Cred ca pacientul chiar este de la inceput interesat sa cunoasca ceea ce se afla dincolo de fatada profesionala a analistului. El este curios, „citeste”, si interpreteaza ceea ce vine dinspre analist, incepand cu felul in care arata acesta, cum se imbraca, cum arata cabinetul, pana la starile subiective ale analistului pe care incearca sa le ghiceasca din interactiunea implicita. Problema nu cred ca se pune pana la urma in a te lasa sau nu descoperit deoarece acest lucru se petrece oricum, cu sau fara voia ta, ca analist. Devine mai important „cum” iti asumi acest lucru si am in vedere ideea de autenticitate in relatie, lucru afirmat de multi analisti la nivel declarativ, dar mai greu realizabil la nivel procedural. Din punctul meu de vedere, „a te lasa descoperit” are legatura si cu ideea lui Jessica Benjamin de „a te preda”, in sensul de acceptare a unei realitati a ta, a celuilalt si a noastra, eu si celalalt. Pacientul va putea la randul sau sa-si recunosca starile proprii si ale celorlalti dupa modelul de autenticitate oferit intersubiectiv de analist.
Vedeti Cu ce se ocupa un psihanalist
[…]
Se pare ca rigorile metodei psihanalizei asa cum le-a formulat Freud la inceputul secolului al XIX-lea si continuate de orientarile derivate ulterioare cum ca analistul trebuie sa fie „neutru”, sa nu gratifice nevoile infantile ale pacientului si nici ale sale, sa influenteze cat mai putin sau deloc procesul analitic, sa permita pacientului sa proiecteze trecutul si conflictele infantile asupra analistului care are menirea de a functiona precum un ecran alb, sa lase pacientul sa vorbeasca, sa nu intervina, sa nu raspunda deloc la intrebari directe, sa nu-si spuna parerea, toate acestea si multe altele avand argumentul favorizarii transferului in cadrul procesului, au creat un fel de self analitic „corect” de urmat prin valoarea de adevar de nealterat relevata de initiatorul si ulterior initiatorii (zeificati), diferitor curenti teoretici si metodologici in psihanaliza. Ideea care se desprinde urmand cu rigurozitate si idealizand psihanaliza insasi, metoda sau pe „zeii” ei, este ca pentru a functiona „psihanalitic” trebuie sa fii intr-un fel anume si ca felul asta de fi „nou” este curatat de felul de a fi implicit obisnuit al analistului (Self fals). Adica ne vine greu sa fim asa cum suntem respectand in acelasi timp si cadrul, de frica tradarii metodei. Cu alte cuvinte un fel de Oedip al analistului care nu poate sa-si infranga / „ucida” parintii / zeii pt a putea deveni el insusi creator / zeu. Ar mai fi si vulnerabilitatea narcisica care cred ca joaca un rol major si care cred ca impiedica de cele mai multe ori autoreflectia, ne impiedica sa fim cu adevarat introspecti, fiind probabil o operatiune prea dureroasa. Vrem sa fim perfecti! Ciudat lucru, dar iata cum gratificarea narcisica a analistului are loc oricum, fie ca ei sunt tentati sa raspunda unor nevoi ale pacientului, lucru sanctionat, fie ca ei sunt tentati sa se gratifice pe sine avand o imagine nealterata in fata regulii respectate cu strictete. E o munca de perlaborare sustinuta si grea pana la urma ca sa poti sa te asumi ca „vulnerabil”, dar pana la urma asta e cheia atat in lucrul analistului cu sine, cat si in interactiunea cu celalalt. Asa cum spune Georgiana, sa poti sa-ti recunosti greseala face ca procesul sa mearga inainte.
Citit despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Comentarii de Codruţa Zerfas la articolul său „Sinele analistului, vector de influenta a influxului intersubiectiv si a contratransferului in campul analitic”
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Imi vine sa zic ca analistul perfect este analistul perfect vulnerabil. Odioasa idee!
🙂 sau suficient de vulnerabil
Noroc cu Winnicott care ne-a "usurat" sarcina…Cumsecade om!
Poate ca analistul suficient de capabil sa recunoasca vulnerabilitatea in el insusi reuseste sa gestioneze cu succes postura sa de "analist perfect"in relatie cu un altcineva (pacientul) infricosat ca nu este perfect. Cu cat analistul este mai impacat cu statutul sau imperfect, cu atat pacientul are si el acces mai liber
spre afectele care duc spre acceptarea de sine.
@ Codruta Zerfas: Indraznesc sa spun ca de vreme ce suntem muritori de rand, perfectiunea, de orice fel ar fi ea, este exclusa ca ipoteza valida. Eu una m-as multumi sa fiu suficient de…, ca sa-i citez pe Winnicott si Georgiana. Perfectiunea o cedez zeilor si mortilor.
Perfectiunea, cautarea cu orice pret a perfectiunii, perfectionismul sunt indicatori ai suferintei psihice.Patologia narcisica si obsesionala au printre indicatori aceste ' nazuinte" ale realizarii de sine sub patronajul sadic al supraeului arhaic subiacent. Sigur ca nu e o ipoteza valida pentru omul de rand care in aceasta ipostaza, aflat "sub dominatia zeilor totalitari interni" (mortifera as zice) nu-si poate permite sa se simta bun asa cum e.
@ Codruta Zerfas: Ce simplu pare in cuvinte: renuntarea la iluzia perfectiunii elimina suferinta imposibilitatii atingerii idealului. Oare formularea in cuvinte nu e de ajuns?
Cred ca e nevoie de mai mult, de atitudine, de ceea ce se transmite implicit si nu doar in cuvinte. Pentru o schimbare, cuvintele, interpretarile, nu sunt de ajuns. Poate de aceea sunt oameni care se intreaba sau intreaba terapeutul, in debutul terapiei, "cum?", pentru ca mai apoi, dupa un timp de relatie,comunicare de la inconstient la incontient, interactiune implicita, sa ajunga sa stie singuri 'cum'. Pentru acest lucru am considerat ca sinele analistului este "stradivarius"-ul (citez pe cineva)procesului analitic.
Buna ziua,
Am descoperit Gradiva de curand si vreau sa ridic o problema cu care ma confrunt in ultimul timp legata de propria analiza fiindca nu am unde sa o ridic in alta parte.
Am facut o analiza de mai multi ani si pentru cativa ani am fost foarte rupta de lume, de realitatea din afara. Nu ca nu mai puteam face ce faceam inainte, aparent puteam, insa singurul lucru care ma interesa cu adevarat era analiza, eram dependenta ca de un drog puternic. Foarte dependenta, foarte vulnerabila la tot ce spunea si facea analistul, nu-mi doream decat sa fiu acolo si sa-mi traiesc "iubirea". As fi renuntat la orice pentru asta, de fapt am si renuntat la multe.
Intrebarea mea acum, dupa ce am mai iesit din starea aia e chiar e bine sa se intample asa ceva?? Am citit si vorbit cu mai multi ca li se intampla multora la fel, situatia din analiza induce o regresie si stari de genul asta, deci nu e vorba doar de mine. Pentru ce sa aduci un om, un adult totusi, intr-o pozitie atat de vulnerabila si dependenta?
Nu-mi dau inca seama daca aceasta experienta care m-a rupt complet de lume, m-a facut aproape sa innebunesc, a meritat sau pot s-o pun la greselile tineretii.
Intrebarea mea, pentru cei care se pricep, e de ce se intampla asa ceva intr-o analiza, care e justificarea teoretica.
@endra
trebuia sa ii spui ca il iubesti si gata.
poate iti accepta iubirea.
Am o ipoteza (n-o luati ca singura varianta de raspuns!) cu caracter general (nu stiu exact ce s-a intamplat intre dvs. si psihanalist!). E posibil ca unii oameni, uneori, sa aiba nevoie sa-si imagineze o relatie ideala, adica fara conflicte si asta le reuseste in anumite contexte, cand nu au acces la datele personale ale celuilalt: in analiza unde nu se vorbeste despre viata si obiceiurile psihanalistului 🙂 sau pe internet unde nu vad cu cine vorbesc. Realitatea celuilalt este inlocuita de fantasma noastra. Intr-o iubire "normala" sa zicem, nu avem nevoie sa ne refugiem atat de mult in relatie, sa fugim de lumea din jur. Sigur ca, atunci cand esti indragostit, iti doresti sa petreci timp cu persoana iubita iar cei din jur aproape ca nu mai conteaza dar nu ai de ce sa nu imbini relatiile cu lumea cu relatiile cu partenerul – decat daca vrei sa fugi de relatiile cu lumea pentru ca "lumea e rea" iar partenerul e "ideal".
Cand se intampla lucrul acesta in psihanaliza, cred ca analistul ar fi bine sa nu aiba nevoia el personal de a fi idealizat si sa intretina chestia asta dar, in acelasi timp, daca este idealizat, sa poata suporta astfel incat pacientul sa nu se simta respins si traumatizat. Sigur ca lucrurile nu sunt niciodata alba sau neagra ci oarecum amestecate. Daca relatia analitica merge asa in continuare, analistul trebuie sa nu uite care e starea de fapt si sa mentioneze permanent pacientului ca "asta si asta… se intampla intre noi"! Analistul ii spune, de exemplu: "Pare ca analiza/eu/relatia noastra a devenit cel mai important lucru pentru dvs.. De ce oare?" – pentru a semnala dezechilibrul si refugiul pacientului din realitatea vietii lui in aceasta fantasma. Sa nu va inchipuiti ca daca face asta, pacientului ii trece imediat. Fantasma relatiei perfecte poate sa fie o nevoie foarte puternica. Insa, daca este bine gestionata in terapie, pacientul va "invata" (nu rational, desigur) ceea ce ii trebuie despre el, despre ceilalti, despre interiorul mintii si exteriorul ei si se va maturiza.
Sa fi fost nevoia de relatie ideala…dar totusi o relatie pe care pot sa mi-o imaginez cum vreau eu si s-o traiesc in mintea mea nu are atata putere sa ma absoarba ca analiza. In analiza imaginatia devine realitate, singura realitate…
Dar nu e adevarat ca multi devin depenti de analist? Asta nu tine de specificul psihanalizei, se numeste transfer?
Ba da, cred ca toti pacientii devin dependenti adica relatia cu analistul devine extrem de importanta pentru ei, nu? Pana cand se termina cura/relatia. Daca devin dependenti sa nu suporte nici pauza dintre zilele de sedinte cred ca e mai grav, nu? Cum vedeti dvs. aceasta dependenta?
Tine de specificul psihanalizei dar in ce consta acest specific? Nu cred ca e un specific prea misterios – ajung tot la ceea ce v-am scris mai sus ca specificul e faptul ca nu stiti nimic despre analist, doar vi-l imaginati cum e in viata de zi cu zi si incepeti sa credeti tare in ceea ce va imaginati. Nu asa se intampla? Cred ca asta inseamna ca imaginatia devine singura realitate, asa cum spuneti dvs.. Altora li se intampla chestia asta pe net. Dar nu tuturor oamenilor li se intampla sa inlocuiasca atat de puternic realitatea celuilalt cu o realitate imaginata. E vorba de o nevoie mai mica sau mai mare de a face asta.
toti pacientii devin dependenti de analist? adica intotdeauna in analiza transferul este pozitiv? sau dependenta de analist se produce oricum, in orice tip de transfer? scaderea in intensitate a transferului poate fi considerat un semn ca terapia e spre final?(sau in declin?) Adina
Nu stiu in ce consta asa de bine. Conteaza ca nu stii nimic despre el, ca te intalnesti cu el intr-un loc departe de restul lumii, inchis, la ore fixe. Ca un drog. Stiu si eu ce te face dependent? Asta intrebam aici, daca sunt specialisti care pot sa-mi explice.
V-am explicat cum vad dependenta, adica ce am spus in primul comentariu.
Nu s-ar putea sa nu se ajunga la asa ceva? Cui ii place sa ajunga dependent ca un copil mic?
@Adina: Da, cred ca toti devin dependenti de analist adica ajung sa aiba sentimente puternice fata de analist, fie pozitive, fie negative dar fiecare pacient si fiecare relatie terapeutica traieste asta intr-un mod particular in functie de suferinta cu care a venit pacientul. Lucrul asta se intampla pentru ca pacientii au nevoie sa-si echilibreze reactiile fata de ceilalti si asta invata pe pielea lor in relatia cu analistul.
Da, cred ca e corect spus ca transferul scade spre finalul analizei. Prin "declin" ati vrut sa spuneti tot "final" sau altceva?
@Endra: Am intrebat cum vedeti dvs. personal dependenta pentru ca ati intrebat daca e adevarat ca multi devin dependenti de analist ca si cum ar fi fost ceva rau iar eu ma gandeam ca nu e chiar ceva rau pentru ca in felul asta isi vindeca si ei dependentele lor diverse. Dar mi-ati raspuns acum. Dar dependent ca un copil mic nu e ceva de rau decat daca nu ne-a fost confortabil la acea varsta. De ce nu ne-am simti bine sau rasfatati, ingrijiti, iubiti, in aceasta "dependenta ca un copil mic". Ideea e ca pacientul ajunge dependent ca un copil mic pentru ca acolo, la acea varsta, are nevoie sa mearga impreuna cu analistul ca sa vindece ce e de vindecat.
Interesant cum raspundeti dvs. Eu sunt inclinata sa cred (sau cel putin eram -pana in momentul asta) ca in viata "reala" dependenta de cineva apare atunci cand il iubesti, nu cand il urasti..pentru ca daca urasti dar esti dependent de persoana respectiva, inseamna ca o urasti ca si cand o iubesti…:-)
Intr-adevar, intrebarea era daca scaderea in intensitate a transferului poate fi considerat un semn ca terapia se apropie de final. Adina
E ceva rau sa-ti neglijezi viata fiindca nu te mai intereseaza decat relatia aia. Plus ca te simti cu mandria la pamant cand te vezi atat de dependent, de unde inainte erai un om pe picioarele tale. Ingrijit ca un copil mic da, e bine, dar cand stii ca esti mare si ai ajuns ca un copil mic?
Nu mai inteleg, va contraziceti, spuneti la inceput ca toti pacientii devin dependenti de analist si mai jos ca numai cei care au nevoie de vindecat ceva in copilarie ajung acolo??
adolfo:
E posibil ca si analistul sa se indragosteasca de analizand?
Inteleg ca e mai putin probabil, pentru ca are o educatie care cumva il opreste si pentru ca are mai multi pacienti.
Dar nu poate deveni , la randu-i, dependent de analizand?
E posibil sa apara un pacient care sa ii zdruncine tot sistemul lui de valori, inclusiv cel prin prisma caruia analizeaza?
E posibil sa inverseze raporturile la un moment dat?
Poate analistul, inconstient, asta cauta – un pacient de care sa se indragosteasca…
Eu nu practic psihanaliza deci incerc doar sa intru in mintea analistului.
De ce a ales el aceasta meserie?
adolfo:
E posibil ca pacientul sa isi seduca analistul?
Eu zic ca este posibil, dar as vrea sa aflu si opiniile unort psihanalisti.
adolfo:
Si ar mai fi o problema.
Georgiana Branisteanu, spuneti ca pacientul nu stie nimic despre psihanalist – dar poate stii, poate afla, nu neaparat de la psihanalist, din alte surse, poate afla destul de usor unde locuieste – il poate intalni intamplator la magazin – il poate urmari sau angaja pe cineva sa o faca – nu trebuie sa fie prea greu.
Daca devine dependent de el, daca capata sentimente pentru el, aproape sigur ca isi va dori sa afle despre el – ce l-ar impiedica sa nu se limiteze la imaginatie?
adolfo:
Rezulta cumva din aceste discutii ca pacientul plateste pentru o relatie – chiar una de iubire, eventual, acceptata si chiar anticipata de psihanalist atat timp cat regulile sunt respectate. Cand pacientul inceteaza sa il mai iubeasca pe psihanalist, cura ia sfarsit.
Sigur, cuvantul iubire poate fi inlocuit cu alte cuvinte, dar in fond cine ne poate defini clar iubirea?
Gresesc?
Am validat acum toate comentariile dar nu pot raspunde pentru ca trebuie sa plec. Voi mai intra dupa amiaza si am sa raspund la fiecare in parte. Puteti sa mai scrieti intre timp si le veti vedea aparute cand mai intru la calculator sa le validez (eu sau Dorin). Deocamdata am sa va raspund tot eu dar vor mai raspunde si alti psihanalisti (ex.: Codruta Zerfas) si ii asteptam si pe ceilalti comentatori ai nostri sa ne impartaseasca din experienta lor. Cand cineva are experienta ca pacient se simte asta in discursul sau. Si imi mai place foarte mult cand aud lucruri valabile pentru ceea ce se intampla in mintile celor doi: analist si analizand de la persoane care nu au avut tangente cu acest domeniu dar ne intalnim pe terenul functionarii noastre psihice.
adolfo:
As mai avea 2 situatii, mai off topic:
1.
Ce se intampla atunci cand analizandul isi inventeaza o viata imaginara pe care i-o povesteste analistului.
Pentru ca, de exemplu, nu e multumit cu viata reala – si vrea sa lase o impresie buna – sau interesanta. Sau care sa il fascineze pe analist.
2.
Analizandul merge la doi analisti diferiti, simultan, fara ca ei sa stie asta, evident.
Bine, presupunem ca are bani suficienti:)
Ati avut astfel de cazuri?
adolfo,
analizandul plateste pentru o relatie in care sa inteleaga ceva despre el insusi, despre psihologia lui, sa-si rezolve niste probleme psihice-existentiale.
Ca el vrea sa povesteasca altceva, sa se duca la 2 analisti sau orice altceva iti mai imaginezi asta ii apartine, e felul lui de a fi si e treaba lui sa discute cu analistul daca vrea. Cum adica ce se intampla? Nu se intampla nimic, ce sa se intample? Poate problema lui e ca toata viata a vrut sa-i fascineze pe ceilalti si nu a putut fi el insusi. Asta face si cu analistul doar ca cu el poate sa se si gandeasca de ce face asta.
Cred ca anlistul poate sa se indragosteasca si sa vrea sa-l faca pe analizand dependent, ca orice om. Doar ca se presupune ca in formarea lui a ajuns la o maturitate si nu va mai avea nevoie sa-i foloseasca pe ceilalti pentru el. Daca se indragosteste cu adevarat trebuie sa spuna si sa incheie analiza din cate stiu eu.
Subscriu la cele spuse de Georgiana.
Endra, pare ca ati avut o relatie terapeutica intensa care v-a priit, sau am inteles gresit? Abia dupa aceea v-ati reevaluat experienta ca fiind umilitoare? Sau ati intrerupt cura pentru ca va simteati depasita de tendinta dependentei fata de analist?
Mie mi se pare ca o cura fara afectiune reciproca nu poate da roade, nu poate ajuta. Ce vi s-a intamplat ni se intampla tuturor, cu grade diferite de forta, desigur.
Oricum, a supravietui unei astfel de experiente de dependenta si dezechilibru poate fi un bun inceput in a cladi relatii viitoare, nu-i asa? Iata, ati iubit, ati supravietuit, ceea ce inseamna ca puteti repetea experienta, de data asta pe alte coordonate, fara teama de a fi invadata sau distrusa.
Nu dupa aia, in acelasi timp eram fascinata, prinsa dar si umilita de dependenta in care intrasem nu stiu cum si de ce.
O sa vad eu ce fac cu experienta asta, nu stiu inca.
Am scris aici ca sa inteleg de ce se intampla in analiza la multa lume asa. Care-s motivele obiective ca sa zic asa.
@Endra
Ok, se incheie cura daca psihanalistul se indragosteste.
Si dupa aceea, este o relatie intre cei doi permisa?
Cred ca nu ca n-ar fi etic. Ar insemna ca analistul se foloseste de o situatie aparuta in terapie pentru a-si satisface lui placerea. Dar oamenii sunt oameni, situatiile situatii, nu stiu.
Despre asta comentez si eu aici, ca nu e asa simplu. In terapie se inampla multe extreme, sa te indragostesti, sa urasti, sa vii, sa pleci. Nu e gata, m-am indragostit si aia e. Ca si in restul vietii, e o stare trecatoare.
@Adina: Apropo de "dependenta intre iubire si ura": mi-a placut cum ne spunea Cambosie la curs ca in ambele, iubire si ura, "foarte-le" este tot acolo.
@Endra: Pai toti pacientii au de vindecat ceva din copilarie, nu? Ma gandesc ca fac o cura psihanalitica pentru a-si schimba modul in care se raporteaza la ceilalti, mod care le-a fost construit de mici. Nu inseamna ca cei care nu fac o cura psihanalitica nu ar simti nevoia sa faca astfel de schimbari numai ca nu e prea usor, vedeti bine, sa treci printr-o relatie in care lucrurile petrecute pot sa doara mai mult decat in alte relatii pentru ca este o relatie speciala, atat de investita.
@adolfo:
1. "E posibil ca si analistul sa se indragosteasca de analizand?
Inteleg ca e mai putin probabil, pentru ca are o educatie care cumva il opreste si pentru ca are mai multi pacienti."
Sunt de acord cu cele spuse de Endra si de Ioana si in plus as dori sa subliniez ideea Ioanei ca fara afectiune reciproca, pacientul nu poate sa creasca. Iar indragostirea analistului se produce pentru ca undeva, in adancul sufletului nostru, lucrurile sunt oricum reciproce – citez un alt profesor de-al meu: "nu exista transfer erotic fara contratransfer erotic". Numai ca "transferul" psihanalistului, numit in termeni clasici "contratransfer" trebuie sa fie de mai mica intensitate sau de mai buna gestionare in asa fel incat lucrurile sa nu o ia razna, in dezavantajul pacientului.
2. "Dar nu poate deveni , la randu-i, dependent de analizand?"
Este, intr-o anumita masura dependent de pacient, este o interdependenta, dar nu trebuie sa fie mai mult decat acesta ca sa schimbe rolurile.
3. "E posibil sa apara un pacient care sa ii zdruncine tot sistemul lui de valori, inclusiv cel prin prisma caruia analizeaza?"
Da, e posibil. Sistemul de valori prin prisma caruia analizeaza sau intelege nu este altul decat al lui personal, ca om. Daca are dificultati cu un pacient poate solicita supervizare sau poate face parte dintr-un grup de lucru de intervizare iar daca dificultatile sunt si mai mari, poate face o noua transa personala (el, ca pacient).
4. "E posibil sa inverseze raporturile la un moment dat?"
Da, nu e o situatie chiar rara si nici una catastrofala. Tot ce se intampla intre cei doi protagonisti ai curei este determinat de amandoi. De exemplu, sunt situatii in care "scena care se joaca" este aceea in care pacientul este ingrijitor iar analistul ingrijit. Tot ce se intampla trebuie insa bine gestionat (nu constient, evident!) astfel incat pacientul sa nu fie retraumatizat ci sa iasa din relatie intr-un echilibru mai bun decat a intrat.
5. "Poate analistul, inconstient, asta cauta – un pacient de care sa se indragosteasca…"
Nu ar fi bine sa caute asta. 🙂 Insa, ar fi de dorit sa fie in stare sa se indragosteasca de fiecare pacient al lui.
6. "Eu nu practic psihanaliza deci incerc doar sa intru in mintea analistului.
De ce a ales el aceasta meserie?"
Va urez atunci, sa gasiti analistul care sa va lase sa intrati in mintea lui. 🙂 Fonagy spune, intr-un articol despre care am scris si urmeaza sa cititi, ca a-l lasa pe copil sa exploreze mintea ingrijitorului il va ajuta sa invete in acest fel despre minti.
Cred ca meseria o alege de fiecare data cand accepta un pacient cu care sa lucreze. Cand incepi o analiza ca pacient, nu o faci niciodata ca sa fii acceptat pentru formare la Societatea Romana de Psihanaliza 🙂 ci pentru ca simti nevoia sa schimbi ceva la tine. Tot la fel, daca devii la randul tau analist, o vei face pentru ca, undeva foarte adanc, simti nevoia sa te re-vindeci cu fiecare pacient pentru ca asta se intampla efectiv, ambii ies din relatie imbogatiti si cred ca asta ramane resortul cel mai profund al psihanalistului, vindecarea sau schimbarea.
@adolfo:
7. "E posibil ca pacientul sa isi seduca analistul?
Eu zic ca este posibil, dar as vrea sa aflu si opiniile unort psihanalisti."
Cum sa nu? 🙂 Chiar incearca sa il seduca si chiar e bine sa reuseasca. 🙂
8. "spuneti ca pacientul nu stie nimic despre psihanalist – dar poate stii, poate afla, nu neaparat de la psihanalist, din alte surse, poate afla destul de usor unde locuieste – il poate intalni intamplator la magazin – il poate urmari sau angaja pe cineva sa o faca – nu trebuie sa fie prea greu.
Daca devine dependent de el, daca capata sentimente pentru el, aproape sigur ca isi va dori sa afle despre el – ce l-ar impiedica sa nu se limiteze la imaginatie?"
Bineinteles ca poate afla, mai mult sau mai putin intamplator si nu e nici o problema, nici macar daca se intalnesc pe plaja la coada la floricele ca sa il citez pe un coleg. 🙂 (Sau poate e!) 🙂 Psihanalistul ii spune pacientului ca este bine ca ei sa nu isi stabileasca intalniri si activitati in afara sedintelor din cabinet pentru ca aceasta activitate pe care ei o fac trebuie sa nu se suprapuna cu altele (asta pentru ca pacientul sa isi dezvolte "imaginatia" de care el are nevoie in cura, cum vorbeam mai sus cu Endra). Nu intamplator va dezvolta o anumita imaginatie despre analist – scenariul pacientului are legatura cu ceea ce el are nevoie sa (re)traiasca si doar cu asta lucram, nu? Daca insa "nu asculta" 🙂 si il urmareste pe analist, se va vedea/afla "la fata locului" ce anume inseamna asta pentru pacient. Chiar daca afla lucruri despre analist, pacientul va ramane tot "in imaginatie" (Lacan ar spune "in Imaginar" cu obiectele sale pierdute si cautate) pentru ca cei doi nu sunt colegi, nu au un context de viata comun, nu au o relatie simetrica din punct de vedere social.
9. "Rezulta cumva din aceste discutii ca pacientul plateste pentru o relatie – chiar una de iubire, eventual, acceptata si chiar anticipata de psihanalist atat timp cat regulile sunt respectate. Cand pacientul inceteaza sa il mai iubeasca pe psihanalist, cura ia sfarsit.
Sigur, cuvantul iubire poate fi inlocuit cu alte cuvinte, dar in fond cine ne poate defini clar iubirea?
Gresesc?"
Nu cred ca gresiti deloc. Cred chiar ca ganditi psihanalitic. 🙂
10. "Ce se intampla atunci cand analizandul isi inventeaza o viata imaginara pe care i-o povesteste analistului.
Pentru ca, de exemplu, nu e multumit cu viata reala – si vrea sa lase o impresie buna – sau interesanta. Sau care sa il fascineze pe analist."
V-a raspuns foarte bine Endra.
11. "Analizandul merge la doi analisti diferiti, simultan, fara ca ei sa stie asta, evident."
Nu stiu asta deocamdata. 🙂 Cum v-a venit aceasta idee?
Vedeti ca nu am scris cate un articol pentru fiecare chestiune dar va mai astept cu intrebari!
adolfo:
Tocmai ce am vazut filmul A dangerous method – acolo Jung face iubire cu o fosta pacienta. Si atributul de fosta era destul de relativ in situatia respectiva.
Asa ca daca si unul din parintii psihanalizei a cedat…
@anonim: Daca psihanalistul se indragosteste si se incheie cura, o relatie intre cei doi este permisa dupa ce mai trec doi ani 🙂 conform codului etic. Nu mi se pare chiar mult, trec repede. 🙂
Puteti sa va luati un pseudonim data viitoare, va rog? Multumim mult!
adolfo:
@Georgiana Branisteanu
Puteti sa va luati un pseudonim data viitoare, va rog? Multumim mult!
Tot adolfo eram, am uitat sa completez.
Multumesc mult pentru raspunsuri.
Am pus cam multe intrebari, dar ati avut rabdare sa raspundeti la toate! Nici nu imi dadusem seama ca au fost asa de multe dar le-ati numerotat d-voastra.
Multumesc si Endrei, si ea mi-a raspuns la una din chestiuni.
11. "Analizandul merge la doi analisti diferiti, simultan, fara ca ei sa stie asta, evident."
Nu stiu asta deocamdata. 🙂 Cum v-a venit aceasta idee?
Ei, nu stiu, mi-a venit. Sa zicem ca el e gelos ca analistul are mai multi pacienti si atunci isi ia si el inca un analist.
Asa cum sotia inselata isi face si ea un amant, uneori.
E admisa situatia asta in psihanaliza? Sau nu s-a gandit nimeni inca la ea?:)
Ma intreb ce ar fi daca analistul si pacientul ar descoperi ca sunt vecini intr-un zbor transatlantic de vreo 10 ore.
Atunci pe unde ar mai scoate camasa analistul? Sau ar vb numai despre vreme?
Ar merge un subiect de film? 🙂
@adolfo: Nu cred ca e permisa, in sensul ca cel de-al doilea analist nu va accepta sa-l ia in terapie. Daca stie, desigur. Daca nu stie… 🙂 Sigur ca nu aud prima data aceasta ipoteza (sau fantasma?). 🙂
Georgiana Branisteanu.
Dar puteti sa-mi spuneti mai obiectiv de ce se ajunge la dependenta in analiza mai degraba decat in alte relatii? Poate ar trebui sa stiu dar uite ca nu-mi dau seama.
Chiar vroiam sa intreb pe toata lumea aici pe Gradiva daca nu vi se pare ca acest termen "dependenta" sau mai corect "dependenta de psihanalist" nu cumva suna cu o conotatie negativa in sensul ca aduce a adictie, parca ati si spus la un moment dat "ca un drog" sau ceva de genul asta.
Dependenta pacientului in cura este necesara, e un fapt benefic si o conditie a schimbarii structurii de relationare problematica cu care sau pentru care pacientul a venit in analiza.
E adevarat ca aceasta situatie de dependenta poate sa aduca pacientului multa suferinta dar nu dependenta in sine ii face asta lui ci alte suferinte vechi care mocnesc inca in el. Dependenta in care a intrat este un context, o sansa, un cadru, o stare pe fondul careia are de vindecat acele suferinte. Este o confuzie ca dependenta ii provoaca suferinta. Nu dependenta ci acele suferinte vechi care apar pe acest fond in relatia cu psihanalistul.
E bine daca in psihanaliza se ajunge la dependenta mai degraba decat in alte relatii. Este un cadru special amenajat in care pacientul sa ajunga la acea dependenta de care are el nevoie pentru maturizarea lui emotionala.
Nu e o dependenta vesnica si nici nociva dar poate fi dureroasa daca exista deja dureri mai vechi.
Eu nu as numi-o dependenta in sensul de adictie, ci mai degraba un context specific si necesar repetitiei unei legaturi fuzionale precoce care a produs suferinta si confuzie. Pichon Riviere definea transferul ca fiind in acelasi timp "o repetitie, dar si un proiect de transformare". Si dat fiind ca in analiza vorbim de un registru afectiv arhaic, regresia si fuzionalitatea sunt esentiale.
Cred ca termenul de dependenta are o conotatie de adictie. Problema nu este doar lingvistica, cat si sociala, pentru ca daca esti dependent de ceva, nu esti, nu-i asa, independent:) si toti vrem sa fim independenti, si sa incercam sa uitam cat de mult suntem in relatie cu ceilalti. Idealul asta al independentei este, as zice, "compulsiv," in multe teorii de dezvoltare emotionala, cu exceptia poate a lui Fairbairn care vorbea de "dependenta matura" (poate si altii).
Ma gandesc ca in raspunsurile tale fascinant de faine, Georgiana, poate sugerezi ca in dependenta analitica exista si un potential de independenta. Cred ca lumea vrea sa scape de "dependenta" si se fantazeaza ca un analist te ajuta sa scapi de ele. Poate ca sugestia ca analiza duce la un anumit tip de independenta poate sa raspunda la ingrijorarile astea.
Ipoteza (sau fantasma) legata de doi analisti mi se pare foarte faina. Ma gandesc ca poate exista un fetis al unui analist unic pentru dezvoltare emotionala. Sau pentru sprijin emotional. Evident, munca de terapie trebuie dusa intr-o relatie adanca, care trebuie explorata temeinic. Sunt de acord ca exista temeiuri bune de restrangere la un singur analist/a. Dar de ce nu trebuie vazuta schimbarea psihica mai larg ca un proces diferit cu actori diferiti? De pilda, un terapeut are nevoie de analiza persoanala si de supervizare. Ambele reprezinta forme de terapie, si in cazul asta e indicat sa le aiba concomitent. Ele sunt diferite in multe privinte, dar amandoua ajuta la dezvoltare psihica. Ideea ca exista un singur partener emotional privilegiat ignora cat de mult suntem atasati de persoane diferite, in contexte diferite, pentru suport emotional.
Deci pana la urma dependenta la care se ajunge e o alegere a pacientului, care ar putea sa nu devina dependent daca nu vrea sau se declanseaza la intrarea in analiza un "registru afectiv arhaic"?
Am citit povesti ale unor oameni care au fost in terapie cativa ani si apoi au intrat in analiza, adica mai des, cu date programate mai strict, pe divan, si de abia atunci au dezvoltat o dependenta.
Ce am inteles eu pana acum e ca situatia din analiza e facuta in asa fel incat sa duca la o dependenta, aia care in teorie se spune ca e necesara pentru vindecare.
Dar din pacate realitatea e mult mai complicata decat teoria.
Nu stiu daca mi-a prins bine sau nu dependenta, stiu insa ca am pierdut multe oportunitati de viata care nu se vor mai intoarce, fiindca nu ma mai interesa efectiv nimic din jur. M-am trezit ca dintr-un vis intr-o viata in care nu mai aveam cine stie ce.
adolfo:
@Georgiana Branisteanu
E interzis ca al doilea psihanalist sa accepte? Se prevede undeva, in codul etic? Sau situatia nu este reglementata si atunci e doar o chestiune de bun simt ca el sa nu accepte?
Si daca nu stie niciunul din analisti la inceput, dar afla pe parcurs – sunt obligati sa incheie psihanaliza?
adolfo:
@Bogdan Popa
Daca vorbim de dependenta – iubirea e o dependenta, nu?
Eu zic ca exista dependente bune si dependente rele.
Alcoolul, fumatul, drogurile tari sunt toate niste dependente rele, caci fac rau, logic.
Dependentele asta pur psihologice nu fac rau in sine – fizic – De exemplu, dependenta de jocurile de noroc poate fi benefica daca ai un sistem care iti aduce profit.
Ma gandesc ca asa e si in situatia dependentei de psihanalist…
Si de obicei, o dependenta te vindeca de alta dependenta.
Daca dependenta de psihanalist te vindeca de alcoolism, sa zicem – clar ca e de bine:)
Sper ca e OK ca un amator precum sunt eu sa isi dea cu parerea 🙂
Salut adolofo. Uite, dependenta mea de gradiva ma face sa uit de dependenta mea de surfat pe net care imi aduce aminte de dependenta mea de calculator care ma face dependent de canapea:) eu din analiza mea am observat ca am inceput sa inteleg mai bine ce inseamna adictiile mele. Pe mine ma vindeca ca cineva asculta partile mele rusinoase si ma face sa gandesc. Iti raspund si la bergman imediat.
adolfo:
@Bogdan Popa
tare asta cu dependenta de gradiva
Cred ca si eu am devenit weekendul asta.
Oameni tare faini pe aici – v-am cam floodat cu mesajele:)
eu am boala asta a polemicii:)
@Endra: Nu poate fi controlata constient dependenta. Dar asta nu inseamna ca este determinata numai de "situatia din analiza" care duce la asa ceva. Cum am mai spus, cadrul analizei are rol de a permite nevoii pacientului sa se dezvolte.
Imi permit o intrebare mai personala dat fiind ca ne-ati scris despre acest lucru in mai multe comentarii. Ati discutat cu psihanalistul acest subiect?
Nevoii pacientului, adica? Imi puteti da exemple?
Am discutat foarte mult. Nu mi-a folosit, nu m-am lamurit.
E posibil ca dvs. sa fi avut nevoie sa va canalizati toata energia pentru a idolatriza (pot sa spun in acest moment cu riscul de a gresi) aceasta persoana pana intr-acolo incat sa va neglijati alte nevoi (nu stiu care nevoi pentru ca nu ati precizat, posibil: foamea, frigul, studiul, munca, sanatatea?). Nu ati spus nimic despre contributia lui la relatie dar se vede ca va preocupa asta. Poate nu vreti sa ne spuneti noua insa ar fi bine sa aflati cumva (nu stiu cum decat discutand cu el!) in ce a constat participarea lui. E foarte important pentru dvs. pentru un posibil viitor in care sa puteti discerne intre fantasma si realitate, intre interior si exterior. V-ati gandit si la varianta de a incepe o noua cura cu un psihanalist femeie pentru a nu repeta istoria traumatizanta si care sa va ajute inclusiv sa intelegeti ce s-a petrecut in analiza anterioara. De cat timp ati finalizat cura cu acest domn?
adolfo:
As avea si eu o intrebare. Nu stiu daca este pertinenta.
Daca, in timpul curei psihanalitice, te indragostesti de cineva (nu de psihanalist, evident) – e un semn ca psihanaliza s-a terminat?
Va multumesc pentru grija dar e vorba de o femeie si nu cred ca e cazul de neprofesionalism (dupa impresia mea si toate normele oficiale).
Imi dau seama ca e mai greu cu proiectiile pe internet..
adolfo:
@Endra
atunci poate ati putea incerca o cura psihanalitica cu un barbat?
iar nu stiu daca e pertinenta varianta.
Endra, framantarile tale legate de problema dependentei de analista ta arata ca relatia analitica are mare potential terapeutic, ca este foarte dinamica, incarcata emotional, arata ca procesul este in functiune si inca in derulare. Chiar daca ati discutat si rediscutat aceasta problema, precum ai spus tu si chiar daca inca nu esti lamurita,pare ca exista ceva anume ce ecraneaza insight-ul tau iar acest ceva anume ar putea fi o nevoie foarte profunda de atasament cu care poate inca nu esti in acord. Oscilezi inca inte dependenta totala, idealizare, cum ai descris tu si independenta fortata datorata deziluziei la un moment dat. S-ar putea ca acum sa fii intr-un moment de "furie" pe analist pt ca dintr-un motiv sau altul "a facut ceva" (sau ai avut nevoie "sa vezica ti-a facut ceva") si te-a deziluzionat dar momentul acesta este si el necesar intr-o analiza, este pasul spre separare dar acum poate ca nu e incheiat acest proces. Separarea se produce cu adevarat atunci cand intensitatea afectelor idealizante si dezidealizante incepe sa scada, atunci cand incepem sa-l vedem pe celalalt 'si bun si rau' si reusim sa avem o traire confortabila in raport cu noua realitate descoperita in relatie. Atunci cand cu alte cuvinte putem tolera ca ceva "idolatrizat" si-a pierdut acest statut din mintea noastra iar in urma acestui sentiment de 'pierdere a Edenului' ne simtim bine cu noi insine pt ca in locul "Paradisului" am castigat in loc, cunoastere si acceptare de sine (bun si rau), diferentiere de celalalt,toleranta la diferenta celuilalt(bun si rau dar altfel decat noi).
Oo,ce raspuns. Multumesc,cred ca sunteti destul de aproape.Ati dedus toate astea din cele cateva comentarii ale mele?
@ Endra: Se pare ca toti am fost impresionati de povestea dumneavoastra, lucru bun, nu-i asa? Ceea ce nu inseamna ca avem tendinta de a va invada cu interpretari si sfaturi, nu cred ca nedumeririle dumneavoastra trec asa de usor. Cat despre nelinistea de a iubi o femeie, cred ca este inevitabil sa ne iubim mamele, ca niste fiice imaginar-simbolice ce suntem. Daca v-ati gasit o mama buna, bucurati-va. Daca nu, si un tata ar merita incercat.
Endra: asa mi s-a parut sau asa v-am inteles eu. E o ipoteza…..
E lucru bun? Nu vad de ce, nu caut sa impresionez lumea ci sa-mi gasesc raspunsuri.As prefera sa nu fie nimeni impresionat dar sa-mi fie mie mai usor. Nu va faceti probleme cu invadarea, suntem pe un blog, la distanta sigura. Puteti spune orice, eu iau ce-mi foloseste.
"Cat despre nelinistea de a iubi o femeie" – m-ati inteles gresit aici, nu ma nelinisteste asta.
@ Endra: Poate tocmai distanta securizanta pe care ati ales-o ca sa ne impartasiti indoiala dumneavoastra ne impiedica sa stabilim o relatie autentica, de intelegere. O revista online nu poate constitui nici locul potrivit si nici cadrul pentru a dezbate o chestiune particulara. Desi intrebarea dumneavoastra e legitima si generala, raspunsul nu poate fi la fel de general, mi se pare.
Daca va e atat de greu sa va gasiti singura un raspuns, probabil ca tot in relatia analitica veti reusi. Va tin pumnii.
…
Buna ziua,
Tind sa inteleg,din discutiile,anterior prezentate,ca exista un anume sentiment de frustrare fata de "psianalisti"..as completa prin a spune ca acesta pare a fii, un sentiment "natural",automat,fata de persoane care intr-o masura sau alta ne "invadeaza intimitatea",la care atat profesionisti cat si ne-profesionisti,nu ar trebuii sa se simta ofensati!
Din experienta mea in cadrul procesului terapeutic,constientizare sau "trezirea pre-matura" se pedepseste.Pentru a ma face inteles,prin diferite metode,unele ne-conventionale,reusesc sa ma "trezesc",reflectand asupra procesului terapeutic,nasc o serie de sentimente cum ar fii,ura,incertitudine,nesiguranta,teama si altele..!
Intrebarea mea este : poate acest fenomen,influenta,intarzia procesul terapeutic?
Inteleg,din literatura citita,ca acest proces,este mai degraba unul pasiv,pentru client,fapt ce ma nelinisteste.
As aprecia,daca nu v-ati,adapta raspunsul,conform afirmatiilor mele.
Multumesc,
Alexandru
@Alexandru: Dvs. intrebati daca procesul terapeutic poate fi intarziat de faptul ca pacientul constientizeaza ceva? Nu am inteles intrebarea.
@ Georgiana Branisteanu :
Urmaresc cu mare interes acest subiect. Nici eu nu am priceput intrebarea. Cum adica procesul terapeutic poate fi incetinit daca pacientul constientizeaza ceva? Dimpotriva, nu asta face ca procesul sa se deruleze si mai bine/rapid/constant/calitaitv, pana la urma? Sau poate Alexandru se refera la o perioada in care simte unele lucruri vis-a-vis de terapeut si nu le poate exprima in terapie, fapt ce duce la incetinirea procesului. Eu la asta ma gandesc. (Si aici am facut o interpretare subiectiva, pentru ca la mine asa s-a intamplat).
@Alexandru :
Ce inseamna metode neconventionale?
Foarte bine, Jo, subiectul merita toata atentia (sunt subiectiva, desigur, pentru ca pur si simplu ma pasioneaza meseria asta) si ma bucur ca Dorin a ales acest comentariu al Codrutei Zerfas pentru postare! Iata un citat care mi-a placut mie foarte foarte mult: "[…] iata cum gratificarea narcisica a analistului are loc oricum, fie ca ei sunt tentati sa raspunda unor nevoi ale pacientului, lucru sanctionat, fie ca ei sunt tentati sa se gratifice pe sine avand o imagine nealterata in fata regulii respectate cu strictete." Nu are legatura cu intrebarea lui Alexandru, ci mi-a ramas mie in minte recitind ce a scris Codruta. Sigur ca Alexandru ne va lamuri dar eu banuiesc ca s-a referit la constientizarea unui transfer negativ al pacientului. Referitor la ceea ce spuneti dvs., Jo, despre a simti unele lucruri ce nu pot fi exprimate in cuvinte, parerea mea este ca nu conteaza atat de mult forma in care sunt exprimate ci mai mult faptul ca ele exista ceea ce inseamna ca au oricum o forma de exprimare.
@Georgiana Branisteanu
Va multumesc pentru raspuns. Subiectele legate de relatia terapeutica analist-pacient sunt foarte utile pentru cei ce se afla ei insisi intr-o analiza, atat prin textul expus, cat si prin intrebarile si raspunsurile ce-l urmeaza.
Am o nelamurire. Ce inseamna totusi, ca analistul este sanctionat daca este tentat sa raspunda unor nevoi ale pacientului? …Bine, banuiesc ca depinde de la caz la caz, pana la urma. Cred ca asa cum si analistul are parte de o gratificare narcisica si pacientul primeste asta – poate intr-o mult mai mare masura, atunci cand – si daca – este cazul.
Legat de lucrurile simtite, dar greu de pus in cuvinte, da, analistul cu siguranta isi da seama de ce se petrece in mintea/sufletul pacientului sau. Mai greu se intampla invers 🙂 Pana la urma, unul din multele lucruri pe care le invata un pacient in analiza, este sa poata pune in cuvinte si sa-si accepte diferitele stari prin care trece (pozitive sau negative), fara a avea prea mari dificultati, frici, angoase, etc. Si eu am trecut de curand printr-o perioada de transfer negativ in analiza, fapt ce m-a speriat putin -mai mult – in momentul in care mi-am dat seama de ce se petrece. (Cred ca la asta se referea si Alexandru). Fiind prima data cand am constientizat ce se intampla, mi-a fost foarte greu sa accept si sa vorbesc despre lucrurile astea dar, bineinteles ca incet, incet, am depasit momentul "de cumpana". Cred ca daca analistul nu ar avea atata bunavointa si rabdare (printre multe altele), nu as fi putut sa descopar toate astea in ritmul meu.
Multam inca o data pentru raspuns.
Jo, in legatura cu nelamurirea dvs, in tehnica psihanalitica clasica, a raspunde nevoilor pacientului inseamna a gratifica dorintele lui infantile si in consecinta a favoriza repetitia nevrozei. In teoria clasica, nevoile infantile, de obicei sexuale,purtatoare de vinovatie, sunt actualizate in transfer iar frustrarea pacientului in analiza are rol de a-l ajuta sa constientizeze acele nevoi, sa intrerupa sirul repetitiv si sa se simta eliberat de vinovatie. Intrebarea daca raspundem sau nu nevoilor pacientilor ramane sub semnul controversei, unii analisti declarandu-se impotriva iar altii recunoscand ca gratificarea face parte din proces si ca se petrece oricum, important este sa intelegem ce se intampla impreuna cu pacientul si sa dam un sens purtator de potential corectiv experientei emotionale a pacientului incadrul relatiei actuale
( rel analitica ). Este important cea ce ati punctat dvs " depinde de la caz la caz', de la pacient la pacient. Relationam nuantat si diferit in functie de problematica pacientului si de relatia pe care cei doi protagonosti o construiesc impreuna.
@ Codruta Zerfas
Va multumesc de asemenea pentru raspuns, l-am gasit foarte util.
Intradevar, depinde de fiecare (analist, pacient, relatie terapeutica). E foarte fain sa realizezi unele nevoi ce nu-s constructive -dimpotriva- si sa depasesti momentele dificile, cu bucuria ca s-a schimbat ceva in interior si ca asa cum ati spus si dvs, se intrerupe acel sir repetitiv. Grea meserie, cea de analist, trebuie sa recunosc. Va felicit atat pe dvs, cat si pe Georgiana Branisteanu ( si pe restul analistilor ) pentru curajul si bunavointa de care dati dovada.
Va multumesc pentru atentia acordata.
Incerc sa va prezint pe scurt punctul meu de vedere.
Din informatiile mele,procesul terapeutic functioneaza pe principiul manipularii sgestiei.
Consideram punctul zero,aparitia "insight-lui",in drumul spre urmatorul,pe parcurs se instaleaza nevroza de transfer,artificiala o numesc eu,care creste in intensitate.
Pana la aparitia urmatorului fenomen de insight,prin diverse metode "ne-conventionale" reusesc sa ma "trezesc",reflectand asupra procesului terapeutic,sugestiilor,nasc o serie de sentimente,ura,neincredere,teama,incertitudine..
Incercand sa le pun in discutie,atitudinea analistului pare a fii una de negare,usor evaziva.Fapt ce ma nelinisteste,fiind constient de actiunile,afirmatiile sale de pana atunci,(in ceea ce privesc sugestiile).
Intrebarea mea se refera la efectul actiunilor mele si daca acestea pot fii daunatoare procesului terapeutic?
Evident caut o rezolvare cat mai rapida a problemelor mele,dar nici cu coneptul de manipulare nu ma impac foarte bine.
Va rog sa-mi scuzati forma de raspuns,mai putin academica.
Multumesc,
Alexandru
Nu stiu daca inteleg bine, dvs intrebati daca anumite trairi pe care le aveti, pot impiedica interactiunea cu analistul si implicit desfasurarea analizei?
Dupa parerea mea ( daca asta e intrebarea) cand apar (si se intampla adesea) afecte disforice ca ura, neincrederea, teama, incertitudinea,"ele se cer a fi onorate" prin discutia deschisa. E un moment in care a discutia onesta depre subiectivitatea atat a pacientului cat si a analistului cu privire la procesul intersubiectiv aflat in derulare va face sa deblocheze comunicarea intr-un anumit moment al interactiunii si va mari gradul de obiectivitate al procesului. "Recunoasterea unuia de catre celalalt" si viceversa in interactiune, va permite o repozitionare afectiva in relatie, va degaja fluxul comunicarii si va permite asimilarea unei noi experiente relationale ( cea din aici si acum)care va repara locul unde s-a grefat teama, neincrederea, incertitudinea. De asemenea, onestitatea si discutia deschisa "despre ce se intampla acum intre noi", pacient-analist, nu lasa loc vreunei manipulari( din punctul meu de vedere).
Draga Alexandru, nu va scuzati pentru "forma de raspuns mai putin academica" pentru ca discutia va fi mai utila, mai practica, daca ne exprimam cu cuvintele noastre obisnuite! Chiar va invit sa scrieti si mai neacademic de atat, ca sa ne facem mai usor intelesi! (Folosesc termenul "neacademic" in sensul propriu, de a renunta la concepte, si nu in sens peiorativ.)
as vrea sa se organizeze undeva, o data pe luna, un bal mascat la care sa putem dansa tango cu analistii nostri. ML.
Nu stiu daca e cazul sa-mi dau eu cu parerea aici dar e prea tentant :).
Eu inteleg ca e vorba de o ambivalenta, Alexandru vede procesul terapeutic si ce face analistul ca manipulare-sugestie, asta mai nou, de cand "s-a trezit".
Tine si la terapie dar e si suparat pe ea. Analistul nu e de acord cu ce-i spune el despre terapie, nu e de acord cu faptul ca a folosit sugestia/manipularea poate?
Alexandru sa-mi spuna daca am inteles sau am pus de la mine 🙂
@ML.: De ce o data pe luna?
Ce faina idee, ML!
Subscriu, insa asa cum a spus Georgiana Branisteanu, de mai multe ori pe luna e si mai frumos conceptul! 😀
We'd be one big happy family! 🙂
Multumesc inca odata pentru atentia acordata!
Tind sa inteleg ca nimeni nu prefera sa intervina in munca altuia si poate ca este mai bine asa.
Sa fie oare furia,motivul pentru care am scris aici!?
🙂 (fara dar si poate mai sunt si altele).
Doar daca am putea cu totii sa punem in cuvinte,inconstientul,nu?(lumea din spatele lumii,la ce folos secretele si scopul).
Oare asta sa fie rezolvarea infantilismului!?niste statui admirand curcubeul!
Promit sa imi continuii ideea!
Multumesc,
Alexandru
Ma bucur tare ca va place ideea! O data pe luna ca sa nu fie nici atat de des pe cat am vrea noi (analizantii), dar nici atat de rar pe cat ar vrea ei(analistii):-)ML.
@Alexandru: Ok, va asteptam!
Este posibil ca dvs. sa cereti (nu neaparat in mod explicit) o anumita autodezvaluire din partea analistului – poate de aici ideea de secret si furia pe care le-am retinut din comentariul dvs.. Daca este asa, spuneti-i si vedeti ce iese din acest dialog!
Multumesc,
Doamna,ar mai fii ceva ce ma framanta pe moment..
Am citit pe undeva ,ca noi "nevrotici sau nu" avem tendinta de a "fugi"/muta cumva departe,de ce anume nu stiu..dar eu personal am ales Africa pt perioada de paste,analistul a parut un pic surprins,oare cine nu ar fii,stiind prin ceea ce am trecut in ultima perioada de timp,imi parea un pic insistenta in ceea ce priveste perioada de timp(vacanta).Iar acum ma intreb,daca nu cumva am facut mai mult rau decat bine..?!(mentionez ca de la ultima sedinta pana la urmatoarea,nu ar fii mai mult de 15 zile)
Alexandru,
Nu am inteles in ce consta "mai mult rau decat bine" legat de plecarea departe. Parerea mea este ca pe perioada cat stati acolo sa nu va mai ganditi deloc la cura psihanalitica deoarece o astfel de schimbare de mediu necesita sa fiti mai mult ancorat constient in realitatea externa si mai putin in cea psihica. Paste fericit!
Wow, ce articol fructuos! nu poți decât să te simți mai bogat ca cititor 🙂
Am o curiozitate în ceea ce privește vacanța terapeutică: probabil majoritatea pacienților suportă greu această pauză, printre aceia numărându-mă și eu. Adeseori am impulsul de a-i scrie analistului meu, de a-i transmite o părticică din ceea ce cred și simt "la distanță", am impresia că după vacanță aceste trăiri povestite își vor pierde consistența, dar totuși îmi pare important ca el să fie informat de acestea. Mă opresc mereu la stadiul de dorință pentru că nu aș vrea să-i invadez libertatea sau să deranjez.
Din punct de vedere etic e nepotrivit să existe orice formă de contact între analist și analizand pe durata vacanței? D-voastră vi se pare important ca analistul să știe tot ceea ce simte pacientul legat de această "despărțire"?
Claudia
Sunt f. curioasa si eu sa stiu daca dpv. etic analistul poate sa se mai intalneasca cu analizandul, sub o forma sau alta.
Este mai potrivit din punct de vedere terapeutic. Sa respectam impreuna cadrul si fiecare in parte, pacient si analist, face ca relatia sa nu fie una obisnuita ci una terapeutica. Trairile din intervalul pauzei de vacanta nu isi vor pierde consistenta ci din contra, prin faptul de a le lasa la "dospit" si a nu ceda primului impuls de a scrie analistului, vor fi supuse unui travaliu personal ce se dezvolta incontinuu. Pe de o parte pacientul isi elaboreaza un sens personal, metabolizarea continuturilor psihice in maniera proprie si pe de alta, isi consolideaza urmatoarea treapta spre individuare. Incepe progresiv sa -si gestioneze propriul sine si fara ajutor. Cu alte cuvinte incepe sa vada ca el poate si de unul singur.
Ca sa raspund la penultima intrebare ( a domnului/doamnei anonim), cred ca nu "nepotrivit" este cuvantul pentru contactul pacient -analist in perioada vacantei ci "mai potrivit''.Si este etic in acest fel pentru ca protejeaza relatia terapeutica si deci scopul tratamentului, adica binele pacientului. Si da, cred ca este important sa se comunice sincer despre trairi in cadrul acestei relatii.
Cum se poate explica o situatie in care un analist da voie unei analizande a sa -care are deja 3 ani de analiza- sa vina la scoala de vara organizata numai de el si de asistenta lui? Si nu numai pe perioada vacantei se intalneste in afara cadrului, ci chiar si in timpul analizei, la cursurile pe care analistul le-a organizat in cadrul asociatiei sale. Poate duce la un rezultat bun o astfel de analiza? Cum e protejata relatia terapeutica in conditiile in care exista dese contacte in afara analizei si analistul "joaca" simultan si alte roluri in afara de cel de analist?
Mai mult, analizanda respectiva va deveni la randul ei psihanalist (e deja in supervizare de aproape 2 ani) – nu va repeta ea, oare, modelul vazut la analistul ei? E corecta dpv. deontologic asemenea situatie?
Si inca ceva, in psihanaliza se poate supervizarea incepe de dinainte de terminarea analizei de formare? Pentru ca in celelalte formari, din cate stiu eu, aceasta incepe numai dupa.
Oare intrebarea dumneavoastra retorica nu suporta si o semnatura clara?
Eu cred ca este mai bine sa se respecte cadrul asa cum am explicat anterior.
Supervizarea poate incepe si inainte de terminarea analizei daca:analizandul are minim 3 ani de analiza personala, poate desfasura activitate terapeutica si se afla intr-o scoala de formare.
Si mai completez cele spuse mai devreme cu faptul ca participarea la scoala de formare exclude prezenta la cursurile analistului personal
@codrutazerafs
Stimata domna, va multumesc foarte mult pentru completarile dumneavoastra. Imi reafirma faptul ca respectarea contractului, cadrului, relatiei psihoterapeut/client sunt foarte importante, as spune esentiale, pentru functionarea procesului terapeutic.
Acum cativa ani am iesit dintr-o terapia personala foare prost; cadru terapeutic nu fusese respectat (nici nu se mentionase asa ceva), incepusem sa lucrez pentru terapeuta respectiva si sa particip la workshopurile organizate de dansa, ajutand-o la organizare.
Va multumesc mult,
Anonim X
Imi pare foarte rau…… Sper totusi sa nu fiti dezamagit definitiv si sa mai puteti avea incredere ca sunt si multi analisti care respecta pacientul, cadrul si munca lor din cabinet impreuna cu analizandul.
Atat in literatura de specialitate, cat si in codurile etice, referirea la contactele dintre pacient si psihanalist in afara cabinetului se regasesc in forma unor recomandari, si nu a unor reguli. (Dar, asa cum este firesc, intra sub incidenta reglementarii – respectiv a interdictiei – relatiile de tip sexual.)
Codul etic al SRP recomanda, astfel, ca analistul (sau supervizorul) sa aiba rezerve in privinta contactelor sociale cu pacientul (sau supervizatul) – contacte sociale desemnand activitati precum mersul impreuna la sala, sau la cafea etc. Contactele profesionale de tipul seminarii / scoli de vara etc. nu intra sub incidenta reglementarii niciunuia dintre forurile romanesti de autorizare (SRP sau CoPsi) sau internationale (IPA sau APA sau EPA).
Astfel, in unele diade psihoterapeutice (indiferent de orientare) se stabileste de comun acord posibilitatea unor astfel de intalniri de tip profesional, uneori cele doua procese completandu-se unul pe celalalt. Insa acesta este un aspect care este “reglementat” strict in interiorul relatiei terapeutice in discutie, limitandu-se la aceasta.
Unul dintre motivele pentru care acest aspect nu este reglementat este acela ca forurile mai sus mentionate considera inoportun sa intervina in intimitatea procesului terapeutic. In plus, astfel de interventii ar putea intra sub incidenta unor reglementari constitutionale – intruziunea in viata privata fiind discutata in alte coduri legislative (sau etic-morale).
atat psihologul, cat si psihanalistul trebuie sa actioneze
intotdeauna dintr-o singura pozitie profesionala.
(art. 12/copsi)
Articolul 12 mai sus mentionat (ce face parte dintr-un Proiect de Cod propus la CPR) se refera la conflictele de interese si, suplimentar fata de normele Codului deontologic aflat in vigoare (e.g., evitarea stabilirii unei baze de clienti in interiorul familiei), are printre altele si menirea sa protejeze independenta si activitatea psihologului in raport cu implicarea anturajului in terapia unui client / pacient / beneficiar de servicii psihologice. Un exemplu des-intalnit este situatia in care apar conflicte intre client si apartinatori, iar psihologului i se solicita sa divulge catre familie informatii aflate de la client sau sa influenteze clientul in conformitate cu cerintele apartinatorilor.
Se reda intregul articol, respectiv contextul frazei mentionate mai sus (sursa: http://www.copsi.ro/COLEGIU/2013transparenta/Proiect%20cod%20deontologic.pdf):
“Sectiunea a VI-a
Principiul evitarii conflictului de interese
Art. 12. – Psihologul trebuie sa evite situatia in care ar putea sa planeze suspiciuni
in legatura cu interesul sau fata de un beneficiar. Psihologul trebuie sa actioneze
intotdeauna dintr-o singura pozitie profesionala, acesta nu trebuie sa se prezinte caapropiat, ruda, sfătuitor şi nici ca reprezentantul sau apărătorul unuia dintre beneficiarii
serviciilor psihologice. Psihologul trebuie să se abţină să colaboreze cu un beneficiar,
atunci când se iveşte un conflict de interese, când secretul profesional riscă să fie violatsau când independenţa sa riscă să fie ştirbită.”
Prin acest articol din Proiectul de Cod se doreste si protejarea activitatatii psihologilor care ofera servicii de consiliere sau psihoterapie clientilor minori (copii sau adolescenti), sau clientilor care nu pot sa sustina financiar o asistenta de acest tip, sau clientilor cu grave afectiuni neuropsihiatrice etc.
Totodata se incearca sa se clarifice, din punct de vedere deontologic si juridic, atribuirea statutului de beneficiar in fapt al serviciilor psihologice: minorul (aflat in psihoterapie) / parintele (cel care achizitioneaza serviciile respective).
Domnule Stanescu,
Daca psihologul/psihanalistul este si inginer, poate sa actioneze in raport cu un client si din pozitia profesionala de inginer si din cea de psiholog, in acelasi timp?
Deoarece activitatile ingineresti subscrise PFA-urilor sunt autorizate de catre Registrul Comertului (in urma certificarii obtinute la absolvirea facultatii de profil), este necesar ca psihologul-inginer sa se constituie intr-un al doilea PFA care sa contina noul obiect de activitate, suplimentar la PFI-ul constituit ca psiholog. Acest lucru este valabil pentru toate tipurile de PFI: psiholog, medic, notar, avocat, contabil, arhitect etc. – profesii pentru care activitatea este reglementata de catre organizatiile profesionale, si nu de catre Registrul Comertului
Am intrebat altceva: daca psihologul/psihanalistul care are deja un PFA, normal, dar mai este si inginer (sau orice altceva) poate sa actioneze din ambele pozitii profesionale in raport cu un client, in acelasi timp.
Desigur, in conformitate cu toate Codurile (etic, civil, penal etc.). Ar fi de adaugat ca un Cod deontologic (indiferent de profesie) nu ar putea ingradi acest fapt, intrucat ar contraveni, inainte de toate, normelor constitutionale.
Ba da, un cod deontologic poate si ar trebui sa ingradeasca acest fapt. Pe urma, un adevarat profesionist din domeniul psi nici nu ar avea nevoie de un cod care sa-i interzica asa ceva, pentru ca el intelege de ce, pentru binele clientului/pacientului, nu e bine ca relatia terapeutica sa fie dublata de alta relatie profesionala cu clientul in acelasi timp, mai ales ca pot interveni conflicte intr-o relatie care pot avea consecinte nefaste in cealalta relatie sau in anturajul din colectivul respectiv. Dvs. probabil nu sunteti in domeniu/nu aveti cunostinte psihologice/nu intelegeti relatia terapeutica.
Citesc aceste comentarii, cu nostalgie crudă, după ani şi ani… şi mă gândesc cât de tare m-a ajutat pe mine această revistă!…
De exemplu atunci când a fost să mă gândesc să-mi caut un analist pentru o cură psihanalitică… Cum să îmi aleg un terapeut, acum, că voiam psihoterapie? Şi unde?… Nu prea ştiam ce să fac… unde să caut… ce să citesc, unde să mă uit…Am frunzărit câteva cărţi şi mai ales am căutat pe Cafe Gradiva, m am ţinut la curent cu articolele şi cu comentariile… şi mi-am răspuns la unele întrebări. Şi până la urmă am aflat şi un psihoterapeut. Unul bun, aş zice. De care sunt mulţumită. M