a permite romanului familial sa se rescrie de acolo de unde s-a oprit. Aceasta functie de rescriere este denumita de catre A. Ruffiot mitopoieza.

Copilul incearca sa gaseasca continuarea. Suferinta familiala produce o confuzie intre a face si a spune. A spune inseamna a face din nou acelasi rau si a produce aceeasi suferinta. Terapeutul este cel care le poate diferenta si care poate reconstrui impreuna cu familia functia reparatorie si simbolica a discursului familial.